Zambaccian. Un super erou cu super puterea generozităţii


De cîte ori vine soră mea din Suedia, descopăr cu ea bucuriile oraşului Bucureşti. Şi fără nicio ironie, Bucureştiul are cîteva bucurii însemnate de oferit celor care sunt dispuşi să îi acorde puţin timp şi o idee de afecţiune.

Aşa am descoperit Muzeul Zambaccian.

Casa, absolut superbă. Echilibrată, elegantă, o bijuterie primitoare. Şi deloc opulentă în dimensiuni. În contextul yilelor noastre, cineva cu o avere similară şi ar face casa de trei ori pe atât. Construcţia  m-a ridicat la al noulea cer şi am avut o scurtă epifanie cu miros de cafea bună, carte bună şi un Tonitza bun. Şi un Andreescu. Dar de fapt un Iser…de fapt, habar nu am care!…Colecţia este extraordinar de bine echilibrată, trădează un om cu rafinament discret, un observator din umbră, dar nu cu ochi de prădător de artă ci de mamă grijulie, care veghează la destinul copiilor artişti. Ceea ce de fapt s-a şi întâmpat, Zambaccian a fost pentru mulţi artişti o manta de vree rea.

Dar ceea ce m-a bucurat cel mai tare a fost Zambaccian însuşi. Cum a adunat el ca o furnică, operă după operă, cum le-a îngrijit cu iubire de cloşcă în casa lui, care a devenit casa lor şi cum la sfîrşit, s-a dat deoparte cu discreţie şi a lăsat totul românilor. Nouă, adicătelea. Ghiolbanilor care vedem în Cuminţenia Pământului o bucată de piatră şi în Brâncuşi un francez sictirit de România. Faptul că le a donat arată cât de mult le-a iubit, ct şi a dorit ca şi alţii să se bucure de comoara lui. Nuai proştii stau cu Picasso deasupra şemineului, cu Picasso fals fiindcă originalu” e în safe. Arta nu mai are valorea bucurie pe care o feră ci a cotei de la Christie.s

Revin. Domnul Zambaccian a strans toată viaţa lui tablouri ca să ni le lase nouă. Cine mai face astăzi aşa ceva?  Poate că vor fi fiind, habar nu am! Dar dacă nu sunt, ar trebui să facem din Zambaccian file de poveste de carte de şcoală, fiindcă la fel de importanţi ca artişti sunt cei care investesc în ei. Şi cei mai importanţi sunt generoşii, care nu strîng pentru ei ci pentru cei care nu îşi permit în viaţa lor să îşi cumpere un poster mai de dai doamne.

Acest Zambaccian trebuie făcut cunoscut. Ca ceea ce a fost. Un colecţionar, un prieten al artiştilor şi mai ales, un român adevărat. Vi se pare că nu are nume românesc? Vi se pare bine. Are origini capadocciene. Dar aşa cum copilul este al celui care-l creşte, aşa şi român este cel care iubeşte România. Şi Zambaccian e mai român decât mulţi dintre noi.

Îmi trece acu răzleţ gândul că poate şi lui îi vor fi spus unul şi altul din prietenii lui că în loc să îşi bage banii în tablouri mai bine i-ar investi în automobile, sau imobiliare sau ar salva cîini…E important iată să îţi urmezi drumul şi să-i convingi şi pe ai tăi să te susţină. Ultima donaţie a colecţiei a fost făcută de soţia lui….

Intrarea e ieftină , muzeul  ţine de MNAR. Zona e superbă, aşa că aş recomanda tuturor profesorilor, începînd cu clasa a cincea să îi ducă aici pe copii. Iar voi, dacă aţi fost aşa fraieri ca mine şi nu l-aţi văzut până acum, mergeţi negreşit, merită!

 

 

Borhot pentru România!


Pe vremea lui Ceauşescu căutam lucrurile făcute pentru export, tot ce era făcut pentru export ştiam că e mai bun decît ceea ce era destinat consumului intern. Era o regulă nescrisă, ştiută de toată lumea. La Batoş, în anii 80, la cules de mere şi prune aveam treii categorii. Export, intern, borhot. Şi acum facem la fel. Dăm la export tot ce avem mai bun doar că am înlocuit salamul de Sibiu cu proprii nostri copii. O mamă care vrea să arate că ai ei copii s-au realizat spune cu mândrie pe unde sunt plecaţi, unde studiază, sau unde lucrează, musai în ţări luminate din UE. De cîte ori cîte-un român stabilit prin ce melaguri îndepărtate face ceva nemaipoemnitnemaîntâlnit#inovativ#genial  vuieşete netul, “uite, românul nostru!” Se umflă pipotele tricolore până la cer şi-o palmă mai sus. Ne mândrim tare cu românii noştri deştepţi, ca părinţi nu ştim cum să le mai periem drumul către Europa. Nu-i zi să nu audă copiii că trebuie să plece cît mai curînd din ţara asta de…şi ţara asta de…şi dă-i cu bipul la fiecare apelativ adresat ţării. Apoi pleacă şi-i aplaudăm şi ne mândrim.

Dar aici ce rămân? Rămân doar cetăţenii de rangul doi, cei pe care Europa nu-i vrea, aşa cum nu voia nici merele de la Batoş decît pe cele cu codiţă, cu frunzuliţă şi fără pete. Ălea mergeau la export. Cele aşa şi aşa , consum intern şi cele groaznice, borhot. Asta vrem pentru ţara noastră, calitate borhot?

Cum e posibil să scoatem din şcolile româneşti latina şi să reducem orele de română? Cum???? Şi muzica?! Cum e posibil ca noi românii să ne dezicem de latinitatea noastră, singurul lucru care ne mai legitimează în ochii snobilor, în faţa Europei? Cum să reduci orele de română cînd nu faci decît să constaţi că suntem o ţară de agramaţi? Păi e foarte simplu! Calitate “export” merge la export , şi acolo nu e nevoie de limba romînă şi latină. Calitate “borhot”, rămâne borhot şi iarăşi nu e nevoie nici de română, nici de laţină. O sapă în mână şi-o coadă de vacă e suficient. Dar vaca e musia să fie olandeză şi coada de mătură produsă-n China.  Asta e realitatea.

Ce exportăm noi, it-şti, medici şi zidari, agricultori, cameriste, îngrijitori bătrâni…pentru toate acestea nu e nevoie nici de muzică, nici de română, nici de latină.

Cine e de vină?

Noi. Noi ca părinţi. Noi care ne plângem VEŞNIC de ţara asta care e bip şi bip şi bip. Noi care ne plecăm în faţa oricărei chinezării, oricărui turcism, oricărei alte culturi. Noi care considerăm că sărbătorile altora sunt mai buine, şi limba lor e mai bună şi cultura lor mai bună şi religia lor mai bună.

Când făceam zen toate prietenele mele erau emoţionate şi curioase, şi când vorbeam de zen lumea dădea ochii peste cap, şi era curioasă să afle ce şi cum. De cînd sunt practicantă ortodoxă sunt doar o îmbrobodită. Iisus e mai puţin interesant ca Ramana Maharishi, Osho, sau Bodisatva.

Dar, să revin la subiect. Bancul acela cu ultimul stinge lumina nu mai ţine fiindcă ultimul român care va rămâne va fi ori aşa de tâmpit că nu va mai şti cum să o stingă ori aşa de luminat că nu va avea nevoie de bec fiindcă lumina sfinţeniei lui va fi îndestulătoare. Pariaţi pe ce vă ţine sufletul vostru de român!