Om bun, deschide-ne poarta, să te facem una cu pământul

Om bun. Ăsta era pe vremuri argumentul suprem în favoarea cuiva.

Ce preț mai are astăzi bunătatea? Nu prea mare. A fost înlocuită cu deșteptăciunea, descurcăreala , șmechereală. Cutare e barosan mare, e ”jmecher”, se descurcă. Copiii dacă vor să spună că un joc, sau un loc, sau orice, le place, spun e șmecher. Șmecher este un soi de echivalent autohton a lui ”cool”, adică ceva ”tare” ai cărui bunici sunt ”marfă” și ”mișto”.

Ce mai înseamnă bunătatea?

Râdem de cei care se exprimă prost (aici nu mă refer la doamna prim ministru, persoanele de Stat se exclude 🙂 of course!), mă refer la cei care se trezesc la cinci, dau cu sapa, adună ouă de prin cuibare, dau de mâncare la animale, pentru ca seara să-și ajute vreo rudă bolnavă, sau vreun vecin cu probleme. Oameni ai comunității. Nu trăiesc singuri, nu sunt izolați, nu au garduri de beton între case, ci uluci , prin care se poate vedea, se poate da un pahar cu apă rece și se poate schimba o vorbă, fiecare dintre vecini fiind totuși ”la el acasă” 🙂

Pe acest fel de oameni nu-i așezi pe canapea să le iei interviu, că ți-e rușine că n-au dinți în gură, nu-s proaspăt spălați pe păr, când le pui lavaliera simți miros de usturoi și transpirație și în plus de asta, vorbesc rar și greu. Ce să le iei interviu, mulți le-ar lua și dreptul la vot dacă ar putea…

Dar nu e obligatoriu să fii din pătura aceea de la bază, ca să fii bun. Buni sunt și medicii care aduc mâncare de acasă pentru pacienți, sau se chinuie să le facă rost de medicamente, sau să-i pună pe listele de operație afară, pentru care au de completat hîrțoage,  muncă pentru care desigur nu sunt plătiți și de cele mai multe ori o fac peste program.

Buni sunt și ziariștii care mai speră încă să revină moda anchetelor sociale, autentice, neangajate politic, sau pe cea a reportajelor menite să ajute comunități uitate de lume să aibă un glas.

Buni sunt și profesorii care sunt batjocoriți de elevi și de părinții lor, care sunt priviți de sus fiindcă nu au ultimul tip de telefon și vin la școală cu tramvaiul, și în ciuda tuturor acestor priviri de sus, ei încearcă să învețe. Și o iau iar și iar de la capăt, și nu sunt obosiți. Și de multe ori știu că sunt singura speranță a copiilor, pe care părinții lor i-au abandonat, și aici nu e vorba de abandonul propriu zis, ci de abandonul în ghearele bunăstării. ”Îți ia tata mașină la majorat, și tu nu-l bați pe tata la cap cu una , cu alta, cu golul din tine, cu teama de mâine, cu prostii din astea și nici cu întrebarea dacă ceea ce simți tu pentru Vasilica e iubire sau nu…N-are tata timp, că trebuie să muncească să-ți ia ție mașina asta. Pentru tine muncește tata”. Și profesorii încearcă să scrie o carte a conștiinței în aceste mașini de tocat nervii lor laolaltă cu banii părinților.

Sunt mulți oameni buni, avem o genă de bunătate, noi românii. Încercăm așa din instinct să-l îmbrăcăm pe cel gol, să-l hrănim pe cel flămând, să-l vizităm pe cel bolnav…doar că această genă este acum uzurpată. ”Românul dăștept și jmeher” îl lasă în urmă pe românul bun. Îl lasă în urmă la propriu, la figurat și la pătrat.

Pe lângă șmecheri, bunătatea mai are un mare dușman.

Libertatea.

Ne-am făcut din libertate un idol.

Eu sunt liber, fac ce vreau. Am copii, nu contează, îmi pun palma în cur și plec.

Legea zice că trebuie să fac așa, dar eu sunt șmecher și liber, și fac cum vreau eu.

Oameni care rec prin viață fără să accepte autoritatea niciunui alt om. Este de-a dreptul înfricoșător. Părinții rămân repede fără glas, de pe la 12-15 ani, profesorii tocmai ce-am spus ce bine stau, autoritatea statului, nu e pentru șmecheri, biserica ce să mai vorbim, cum să stau eu cu valoarea mea cu tot, în genuchi? Cum să stau n fața unui om îmbrăcat în negru să-i spun eu păcatele mele…

Oameni care trec prin viață ascultând doar de glasul voinței proprii. Nu e înspăimântător?

Înainte aveai o întreagă ierarhie, părinții, profesorii, preotul, primarul, judecătorul…acum singura autoritate pe care o mai acceptăm e medicul, dar și pe asta o negăm puternic în ultimul timp, și o acceptăm doar în ceea ce privește momentele dramatice, atunci când CORPUL nostru este afectat. Aici poate că e marea diferență. Omul bun e bun fiindcă, știind-o sau inconștient,  își pune sufletul mai presus de corp, pe când șmecherul, libertinul, închinătorul la el însuși, pune corpul înainte de toate. De aici obsesia pentru sănătate, mâncare, spor, odihnă etc

Când vom ajunge să nu mai râdem de omul bun, o să fie un prim semn de însănătoșire.

Când o să începem să acceptăm autoritatea altcuiva, al doilea.

Nu mai ştim să ne oprim, nu mai găsim butonul de off.

După 12 sau chiar 12 ore de rulat încontinuu, rotiţele sunt de neoprit. Sunt ca un tren fără frână. Runaway Train a lui Koncealovski vorbeşte avangardist despre omul modern, cel care de la oră la oră acumuleză viteză mentală. Şi deşi simte oboseala, şi trupul e începând cu ora şase, şapte ca un mular bătrân, mintea văjâie. Încerci s-o opreşti cu un pahar, două, seara. parcă e ai bine, o amoţerţeşti. Trenul tot goneşte dar parcă reuşeşti touşi să mai prinzi cu coada ochiului ceva din peisaj. După o vreme nu mai merge nici cu paharele, trenul goneşte şi goneşte. Începi să iei medicamente. dar ai vise ciudate. Vise care continuă uneori şi după ce te trezeşti. Devii o hârtie gata de supra impersionare. Totul te răneşte. Trenul goneşte, goneşte…Începi să amesteci medicamnete cu băutură, o vreme pare că e mai bine, dar din nou se aude şuierul năucitor al gândurilor şi al vocilor. Vocile devin puternice şi te împiedică să mai auzi ceva din ce spun cei din jur. Simţi că faci fiecare mişcare cu încetinitorul, în timp ce mintea ta trece şi lasă în urmă stepă după stepă, tundră după tundră. E mereu iarnă. Şi frig. Nu te aude nimeni. Nu mai poţi vorbi cu nimeni. Şi nimic nu are sens. Ştii că goana asta nu se poate termina cu bine dar nu ştii ce să faci. Ca prin ceaţă auzi pe unul spunându-ţi că sunt demoni. Ce prostie! Nu există demoni, cel puţin nu alţii decât aceia cu care te culci, te trezeşti, mergi la muncă, mănânci, dar ei sunt demonii tăi, ce rost ar avea ca ei să-ţi vrea răul, doar ei trăiesc cu tine, şi prin tine, de ce te-ar duce către moarte? Cu toate că ai momente în care ţi se pare că tocmai ei aruncă cărbuni în locomotivă.

-Du-te la spovedit, îţi spune cineva.

Ce aiurală, spoveditul e pentru babe, eu trebuie să trăiesc. Şi trăieşti, la repezeală, cu oricine, oriunde. Muzica tare şi sexul sunt cele două aripi cu care zbori. Doar că e un zbor invers, e un zbor care te trage în pământ.

Te gândeşti din ce în ce mai des că asta se poate termina. Doar de tine depinde. e viaţa ta, faci ce vrei cu ea. Un gând razant către maică-ta. Lasă, se va descurca, s-a descurcat ea în situaţii mai grele, îţi spui, deşi nu ai habar cum e să ai un copil. Nu ţi-a trecut niciodată prin cap să ai un copil, ba da, ţi-a trecut, dar nu se poate din goana trenului, şi nu e nicio gară nicăieri. Acu vezi un la colţ de ochi  un pâlc de copaci. Încerci să-ţi alegi unul. care să fie copacul meu?

-Sunt demoni, demoni….poţi scăpa uşor de ei, lasă-mă să te ajut…

îţi spune un preot bătrân, şi nebun, unul din satul bunică-ti, care te ştie de când erai mică. Se ţine scai de tine. Şi vorbeşte cu tine dar de fapt vorbeşte cu altcineva din tine. Dar ai impresia, pentru o secundă că şi el vede trenul în mers, ai impresia pentru o secundă că dacă ai vorbi el te-ar putea auzi, ai impresia că nu e chiar aşa nebun. dar ce vor spune ceilaţi….

-Prostii, un popă de ţară, ca oricare alt popă de ţară…spun prieetnii. Şi demonii tăi.

Mai multe pahare, mai multe pastile, mai multă muzică, mai mult, mai mult, trebuie mai mult….

Afli că unul din grup a murit. Fără avertisment. Fără dureri, s-a culcat şi nu s-a mai trezit. Şi-l invidiezi. Ai vrea şi tu aşa, ai vrea şi tu să opreşti trenul dar nu ai niciun semnal de alarmă, e un tren fără frnă şi fără semnal de alarmă. Şi fărăr şine, mai nou. merge doar pe unde vrea el.

Se cântă veşnică poenire şi tu te gândeşti la căţi paşi te despart de pahar. Chiar o veşnicie. Nesuferitul de preot te-a luat la ochi, parcă ştie ce vrei, parcă ţi-a ghicit gândul.

Trenu nu poate fi oprit.

Trenu nu poate fi oprit.

Trenu nu poate fi oprit.

-Sunt demoni, auzi tu, demoni! Nimc altceva decât demoni…lasă-mă să te ajut!

Veşnicăăă pomeni-i-ree…veşnicăăă pomeni-i-re…

Nu mă poţi ajuta, nimeni nu mă poate ajuta, am fost la medici, la mulţi edici, la toţi edicii. Se uită, mă întrabă, mă analizează, mă întorc cu picioarele în sus ca pe un gândac mort, îmi bagă lumini în ochi, mă baă în tuburi, apoi alte pastile, mai multe pastile…

-Biserica e altfel, lucrează altfel…

Biserica e pentru bătrâni, pentru neputincioşi, pentru reduşi, pentru toţi obosiţii şi plictisiţii lumii, pentru cei care nu au trenuri de oprit. Pentru ei.

Ţi se pare că-l vezi pe prietenul tău cum se ridică, şi-ţi face cu ochiul, dar ochiul lui e negru, şi absoarbe lumina, şi te absoarbe şi pe tine în el. Intri în el cu tot cu tren, e un tumel, un tunel ung şi fără lumini de semnalizare.

Trenu nu poate fi oprit.

Trenu nu poate fi oprit.

Trenu nu poate fi oprit.

Cum?

În 30 de ani de libertate, nu mi amintesc de vreun guvern, de vreun ministru, de vreun preşedinte, care să fi ieşit în faţa poporului român şi să-şi fi cerut iertare pentru că a eşuat. El, guvernului lui sau politica lui. Mereu de vină au fost cei dinainte, doar ei cu melcii lor, într-o logică conform căreia eu ar trebui să mă iau de înaintaşii mei pentru că eu acum sunt egoistă, nervoasă şi nu destul de înaltă…

În timpul acesta cât ei sunt ocupaţi să dea vina unii pe alţii, noi creştem în noi, ca în nişte incubatoare enorme, răul pe care ei l-au semănat. Cu fiecare zi care trece devenim mai individualişti, mai reci, mai distanţi. Nu doar că ne denigrăm unii altora convingerile, faptele, credinţa, trecem şi la fiinţă. ne omorâm zilnic cu vorbe, priviri şi mai mult decât orice, prin indiferenţă.

Lasă-l să aştepte. ce dacă întărzii…nu-mi pasă, facă ce-o vrea….nu e treaba mea, cine l-a pus…să-şi vadă el de viaţa lui…ce-mi pasă mie de el, ce, eu la născut?…nu-i convine, să se care…

Nu ne mai pasă de nimic.

Pe părinţi i-am trimis să-şi marcheze pentru ultima dată fişa de pontaj, i-am declarat expiraţi. Nu mai au voie să voteze, aleg prost, pentru că de fapt sunt nişte proşti.  Încă am în minte imagini şi vorbe de-ale unei repotreriţe care ţipa înflăcărată în piaţă cu # rezist că bătrânii să facă bine să-şi vadă de ale lor şi să lase tinerii să voteze.

Ne certăm precum chiorii, din orice, din absolut orice. Nu există miză mică sau mare. Orice motiv de scandal e bun. De la spaţiile de parcare până la religie, cu trecere prin dietă, fitness şi animale. Ni se pare atât de firesc să înjurăm. Nu cred că am auzit zece înjurături până la 18 ani. Când înjura cineva apăreau cinci  capete la geamuri care îl admonestau pe nefericit, în trei limbi. Pe vremea aceea ne făceam unii atora observaţii, aşa, frumos, în faţă, de la obraz, nu în comitetete de pe băncuţe. Dar atunci nu umblai să-i iei gâtul unuia fiindcă ţi-a făcut observaţie, o asimilai.

Acum avem aşa, vegani vs raw vegani vs carnivori, secta iubitorilor de animale împotriva celor care consideră că totuşi e mai bine să iubeşti întâi oamenii, alăptătoare în public vs nealăptătoare în public, fumători vs nefumători, vaccinişti vs ne vaccinişti,  familie tradiţională vs  familie unisexuală sau monosexulă, tenismeni vs fotbalişti, manelişti vs nemanelişti, apocaliptici vs optimişti. Pe scurt orice afirmaţie ai face o parte a piliturii de fier se va aduna în jurul tău versus altei părţi a piliturii de fier ce va sta răsfirată pe masă. Important nu mai e  ceea ce credem, fiindcă dacă stăm strâmb şi judecăm drept, în tot vacarmul ăsta e mai greu să spui în ce crezi, aşa că e ai simplu să găseşti oponeţii care să te ajute să scoţi cavaleria argumentelor gata pregătite, netrecute prin filtrul conştiinţei. Susţinem practic ideile care stau în spatele celui mai bun discurs pe care-l avem. Discursul vine primul.

Asta dacă faci parte din categoria celor care încă mai susţin idei. Dacă nu, te afli în marea categorie a celor care zilnic îşi arată măiestria scriitoricească, sau verbaă, în subiecte de nimic, într-un soi de post modernism decrepit. O întreagă falie de intelectuali care scriu cu umor, cu verb, aplicat, inteligent, cu referinţe culturale despre graura covrigului şi iportanţa ei ontoogică. E plin netul de ei. Îi recunoşti prin aroganţa cu care se apleacă în faţa celor care le aduc pe altare ofrande de laudă. Nu întâmplător ni se cere „ jertfa laudei”. Câteodată am impresia că toate au fost scrise doar pentru noi, urma asta care sper că va reuşi să scape turma.

Deci avem auto-idolatri, indiferenţi, certăreţi. Cu ce i legăm în societate, care e mortarul pentru acste cărămizi? Cu am putea creşete o ţară bună cu ăştia?

Hamlet, o perspectivă teologică

Fiecare gând  e o linie tăiată, scrijelită pe sufletul nostru. Avem linii negre, grele, groase, avem linii în zigzag, linii curbe, linii de toate felurile. Materialul sufletului nostru e sfârtecat zilnic de mii de săbii nevăzute, ca şi când armate de Zorro stau la pândă, să-şi demonstreze măiestria. Sunt convinsă că seismograful a fost inventat de cineva care a văzut această acţiunea a undelor gânduri asupra sufletelor noastre.

Fiecare dintre noi este de fapt, în fiecare secundă, acolo unde gândul lui îl poartă, şi asta e înfricoşător, pentru că cei mai mulţi dintre noi au un şomoiog de gânduri negre. Frici, de toate felurile, gânduri de a fi cu altcineva decât cel cu care eşti n casă, la masă…, gânduri de egoism, gânduri de ceartă şi răzbunare…Nu le putem controla pe toate, dar ele e bine să fie precum păsările pe cer, să treacă, să nu le dăm voie să-şi facă cuib pe acoperişul nostru. Că după ce îşi fac cuib, clocesc, şi scot pui, şi e imposibil să mai scapi.

Mi-am adus aminte acum de o poveste străveche, din anul întâi de facultate, când în lista de lecturi obligatorii la secţia de regie, proful Alexa Visarion a pus lectura Biblia. Proaspăt ieşiti din comunism ştiam mai multe despre rezistenţa materialeor decât despre Biblie, şi am făcut cu toţii ochii mari. Şi ne-a spus că fără o bună cunoaştere a Bibliei nu vom reuşi să înţelegem autorii cu adevărat profunzi. Cum ar fi Shakespare.  Nu a citit Biblia, nici atunci , nici douăzeci de ani mai încolo, abia acum, la aproape 50 de ani am început să o buchisesc. Şi mi-am dat seama câtă dreptate avea. Şi are.

Exemplul cel mai bun care-mi vine în minte acum, citind Biblia este scena rugăciunii Regelui Claudius, cea în care-l surprinde Hamlet. Regele e singur, neînarmat, nepăzit, o pradă foarte uşoară. Dar fiindcă stă în genunchi  Hamlet presupune că ” sus să avem inimile” şi că dacă îl omoară în timp ce se roagă, îl trimimte direct în rai, acolo unde gândea Hamlet, judecându-l după lui poziţia corporală, că avea mintea. De fapt regele stă în genunchi, dar mintea îi fuge ca oricăruia dintre noi, atunci când ne rugăm. Oricine a făcut cinci minute de rugăciune ştie cât de greu e să-ţi ţii mintea acolo, fiindcă ea obişnuită cu porcismele zilei, continuă să scurme şi după ce tu ţi-ai plecat genunchii. Iarăşi, gândul, bată-l vina! Gândul şi iar, gândul!

Scena aceasta a rugăciunii Regelui din Hamlet este deopotrivă o dantelărie duhovniceasă şi dramaturgică.

REGELE

Păcatu-mi râncezit la cer duhneşte.
Blestemul cel mai vechi apasă asupră-i:
Uciderea de frate! Să mă rog
Aş vrea şi nu pot. Tare mi-e dorinţa
Şi vrerea mi-e la fel de tare, totuşi
Păcatul îmi înfrânge năzuinţa
Şi ca un om aflat între ispite
Potrivnice, nu-ncep nu-ncep nimic şi preget,
Din două n-alegând nici una. Cum?
De-ar fi această blestemată mână
De sângele de frate îngroşată,
Au n-are cerul blând destule ploi
S-o spele albă ca zăpada? Oare
La ce-o fi bună mila dacă nu
Să-nfrunte chipul crimei? Ce e ruga,.
De nu-i puterea ceea îndoită
De-a ne feri nainte de păcat
Şi-a ne ierta apoi după cădere?
Să cercetez. Am săvârşit păcatul.
Ce fel de rugă mi se potriveşte?
„Şi iartă-mi, Doamne, mârşava mea crimă.”
Dar asta nu se poate, câtă vreme
Mai sunt în stăpânirea-acelor lucruri
Ce-mpinsu-m-au să fac omor, şi-anume
Regina mea, trufia-mi şi coroana.
Poţi fi iertat păstrându-ţi rodul crimei,
Pe căile piezişe ale lumii
Păcatul poate, cu-aurita-i mână,
S-abată şi dreptatea de la ţelu-i,.
Şi-ades văzut-am mârşavu-i câştig,
A legii hotărâre cumpărând-o.
Acolo sus nu-i însă tot aşa,
Nu-ncap acolo măsluieli, acolo
Se merge fără greş cu cercetarea,
Iar noi, de faţă cu-ale noastre fapte
Ce rânjetul şi chipul şi-l arată,
Siliţi suntem a ne mărturisi.
Atuncea? Ce mai am? Doar pocăinţa?
S-o-ncerc ce poate. Ce nu poate oare?
De însă nu mă pot căi, e vană.
Cât sunt de slab! O, gând ca moartea negru,
O, suflet încleiat care te zbaţi
Să scapi, şi totuşi tot mai mult te-nclei!
O, îngeri, ajutor! fie-vă milă;
Jos, voi, genunchi semeţi, până-n pământ,
Tu inimă de-oţel, te fă plăpândă
Ca trupuşorul unui nou-născut.
Dar poate totul va fi bine.
(Îngenunche şi se roagă. Intră Hamlet.)
HAMLET
Acum ar fi s-o fac. E-n rugăciune.
Acum e clipa. Şi se duce-n ceruri.
Şi astfel mă răzbun.
Să chibzuiesc.
Un ticălos ucisu-l-a pe tata
Şi singurul său fiu, eu, îl trimit
Pe ticălos în cer.
Nu-i răzbunare asta, ci răsplată.
El l-a răpus, cumplit, pe tatăl meu
Îngreuiat de masă, cu păcate
În plină floare, ca-nflorirea-n mai,
Şi cât de mari, o ştie numai cerul,
Dar după-mprejurări, şi-a mea părere
Sunt grele foarte, atunci, drept răzbunare…
Când tocmai sufletu-i, curat prin rugă,
De moarte-i pregătit, eu îl ucid.
Nu.
Stai, spadă, că vei fi cu mult mai crudă
Beat-mort sau în turbare când o fi,
În patu-i de incest şi desfătare
La jocuri, blestemând, şi-n orice stări
Ce nu-l gătesc de mântuire, — atunci îl
Izbeşti să dea cu tălpile de cer,
Iar sufletu-i cel blestemat să fie
Mai negru decât iadu-n care intră.
M-aşteaptă mama. Leacul ăsta doar
De-ţi mai lungeşte zilele bolnave.

“păcatul râncezit, la cer duhneşte”-păcatul nespovedit, vechi, dus zi după zi, duhneşte, sună de-a dreptul patristic, nu?

“să mă rog aş vrea şi nu pot” deşi stau în genunchi , mintea mea e mândră, semeţea, nu se smereşte deloc…

“Aş vrea şi nu pot. Tare mi-e dorinţa
Şi vrerea mi-e la fel de tare, totuşi
Păcatul îmi înfrânge năzuinţa”-cred, Doamne, ajută necredinţei mele…

Năzuinţele noastre sunt mereu bune, dar “nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul  pe care nu-l voiesc..” cum spune Sf. Apostol Pavel.

Tot monologul Regelui este o pledoarie pentru spovedanie, rugăciune, căinţă şi nădejde “Au n-are cerul blând destule ploi-S-o spele albă ca zăpada” este parafrază după Psalmul 50 “mai vârtos mă spală de fărădelegea mea, şi de păcatul meu mă curăţeşte….mai vârtos decât zăpada mă voi curăţi”

Vorbeşte Regele foarte clar şi de metanoia, fără de care totul e inutil.

Dar asta nu se poate, câtă vreme
Mai sunt în stăpânirea-acelor lucruri
Ce-mpinsu-m-au să fac omor, şi-anume
Regina mea, trufia-mi şi coroana.

Nu putem depăşi un prag al păcatului trecând peste el cu roadele lui în braţe.

Foarte frumos spune Pr Antonie de Suroj că ne -au fost iertate prin spovedanie acele păcate pe care nu le-am mai face azi, asta fiind adevărata pcăinţă. Ceea ce iată, spune şi Shakespeare.

Cred că este cea neteologică pledoarie teologică pentru rugăciune, spovedanie, metanoia, control al gândurilor pe care o avem inclusă în patrimoniul culturii universale. Mă gândesc că îi e greu oricărui necredincios să spună că Shakespeare era vreun prost, spălat pe creier şi pupător de moaşte…

O paranteză, cu două întrebări,aşa de final.

La ce nivel de înţelegere poate ajunge un ateu cu  Hamlet?

De ce dacă nouă, la facultatea de regie ni se spune să citim Biblia, nu li se spune şi teologilor să studieze Shakespeare, Cehov, şi alţii şi alţii, fiindcă un nivel de cultură nu strică nimănui, şi teatrul poate fi mai mult decât era pe vremea lui Ioan Gură de Aur, când teatrul echivala cu dezmăţul.

După cum bine remarca un prieten călugăr, ceea ce lipseşte din Hamlet, e iertarea-iubirea. Dacă ar fi existat iertarea, nu ar mai fi fost Hamlet. Aşa că practic, prin lipsă, Hamlet devin o pledoarie pro iubire.

 

Textul integral aici

Click to access Shakespeare%20William%20-%20Hamlet.pdf

 

 

 

Prezervativ la creier

Când cineva cere ajutorul pentru o familie nevoioaşă, cu mulţi copii, imediat apar cel puţin zece comentarii care le recomandă părinţilor prezervativele, abstinenţa, mănăstirea, castrarea.

Să cugetăm puţin.

Copiii deja există, se văd în poze, sunt frumoşi şi sănătoşi. Pe ei nu-i ajută cu nimic prezervativele. Just?

Oamenii săraci fac mai mulţi copii decât bogătanii nu fiindcă nu au bani de prezervative ci fiindcă trăiesc viaţa altfel. Ei sunt săraci, copiii lor sunt săraci, deci care e problema? E ca şi când i-ai spune unui african să nu mai facă copii că oricum ies negri. Normal că negri, şi e îi iubeşte şi-i preţuieşte exact la fel cum bogătanul cu cărucior de fiţă şi-i preţuieşte. Nu e nicio diferenţă.

Nu au acces la educaţie, îmi veţi spune, nu au jucării fruomase, nu au nimic din tot ce dă strălucire vieţii. Să presupune că e aşa cum spuneţi. Se au unii pe alţii, îşi au părinţii, care petrec mult mai mult timp cu copiii lor, şi ne mai au şi pe noi.

De unde ideea asta că trebuie să ai grijă numai de copiii tăi? De ce ni se pare normal să-i luăm copilului unui prieten un cadou de 300 de euro, că e ziua lui, dar le cerem săracilor să nu facă copii ca să nu apeleze la mila noastră. Dar poate că mila noastră e tot ce avem mai bun în noi, tot ce ne salvează în statul nostru de om. Poate că ar trebui să le mulţumim că fac eforturi să existe şi să stoarcă în noi ultima fibră amorţită de compasiune, îmbuibaţi ce suntem.

Apoi, să trece puţin mai adânc. Cine gândeşte aşa, că săracii ar face bine să-şi pună dop, apoi e clar că judecă totul, dar absolut totul prin prisma banilor. Prietenii, relaţiile, lumea. Nu-mi spuneţi că vi se rupe inima de copiii ăia şi de aia aduceţi în discuţie prezervativle. După cum am spus mai sus, copiii există, sunt acolo, sunt frumoşi, sănătoşi. Dacă îţi pasă de ei , ia-ţi zilnic de la gură 10 lei, de exemplu. Sau dacă nu ai zece lei, măcar roagă-te lui Dumnezeu să le scoată în cale oameni care să aibă să le dea. Şi dacă nici asta nu poţi, fiindcă eşti ateu, trimite -le un “gând bun”, asta e formula pentru cei care cred ei în ceva, nu ştiu exact în ce, dar ştiu ei că pe undeva există un bine ce poate fi accesta cu un gând bun, şi asta e ceva ai mult decât să le propui părinţilor cep.

Şi încă ceva, voi şi domnii voştri copii nu vor lucra în viitor la REBU, nu? Nu vor asfalta? Nu vor căra, nu vor sta pe schelă, nu? Nu vă doriţi asta pentru ei, nu? Desigur, Oxford, Harvard et comp. E foarte bine, bravo vouă, să vă ajute Dumnezeu şi vouă şi lor, e foarte bine aşa, dar cineva va trebui să facă şi muncile grele, nu? Cine le va face? Vom importa din ţările subdezvoltate? Să ne înţelegem, eu nu cred că toţi aceşti copii vor ajunge la munca de jos, unii vor învăţa şi vor ajunge departe, cunosc eu personal câteva asemenea cazuri, eu doar intru în modulul vostru de gândire, cel care recomandă săracilor, prezervativul.

Mergem mai departe. Dacă luăm în considerare toţi neghiobii cu lefuri mari, care-şi plimbă curul epilat în limuzine, şi care fie fac un copil după patruuzeci de ani, când au maşină şi vilă cu piscină, fie nu vor deloc copii, că le strică viaţa emailată şi aseptică, ei bine, dacă ne bazăm doar pe aceştia să ne rejuveneze naţia, o să ajunge o ţară de boşorogi plastifiaţi, operaţi, plin de oragane de împrut, aseptici. Asta vrem? Sau ca să dau un exemplu din imobiliare, că asta e ceea ce place bogătanului român, imobiiara şi decoraţiunile interioare, deci, gândiţi-vă la săracii acestei ţări ca la o vilă la roşu, fără roşu nu e nici galben, nici albastru. Ştiu că nu sunteţi naţionalişti, dar pricepeţi că marmura nu se poate pune direct pe câmp, nu? Ei bine, ei, săracii, amărâţii, ăştia cărora voi le recomandaţi prezervative, ei şi copiii lor sunt ţara la roşu, pricepeţi?

Regii Franţei au plătit cu boli grave, degenerative ideea că sângele lor regal nu trebuie să se amestece cu alt sânge. Hitler şi-a demonstrat mirobolanta teorie erienă, a văzut cu toţii la ce dezastru a condus. Să lăssăm lumea aşa cum e, cu bogaţi şi săraci, putenici şi slabvi, avem nevoie unii de alţii.

Daţi slavă lui Dumnezeu pentru fiecare copil de sărăntoc care se naşte, daţi slavă şi rupeţi-vă de la gură măcar, dacă nu şi din inimă, un leu pe zi pentru cei care fac pământul ăsta să se învărtă. Fiindcă oricât de paradoxal ar părea, bogaţii nu pot exista decât dacă există săraci, săracii se descurcă ei cumva, şi fără bogaţi. Dar cel mai bine e când nu găndim lumea în bogaţi şi săraci, ci în oameni şi oameni, putem face asta?

Şi pentru că e ziua unui om pe care l iubesc tare deşi îl văd rar, şi pentru că lui îi place melodia asta,   şi pentru că e în notă să terminăm cu asta.

despre iubire

Vorbim foarte uşor despre iubire. Sunt pline reţelele de filozofeme despre iubire, cele mai multe dintre ele, derivate prost înţelese ale lui “Iubeşte şi fă ce vrei” a Sf. Augustin. Ar trebui ca din când în când, poate de mai multe ori pe zi, sau măcar de câteva ori în viaţă, să ne oprim să definim termenii.

Iubire.

Dacă are termen de valabilitate, mai e iubire? Te-a iubit ieri, azi i-a trecut, azi nu te mai iubeşte,” scuze, merg mai departe, îmi văd de viaţa mea” .

Asta e iubire? Se poate ea iubirea termina? Răspunsul de grădiniţă e desigur, nu. Iubirea nu se termină, niciodată. Şi aici nu mă refer la langurosul ” i still have fiellings for you” din cântecele şi fimele americane, care ne-au pervertit sufletul şi ne-au malformat ochiul.

Dacă iubeşti pe cineva, iubeşti până dincolo de moarte. Ca dovadă iubirea pe care o avem pentru bunicile care ne au cresut, taţii şi mamele care au plecat. Nu o mai strâgi în braţe, nu-i mai auzi vocea, poate nici nu-i mai recompui mirosul, dar o iubeşti pe buni de la Cluj  de nu te vezi. Te gândeşti la ea de multe ori pe zi, faci mâncarea pe care o făcea şi chiar ai sentimentul că ea ţi-a făcut-o cu mâna ei, o cauţi în atitudini şi întămplări, pe scurt, căile sunt deschise, poate mai deschise ca niciodată. Şi ştii că aşa va fi, până vei trece dincolo sau până vei avea minţile la tine, deşi asta e iarăşi un mare mister, ce şi cu simt bolnavii de alzheimer. Ştim ce manifestă, adică nimic, dar ce garanţie avem că nu simt? Nicuna. Deci o caracteristă ar fi că iubirea nu expiră, nu are termen de valabilitate. Şi nici nu-şi alterează structura moleculară, tot ceea ce se poate schimba este felul în care noi reacţionăm la ea. Şi lumina soarelui ne afectează vederea altfel la cinzeci  faţă de douăzeci. Deci nu există baieră de timp în iubire.

De spaţiu, nici vorbă. Ochii care nu se văd se uită doar dacă nu s-au iubit niciodată. Stau departe de soră mea de 30 de ani, dar iubirea pentru ea nu a avut nimic de suferit. Iubirea nu ţine cont de comodităţi şi obişnuinţe. Doi oameni care se iubesc se pot schimba, chiar dizarmonios, unul o ia hăis, unul cea, ca doi cai nărăvaşi. Dar iubirea e un ham care se întinde cât e nevoie. Poate e mai greu de relaţionat, poate ne enervăm reciproc mai uşor, poate e mai greu de găsit mediana acum, decât când eram acasă la mama şi dormeam în acelaşi pat, dar iubirea e acolo. facem deseori greşala să credem că iubirea ţine de potrivire. Doi oameni nu se iubesc fiindcă se potrivesc sau nu, doi oameni se iubesc pur şi simplu. Imaginea romantică a lui Cupidon nu încearcă decăt să găsească o explicaţie practică pentru ceva ce nu ţine de nicio “practică”. Simpatiile au explicaţie, atracţia fizică  şi ea, iubirea nu. Pentru că aici am vrut să ajung, iubirea vine dintr o lume pe care noi nu o stăpânim.

O lume care nu ţine de legile fizicii. Şi de fapt de niciun fel de legi. Nu ne iubim copiii fiindcă sunt ai noştri, sunt ai noştri fiindcă îi iubim, iubirea ne modelează din prima secundă a concepţiei exact copilul pe care noi, în răutatea şi-n nimicnicia noastră îl putem iubi. Unii au nevoie de copii perfecţi din punct de vedere fizic, estetic ca să-i poată iubi, alţii iubesc orice copil. Cu cât ţi-e copilul mai uşor de iubit, adicătelea mai frumuşel, cu atât ai tu mai puţină iubire în tine şi eşti ajutat de Dumnezeu să iubeşti. Cine nu iubeşte un copil superb? Cred că şi de asta valul acesta de copii absolut frumoşi din punct de vedere fizic.  Aproape că nu mai există copii urâţi,  cred că pentru că nu mai există părinţi atât de plini de iubire încât să iubească un copil imperfect estetic. Toată această tendinţa super-ultra-mega estetizantă a lumii noastre nu face decât să vădească superficialitatea noastră născută din lipsa iubirii. Când nu iubeşti pe cineva, ai nevoie de o casă frumoasă, o maşină frumoasă, un tablou frumos…Când iubeşti, iubirea face totul frumos. Şi cea mai amărâtă piatră e o operă de artă în lumina potrivită.  Iubirea adevărată nu ţine de nicio apreciere estetică. Ea nu se raportează la nimic exterior. Iubirea e adâncă, e acolo unde nico estetică nu pătrunde, fiindcă totul e o lumină năucitoare care nu lasă să se mai vadă nimic. Lumina e mai năucitoare ca întunericul, la întuneric te mai adaptezi, cu chiu cu vai, mai bungheşti ceva… Lumina te orbeşte, nu întunericul. Nu-ţi iubeşti mama că e frumoasă, o vezi în lumina iubirii şi o iubeşti. O să-mi spuneţi că mă contrazic, cu teoria enunţată mai sus, şi o să vă spun că o fac numai aparent.

Nivelul tău de iubire este dat de cum iubeşti jegoşii, puturoşii, bătrânii, bolnavii diformi, urîţii, buboşii…acolo ne dăm proba. Şi acolo cădem cu toţii. Iubirea ochiului nostru nu aruncă pe ei o lumină astfel încât ei să devină frumoşi în ochii noştri. Câte de mult a lărgit iubirea inima ta?  În inimile celor mai mulţi dintre noi intră părinţii, copiii, soţul, soţia şi ca atât, pentru atât avem lumină, pe restul îi lăsă în întuneric.

Lumina asta care pătrunde în tine îţi dilată inima, ţi-o lărgete, devii o veioză care bate din ce în ce mai departe, până la cei din bloc, de pe stradă, din oraş, din ţată…şi hăt departe. Lărgiţi şi voi inimile voastre. Dar lărgirea asta se face cu dureri de creştere, cu pierderi, cu plâns, cu disperare, cădere şi apoi, înălţare. Dar merită.

 

Borhot pentru România!

Pe vremea lui Ceauşescu căutam lucrurile făcute pentru export, tot ce era făcut pentru export ştiam că e mai bun decît ceea ce era destinat consumului intern. Era o regulă nescrisă, ştiută de toată lumea. La Batoş, în anii 80, la cules de mere şi prune aveam treii categorii. Export, intern, borhot. Şi acum facem la fel. Dăm la export tot ce avem mai bun doar că am înlocuit salamul de Sibiu cu proprii nostri copii. O mamă care vrea să arate că ai ei copii s-au realizat spune cu mândrie pe unde sunt plecaţi, unde studiază, sau unde lucrează, musai în ţări luminate din UE. De cîte ori cîte-un român stabilit prin ce melaguri îndepărtate face ceva nemaipoemnitnemaîntâlnit#inovativ#genial  vuieşete netul, “uite, românul nostru!” Se umflă pipotele tricolore până la cer şi-o palmă mai sus. Ne mândrim tare cu românii noştri deştepţi, ca părinţi nu ştim cum să le mai periem drumul către Europa. Nu-i zi să nu audă copiii că trebuie să plece cît mai curînd din ţara asta de…şi ţara asta de…şi dă-i cu bipul la fiecare apelativ adresat ţării. Apoi pleacă şi-i aplaudăm şi ne mândrim.

Dar aici ce rămân? Rămân doar cetăţenii de rangul doi, cei pe care Europa nu-i vrea, aşa cum nu voia nici merele de la Batoş decît pe cele cu codiţă, cu frunzuliţă şi fără pete. Ălea mergeau la export. Cele aşa şi aşa , consum intern şi cele groaznice, borhot. Asta vrem pentru ţara noastră, calitate borhot?

Cum e posibil să scoatem din şcolile româneşti latina şi să reducem orele de română? Cum???? Şi muzica?! Cum e posibil ca noi românii să ne dezicem de latinitatea noastră, singurul lucru care ne mai legitimează în ochii snobilor, în faţa Europei? Cum să reduci orele de română cînd nu faci decît să constaţi că suntem o ţară de agramaţi? Păi e foarte simplu! Calitate “export” merge la export , şi acolo nu e nevoie de limba romînă şi latină. Calitate “borhot”, rămâne borhot şi iarăşi nu e nevoie nici de română, nici de laţină. O sapă în mână şi-o coadă de vacă e suficient. Dar vaca e musia să fie olandeză şi coada de mătură produsă-n China.  Asta e realitatea.

Ce exportăm noi, it-şti, medici şi zidari, agricultori, cameriste, îngrijitori bătrâni…pentru toate acestea nu e nevoie nici de muzică, nici de română, nici de latină.

Cine e de vină?

Noi. Noi ca părinţi. Noi care ne plângem VEŞNIC de ţara asta care e bip şi bip şi bip. Noi care ne plecăm în faţa oricărei chinezării, oricărui turcism, oricărei alte culturi. Noi care considerăm că sărbătorile altora sunt mai buine, şi limba lor e mai bună şi cultura lor mai bună şi religia lor mai bună.

Când făceam zen toate prietenele mele erau emoţionate şi curioase, şi când vorbeam de zen lumea dădea ochii peste cap, şi era curioasă să afle ce şi cum. De cînd sunt practicantă ortodoxă sunt doar o îmbrobodită. Iisus e mai puţin interesant ca Ramana Maharishi, Osho, sau Bodisatva.

Dar, să revin la subiect. Bancul acela cu ultimul stinge lumina nu mai ţine fiindcă ultimul român care va rămâne va fi ori aşa de tâmpit că nu va mai şti cum să o stingă ori aşa de luminat că nu va avea nevoie de bec fiindcă lumina sfinţeniei lui va fi îndestulătoare. Pariaţi pe ce vă ţine sufletul vostru de român!

 

 

 

 

 

Aveţi cuvîntul. Pardon, aveţi imaginea!

La început a fost cuvântul, la final vom asista la dispariţia lui, probabil. Lumea începe cu un cuvânt, care uneşte, adună , coagulează, şi se termină cu o tăcere, o dezbinare, înstrăinare, însingurare.

Cum stă cuvîntul zilele acestea?

Inert. Şi inept.

Am scos idioţenia cu o imagine face cît o mie de cuvinte şi acum asistăm neputincioşi şi autişti, la tot soiul de imagini pe care le dăm în josul paginii, cu mousul, cu degetul sau cu ce se mai găseşte pe lângă casa omului.

Cine să mai citească astăzi 3 cuvinte când avem GIF uri, imagini, photoshop…

Sigur, exagerez, există o mare masă de cititori, există şi elite, există desigur şi oameni care preferă să moară de foame dar să-şi cumpere cărţi. Dar grosul lumii s-a îndepărtat de cuvânt.

Deschid o paranteză şi încerc  să definesc cu un singur cuvânt ce ne defineşte pe noi, ca naţie,  cel puţin pentru acest moment… şi mă opresc la  “diletantism”. Toată lumea se pricepe la toate.

Dacă eşti croitor, dulgherul vine la tine şi te învaţă cum să croieşti. Dacă eşti instalator, vine geamgiul şi-ţi sune cum stă treaba cu ţevile. Dacă eşti vopsitor auto,sigur, sigur, se va găsi un grădinar care să te înveţe el cum se face treaba “mai bine”.

Diletanţii asta ştiu, să te înveţe să faci “mai bine”. Ei nu ştiu binele. Habar n-au cum să pornească ceva, cum să finalizeze ceva. Ei sunt undeva pe parcusrul proiectului şi predau mai binele.

Dacă eşti ca mine, o amărâtă de scîrţa scîrţa pe hîrtie, iei lecţii de scris de la geamgii, ageamii, geamii, croitori, răpitori, bîrfitori,lipitori şi stropitori. Toţi ştiu să aperecieze valoarea unui cuvânt.

Nu te uita la ei că bălmăjesc stereotipii verbale şi nu ies din fondul de foarte bază al limbii, ei de fapt dorm cu DOOM ul sub pernă, îşi beau cafeaua cu DEX ul într-o mână şi James Joyce în cealaltă.

Închid paranteza.

Cînd eram mici, ne uitam pe poze. Fiindcă nu ştiam să citim. Acum ne uităm pe poze ca să uităm să citim.

Viaţa e grea cu cuvinte.

Prin cuvinte se dezlănţuie în lume idei, concepte, valori. Avem noi timp de aşa ceva? Nu.

E mai simplu să dai cu degetul şi să spui peisaj frumos, căţeluş drăguţ, pisicuţă adorabilă, imagine amuzantă, sexy, sexy, sexy,  copil drăgălaş, maşină vreau, casă rate. Totul e prerumegat, nu coborâm deloc de nivelul doi, am clipit şi am schimbat imaginea. Nimic nu reţine retina.

Cît zâbovim în faţa unui tablou care ne place? Cît am stat în faţa Giocondei la Luvru? Hai să luam acel timp ca fiind timpul maxim de meditaţie, conceptualizare, interiorizare, generat de un tablou,  cît a fost?

Nu neg importanţa imaginii, nu neg puterea ei de aprofundare dar…pentru că este desigur un dar, cred că nimic, niciodată, nicicînd, niciunde, nicicum, nu va putea să ne ajute mai mult decât cuvântul. Cuvîntul e inspiraţie, imaginea e respiraţie, dar cît aer să tot dai afară dacă încetezi să inspiri? E clar că ai ajuns la moarte.

 

 

 

 

HOCUS-POCUS, AGHEASMA!

Suntem dispuşi să credem în orice. În amulete, dream catcher, panseluţe, violete, nu mă uita, nu mă prăsi, nu merologie, stele, citioare în cafea, bobi, ghioc, ne ferim de rău cu şnuruleţe roşii la mână , (astea chiar sunt peste tot, care cum întinde mâna după ceva, pac şi şnuruleţul miraculos ) ne punem nădejdile în cozi de iepure, lanţuri, medalioane, cristale, sare de Himalaya, ursitoare, vrăjitoare, totul e magic, totul e fermecat, în toate credem.

Numai în Iisus Hristos, nu.

Şi nu doar că nu credem în El, nu. Trebui şi să facem mişto de cei care cred. Adică, eu dorm cu coada de iepure mort sub pernă, îmi fac duş cu şnurul roşu la încheietură, fac drumul înapoiu cînd văd o pisică neagră, îmi pun dream cacher deasupra patului … îmi permt să fac mişto de cel care merge la moaşte, nu-i aşa?

Avem o obsesie a magicului, a ascunsului, a întunericului, care nu face decît să vorbească de magia şi de ascunsul şi de întunericul din noi, eu aşa cred. Şi proiectăm acest întuneric şi asupra luminii. Şi nu prea ne iese, fiindcă lumina nu dispare cînd pui ăntuneric pe ea, doar ăntunericul dispare cînd apare lumina.

În agheasmă vedem o putere magică, e un soi de hocus poscus pe care-l face Părintele acolo şi o abracadabra şi apa de unde era apă,  devine vorba Loredanei a-paa-pa–paa, un H2O devine cu ceva magic. “Ceva” pe care dacă îl  bei, copilul ia la facultate, mama scapă de reumatism, ratele la bancă se plătesc singure, maşina se duce de capul ei la service iar RCA ul dispare.

-La cît se face aghiasma? Dar mai exact la ce oră să vin?

Oamenii vin cu bidoanele. Se împing, se calcă în picioare. Preotul rosteşte binecuvântările  ea vorbeşte cu toţi vecinii să vadă cui să mai ia, e amabilă femeia… De fiecare dată apare un grup nou de oameni. Nu-i ştii, nu vin la biserică, nu stau la slujbă. Nu au timp de “din astea” ei lasă doar sticlele şi spun că vor veni diseară să le ia. Îşi lasă coadă ca la alimentara , pe vremuri, când băgau portocale. Sunt aceeaşi care în noaptea de înviere “vin să ia lumină” de la electricianul la modă.

-Au venit? La cît vin? Sunt şi eu după dumneavoastră….

Ne place să ne delegăm problemele în mâna unei amulete, a unui talisman, dăm bani pe tot soiul de tehnici, terapii, grupuri, healeari, speakeri etc dar nu ne place să ne smerim în faţa unui Dumnezeu. Nu puetm spune “Slavă Ţie!”, sau “Mărire, Ţie, Doamne!”. Cît despre “Doamne miluieşte!” e doar pentru cei care nu au cardul gold.

Dar Dumnezeu e mai mult decît un vindecător. E un restaurator de mare fineţe al unei opere perfecte, distruse de noi. Şi una din condiţiile acestei restaurări e să acceptăm că nu putem nimic de unii singuri. Avem nevoie unii de alţii, pe orizontală, şi toţi de Dumnezeu, pe vericală. Crucea fără vericală e doar o rîma care se tîrîie, ca să nu spun un şarpe, iar vericala fără orizontală, e doar magie, o săgeată ţintită în lună care se întoarce în ochiul arcaşului.

Nu trebuie să fii vreun mare teolog ca să-ţi dai seama că cineva care care bidonul cu cinci litri de agheasmă ar putea avea nevoie de nişte catehizare. Asta desigur, dacă nu cumva a luat-o pentru tot blocul. Doamne ajută!

Dar asta e, Dumnezeu e bun şi ne lasă pe fiecare să luăm din El, atît cît putem duce. Şi eu cred că şi cei care astăzi vin aşa, duşi de un bidon ăn căutarea miraculosului, vor ajunge mîine să aprecieze o picătură de sfinţenie.

 

 

orice mama e anume, cea mai bună de pe lume…

Cînd ţara ta e America, adicătelea un continent, ţi-e uşor s-o iubeşti şi să fii mîndru de ea. te ajută filmele, muzica, chiloţii inscripţionaţi cu steagul american, coloniile, armata…ce să mai! n-ai nicio şansă să n-o iubeşti şi să fii mîndru. Cînd ţara ta e Rusia , iarăși, stepa, balalika, Cehov, Dostoievski, marele spirit rus, spaima, teroarea, dominaţie, o iubeşti că altfel o încurci…Cînd ţara ta e Anglia, leagănul regilor, mama lui Harry Potter, şi a lui Shakespeare pe lângă ea, ceai,  bla bla bla…Franţa, ce să mai spunem, rafinament, cultură, Versailles, oraşul iubirii, oh, vai! ochi daţi peste cap…

Dar Romînia, de ce să o iubeşti? Au călcat-o toţi în picioare cum au vrut, au dat-o de gard toate epocile, a născut talente din sărărcie şi din piatră seacă, nu are rafinamentul Franţei, ameninţarea Rusiei, grandoarea Ammericii…suntem asimilaţi ţiganilor, de ce s-o iubeşti?

Pentru că e maică-ta! De aia! Romînia e maică-ta! Ea te-a născut. Din pămîntul ăsta vin ai tăi şi-n pămîntul ăsta se vor întorce. Ce legătura mai puternică are un om decît cu mama lui? Indiferent cum e mama, bună, rea, cicălitoare, poate mai prost îmbrăcată decît a colegelor, poate nu aşa rafinată, poate fărăr patru ori patru, dar e mama. Şi o iubeşti. Ştii că din ea ai venit în lumea asta. dacă ea nu era, nu erai nici tu. Aşa e şi cu ţara de baştină, numită Patrie. care cred că vine de la pater, deşi nu aş băga mîna ân foc, dar dacă nu vine de acolo, de acolo ar trebui să vină.

Romînia te-a născut aşa cum a făcut-o şi mama ta. Poate chiar mai mult. Fiindcă ea i-a născut, crescut şi “culcat” în ea pe toţi ai tăi. Şi dacă oameni realizaţi, să zicem cam aşa ca Brâncuşi, au plâns toată viaţa lor după Hobiţa, nu au făcut-o degeaba, ci fiindcă Hobiţa era mama. Cu iubirea cu care îţi iubeşti mama trebuie să-ţi iubeşti şi ţara. Şi viceversa, cu iubirea cu care îţi iubești ţara, îţi iubeşti şi mama.

Iubirea de Romînia o învaţă părinţii. Ei sunt cei care sunt mîndri de limba lor, de minunata, versatila şi expresiva limbă romînă, de cultura ortodoxă, în care ne-am născut, de tradiţii, şi de tot ce înseamnă Romînia.

Dar noi nu o iubim. Noi scormonim zilnic în noroi să dăm în ea, în mama noastră. Ne învăţăm şi copiii s-o dispreţuiască, să vrea să plece. ”Afară!” Afară a ajuns echivalentul lui ” la Moscova” la Moscova” al celor trei surori. .Sloganul acela  cu “vrem o ţară ca afară!” a făcut mult rău. Afară e binele, înăuntru e răul care trebuie schimbat.

Toţi părinţii vorbesc de şanse pentru copii lor. Şansa fiind desigur echivalentul banilor, al puterii, al influenţei.

Dar poate că şansa unei vieţi în care vorbeşti de dimineaţă până seara limba ta, şansa unei vieţi alături de părinţi şi prieteni, şansa de a fi relaxat în cultura ta şi de a fi acceptat între ai tăi e mai importantă decît şansa de a fi un cimpanzeu printre giboni. Ca să nu zic girafă între lei, deşi ar fi mai potrivit.

Cred că ţara şi mama se iubesc orice ar fi. Nu de 1 Decembrie. Şi nu de ziua lor. Cu fiecare suflare.

Şi dacă vă iubiţi copiii, învăţaţi-i să-şi iubească ţară. Nu ignorîndu-i neajunsurile, ci acceptîndu-le, aşa cum facem cu fiecare fiinţă pe care o iubim. România e şi ea o fiinţă…