Trezirea sau putrezirea, aceasta-i întrebarea…


Banalizarea este felul în care răul își asigură ziua de mâine. Odată ce toată lumea face ceva, că nu e mare lucru, răul triumfă.

Nu e mare lucru să înșeli. Toți bărbații o fac.

Nu e mare lucru să copiezi, toți elevii o fac.

Nu e mare lucru să divorțezi, toată lumea divorțează.

Nu e mare lucru să-ți lași copiii în urmă, toată lumea o face.

Nu e mare lucru să avortezi, toate femeile fac avort.

Nu e mare lucru să bei, cine nu bea?

Nu e mare lucru să copilărești până la 40 de ani, toată lumea face la fel.

Nu e mare lucru să fii agramat, uită-te în jur.

Nu e mare lucru să-ți înjuri țara, mama, nația, limba, cultura, tradițiile, credința, toți o fac. Hei, dar când mi-am înjurat eu mama?

Când ți-ai înjurat țara, limba, cultura, tradițiile, religia…

Banalizarea se face ușor, au grijă de asta ”noile media” dar și cele vechi. La televizor  numai muieri dezbrăcate, fie că e vorba de știri, emisiunea de sport sau cea pentru copii…toată lumea e pusă pe chefuri, abundă imaginile din cluburi. Mai nou am avut și imagini cu tras pe nas, în direct, la tv. Hei, dar ce mare lucru, toată lumea trage pe nas…Tuturor ne plac manelele, toți stăm pe telefon, nimeni nu mai citește. Asta auzi.

Părinții care susțin că e normal ca progeniturile lor celeste să afle despre sex la șapte ani și le cumpără prezervative când îi trimit în tabere școlare, și cu asta se simt ei părinți buni. Protejează copilul. Nu asta face toată lumea?

Părinți care își idolatrizează copilul în cel mai grotesc fel, fără să-și dea seama ce formă perversă de egoism au. Pun poze cu el, în culcare și-n sculare  fiindcă le seamănă. Vor să le fie lăudați copiii, fiindcă de fapt așa se simt ei lăudați. Confundă iubirea cu atașamentul, și la cinci ani au un câine în lesă iar la cinșpe un câine furios care rupe lanțul și pleacă unde vede cu doi ochi. Și părinții cu ochii în lacrimi spun ”vai, nu știu ce e cu Vasilică, dar câte am făcut pentru el, cum a putut să-mi facă una ca asta?”. Păi a făcut, că-n loc de timp și atenție l-ai hrănit cu fotografii. Și-n loc de educație i-ai oferit laude și ți ai dat ochii peste cap, laudativ, la orice nimic banal a făcut.  La doi ani toți sunt Picasso, Laurence Olivier și Madonna. La 15 sunt doar furioși. Pentru că între timp au trecut prin scris, mate, fizică, chimie, desen, teatru…și nu a mai fost cu dat ochii peste cap, admirativ, ci de exasperare…

Așa cum dacă aduni globuri albe unele peste altele, ele nu vor deveni negre, ci doar multe globuri albe, în ciuda poetului care spune că albul în desime e negru împărat, răul propagat, banalizat, nu devine mai puțin rău, și în niciun caz nu devine bine.

Mare lucru e să ai curaj să fii așa cum vrei tu, nu cum îți dictează ”trendul”.

Mare lucru este să duci un plan de viață la bun sfârșit.

Mare lucru e să accepți că nu poți sacrifica orice pe altarul comodității și al iubirii de sine.

Mare lucru este să vezi în iubire, jertfă de sine.

Mare lucru este să admiți că nu ești nimic mai mult decât o creatură, indiferent câte aere de creator ți-ai trage.

Mare lucru este să te gândești cine ți-a dat talentul, puterea de muncă, sănătatea, cine te crește, cine te ține de adaugi la umbra de ieri și pe cea de azi…Mare lucru e să accepți că ai și un bilet de întors, pe care nu-l activezi tu, altcineva o face, și tu habar nu ai când.

Nu uita acel bilet de întoarcere, treci fiecare zi cu el în mână, și atunci poate că toate cluburile, și distracția, și manelele, și idolatrizarea copiilor, și divorțurile, și luptele pentru putere vor trece nu pe locul doi, ci vor fi așa cum se spune, în ”neființă” asta fiindcă ele de fapt nu au avut-o niciodată. Sunt niște Pinocchio pe care noi singuri i-am animat și am crezut în ele…

 

 

Advertisements

Scrisoare deschisă de la o mamă către alta


https://www.arc-en-ciel.ro/examen-de-admitere-la-liceul-pedagogic-anastasia-popescu_184

Pentru că tot e perioada asta de începere a examenelor, mi am amintit cum stăteam eu cu ai mei, cu listele alea cu toate liceele din București, și ne băteam capul ce să alegem și cum, ca să nu riscăm prea mult la medie. Și de o profesoară care ne spunea cu glas pițigăiat , ”bifați acolo, bifați tot, cât mai multe opțiuni, cel puțin peste o sută, că nu se știe niciodată unde ajunge copilul”…Când i-am spus că eu lucrez și n-am timp de o sută de bife, a zis că s nebună.

Așa că acum am să vă spun așa, de la mamă la mamă, de la coracon la coracon, de ce dacă ar fi fost atunci Liceul Anastasia Popescu mi-aș fi dus copiii acolo.

În primul și în primul rând, fiindcă la sfârșitul liceului nu au o hărtie cu niște note pe ea și șansa unei facultăți, ci o profesie minunată și mai mult decât atât, un loc de muncă asigurat în cadrul școlii pe care tocmai a absolvit-o. Ca mamă singură aș fi fost foarte fericită șă știu că indifernt ce se va întîmpla, copilul meu poate fi educator sau profesor, ocupații vocaționale și foarte căutate. Fac aici o paranteză și vă spun, că citesc acum un jurnal a lui Vasile Cancicov, perioada fiind a celui de-al doilea război mondial, și jalea mare a fost când sau oprit școlile, fiindcă oamenii știu, instinctiv, că funcționarea școlii garantează normalitatea, și că cel mai rău semn este când se suspendă școala pe termen nedeterminat. Asta înseamnă situație de calamitate, forța majoră. Așa că se poate spune că profesia de educator, învățător, profesor va fi, alături de cea de medic și preot, printre cele care vor rezista până la sfârșitul lumii.

Următorul argument pentru care mi-aș da copiii la Liceul Pedagogic Ortodox ”Anastasia Popescu” este cel al bogatei culturi generale și învățarea multor limbi străine, Engleză, franceză, germană. Dar oricât aș iubi eu aceste limbi, tot învățarea temeinică a limbii române mă interesează mai tare. Și la capitolul acesta școala iarăși stă de la foarte bine în sus.

Când spun cultură generală mă refer la mai mult decât noțiuni de istorie, geografie, mă refer la arte. Mersul la teatru, la muzee, la concerte, participarea la diverse activități culturale este ceva constant la acest liceu.

Un argument și mai puternic decât cele de până acum, este metoda de predare. Nu am suportat niciodată ideea că să înveți înseamnă să asimilezi. Ci să te bucuri că înțelegi, că afli. O curiozitate sănătoasă este ceea ce definește din punctul meu de vedere un învățământ sănătos. Aici accentul se pune pe elev, nu pe învățare. Elevul este în centrul preocupărilor, și nu doar o simplă acumulare de informații, pe termen scurt, ”pentru notă” sau medie. Ci o așezare temeincă a informației, venită pe fondul întreținerii acestei curiozități sincere a elevului. Da, se poate, chiar se poate face din învășare un proces al bucurie.

Trec la un alt argument, foarte important. Mediul, colegii, întreaga ambianță. Fiind un liceu ortodox nu poate fi vorba de ”anuraj”, ”găști”, ”chiul” . Un liceu ortodox înseamnă valori ortodoxe. În primul rând respect pentru celalalt. Cel care a fost înaintea ta, cel care este acum cu tine. Și o responsabilitate pentru cel care va veni după tine. Respectul pentru limbă, pentru țară, pentru neam, pentru tradiții, pentru sacrificiu. Respectul e ceva ce dispare treptatat , treptat, dacă nu ne ocupăm de  generațiile care vin. De aceea e bine să ni-l propunem și mai ales, să-l cultivăm prin exemplu personal.

Troica amintirilor/ Sub patru regi de Gheorghe Jurgea Negrilești


Troica amintirilor. Sub patru regi (Editie Cartonata

Ca un cititor bătrân, ce mă aflu, arareori mă mai entuziasmez de o carte, rușine să-mi fie pentru această anchiloză emoțională. Ei bine, aceasta carte m-a rejuvenat, pe mine cititorul tăbăcit. Mi-aș dori tare mult să vă pot transmite acest entuziasm.

O să o iau pe puncte ale entuziasmului.

Starea

Dacă ar fi să citesc un manual de istorie, așa mi-aș dori să fie scris. Cu eleganță boierească, că doar Jurgea Negrilești chiar asta e, cu un soi de detașare afectivă care nu cade niciodată în răceala. Autorul ni-i prezintă pe toți, fără cinismele cu care ne a obișnuit contemporaneitatea, fără tușe groase, fără unghiuri subiective închise pe plus sau pe minus. Un rafinament al crearii personajelor magistral. Daca ar fi să aleg o reprezentare plastică a cărții, aceasta ar fi în pastel. E o acuarelă a societății, nu e o frescă a ei. Conturile se pierd, binele se impregnează de rău și răul de bine, mai degrabă într-un balet decît într un război.

Portretele

Portetele personalităților istorice sunt minunate. E prima carte în care l-am înțeles, l-am văzut, l-am zărit pe Regele Carol al II lea. Prezentat ca un tip super citit, informat în foarte multe domenii, curios, atent, într-o perioadă în care toată lumea băjbîia el a știut să-și creeze o rețea de spioni care l-au informat asupra a ceea ce avea să se întâmple, la rândul lui informându-și aliații, care însă nu l-au crezut. La aceste trasături, se mai adauga una care asemenea ursitoarei celei rele, distruge tot ce-au oferit cele dinainte a ei. Nu, nu este vorba de afemeiere, așa cum s ar crede. E vorba de o sete de putere și o dorință de control, manifestate printr-un fel grosier și dur.  O poveste foarte faină ni- l prezintă așa cum e, cu o minte sclipitoare dublată de o lipsă completă și totală de scrupul.

„ Nu-mi trebuie avocați care să-mi explice Consttuția, am nevoie de dulăi care mușcă. Cine spune asta? Carol al II -lea, stând de vorbă cu Cezar Petrescu, pe atunci director al ziarului România. A fost o vreme cînd Regele a fost subjugat de farmecul lui Cezar. Lucrurile au mers până acolo încât Carol i-a dăruit o pereche de butoni de manșetă cu cei doi ”C” încărligați. Ia plătit și datoriile de la jocul decărți. Aici însă carol ăși trădă firea calică. Oamenii Palatului au lansat zvonul că se desființează România, și că Cezar petrescu era în dizgrație.Atunci, cămătarii din București, din Dudești, s au grăbit să vîndă polițele lui Cezar cu mari reduceri.

-Ți-ai plătit polițele, i-a spus Regele lui Cezar, banii ț- i vor reține din drepturile de autor. nemaipomenit! Reținerile s-au făcut la valoarea nominală, iar Fundațiile Regale-Editura, căștigă sută la sută”. Astăzi am numi asta un excelent spirit antreprenorial și este o schemă care se practică la scară mare.

De asemenea portrete, aflate din primă sursă și foarte bine construite abundă cartea. Și nu sunt doar portretele unor oameni. Ele pot fi deopotriva ale unei clădiri, cum e Capșa, a unei fabrici, cum e Bragadiru și tot imperiul aferent, sau al unui  bombardament intens si neașteptat, ca cel din fatidica zi de 4 aprilie 1944.

Ton of voice

Spuneam la început că așa mi-ar plăcea să fie scris un manual de istorie, desigur, e mai greu să găsim ceva scris, gen jurnal, din perioada lui Mircea cel Bătrân. Dar aș vrea să iau de la Jurgea Negrilești acest fel de a fi totodată și în mijlocul istorie și-n afara ei. Pentru că așa e scrisă toată cartea, cu un soi de dedublare lucidă. Pentru că nu vrea să ridice nimic în slăvi, dar nici să coboare în canale, reușește preformanța de a te face să fii mândru de țara de ta. Dacă nu putem fi mândri de România de acum, măcar atâta consolare să avem. Pentru un copil crescut în comunism, cu poezii patriotice și defilări de 1 Mai și 23 August, care a refuzat ani de zile să mai citească istorie, care apoi a fost asaltat de contra istoria care ne prezintă ca pe o șară vai mama ei, care nu a supraviețuit decât datorită lașității, scrierea lui Jurgea Negrilești e o gură de aer, de echilibru.

M-au interesat indeosebi pasajele despre legionari. Nu-i prezintă deloc într-o lumină roz, nu ni-i arată altfel decât imaginea pe care au susținut-o și comuniștii despre ei, și anume niște exaltați care și descărcau exaltarea prin pistol. Imagine pe care mi-o confirmă un alt istoric de încredere, Pr Virgil Gheorghiu. Desigur, au fost și excepții. Cum ar fi Părintele Papacioc. Și alții mulți, pentru care nu pistolul era soluția. dar ideea de violență îi înconjura ca o aură întunecată.

Bucureștiul prezentat de Negrilești este un oraș viu, efervescent, unde s-a trăit mult și bine, unde războiul a intrat târziu și poate tocmai de aceea dispus să-și ia revanșa pentru timpul de pace. Societatea era clar straificată, oamenii știau unde le e locul, fiecare combinându-se cu cei de teapa lui, excepție făcând jurnaliștii și artiștii care aveau un fel al lor de a transcende scara socială. Dar unde fiecare își avea locul său și era respectat pentru ce făcea. Unde cuvântul ”domnule” avea un sens peiorativ, puțin jignitor, spre deosebire de apelativul ”coane” cel care trăda respectul pentru un sânge albastru. Cum am ajuns de la ”coane” la ”coaie” cu trecere prin domnule și tovarășe, e istorie.

Bucurați-vă datorită aceste cărți de o Românie pe care nu ați trăit -o, nu fiindcă v-ați născut voi prea târziu ci fiindcă a murit ea prea repede, trădată de toată lumea.

http://www.elefant.ro/ebooks/biografii-memorii/memorii-jurnale/troica-amintirilor-sub-patru-regi-161932.html

 

Armata lui Alfie, armata inocenților


Cel mai greu lucru, cea mai mare realizare, suma tuturor calităților, mi se pare a fi , în ziua de azi, să-ți păstrezi optimismul, mintea întreagă și încrederea în bine. În adevăr, în justiție, in triumful logicii și al bunului simț. Lumea asta, gestionată de statele laice și de homunculii care le conduc, face tot ce i stă în putință să te convingă că e cum spune Dante,  ”lasciate ogni speranza, voi ch”entrate ”.

Cazul familiei Smicală, descompusă de statul Finlandez, fără niciun motiv real, că dacă era vreunul, se anunța și enunța până acum. Între timp copiii mici sunt despărțiți de mamă și probabil își pierd, bieții de ei, încrederea în viață și-n bine cu fiecare secundă care trece. La mamă nici nu pot să mă gândesc, mă rog doar să o țină Dumnezeu întreagă  pe Camelia până trece urgia asta. De câte ori mă gândeasc le ea îmi spun că ar trebui s o cheme Iov și nu Smicală, pe numele de familie.

Acum, povestea asta cu Alfie. Cum să decidă un spital că un bebeluș trebuie omorât? Cum să se opună un spital unui act mediacl? Cum să se lupte prin instanță tinereiii ăia care sunt părinții lui Alfie și care fac omenescul posibil  și-l depășesc, devin niște eroi ai curajului, niște demonstrații vii despre ce înseamnă iubirea și puterea pe care ți-o dă ea. Noi cum trăim? Cum de nu ne smulgem părul din cap fir cu fir când auzim din astea?

Mi-e limpede că există forțe dezlănțuite care vor să ne convingă că nu există Dumnezeu. Dar asta doar dacă privești la rece, fiindcă la cald îți dai seama că numai Dumnezeu îi poate întări și ține pe oamenii ăștia să treacă prin aceste iaduri hand made, făcute pe comandă, alese pe sprânceană, tot unul și unul…Ieri am citit și că poliția din Anglia amenința că vor exista urmări pentru cei care-i susțin pe părinții lui Alfie !!!, așa zisa lui armată, care a depășit cu mult granițele țării. Armata lui Alfie e formată din toți cei care cred că niciun tribunal, niciodată, nu are dreptul de a decide dacă un inocent are dreptul să trăiască. Inocenții nu-s din lumea asta, de asta lumea asta nu are niciun drept asupra lor, chiar dacă are puteri.

Cum să nu înebunești când mama e înlocuită cu sintagma ”Părinte 1”. Citesc acum o carte scrisă despre începuturile secolului ( Troica amintirlor, sub patru regi-Gh Jurgea Negrilești, Editura cartea Românească ) , atunci Franța era numită masonică și din cauza asta asimilată antihristului. Idee validată și de capetele regilor puse în coșuleț, desigur…Nu pot însă să nu mă gândesc că nu e o coincidență că tocmai de acolo pleacă legiferarea termenului de Părinte 1.

Noi în România avem un președinte care ba își aruncă haina pe capota mașinii, deranjat că slujnica Românie îl lasă să-și ducă singur povara mantoului, ba dă la pedale și l bîrfește pe prim minstrul țării, care oricum ar fi el sau ea, ar trebui ca măcar de ochii lumii să i se acorde o oareșcare considerație, că ești ditamai președintele nu țața Floarea din Căcănarii de Câmpie, și să nu mai trăim iarăși scenele cu Părintele 1 al țării care se ceartă cu Părintele 2, în timp ce noi copiii, știm că ne așteaptă un nou divorț care numai lucruri bune nu anunță, că am avut parte de scenariul ăsta de ni s-a acrit…. ca să nu spun că domnul președinte ar putea lua și niște lecții de română, că sintagma ” să fiți asigurați că” suna mai degraba a subtitrare de Veveritza_bc  decât de președinte al unei țări.

Singurul fel în care poți să nu-ți pierzi mințile, e Dumnezeu. Nu am alt răspuns. Laicatul face tot ce poate ca să ne demonstreze că justiția și dreptatea sunt piese de muzeu, dacă vor fi existat vreodată. De la copii luați cu japca de lângă părinți, bebeluși condamnați de spital și tribunal la moarte, minoriăți care sunt importante decât majoritatea, pe principiul că minoritățile sunt mai multe și majoritatea e doar una, de la refugiați tratați mai bine decât cetățenii țării, de la elevi care dictează sistemul de învățământ și-și trag profesorii de urechi prin tribunale, până la….

Nu, nu e infernul, și nici măcar o umbră a lui. Este doar o negreală care se încearcă însinuată în retină până a ajunge să credem că e chiar retina.

Nu, nu e.

 

Dumnezeu va avea ultimul cuvânt, așa cum l-a avut pe primul, să nu uităm asta. Dacă aveți credință, mulțumiți pentru ea, țineți vă de ea, rugați-L pe Dumnezeu să v-o întărească, dacă nu aveți, rugați-vă să v-o dea. Primul pas e să nu vă mai bateți cu cărămida în piept că sunteți deștepți, fiindcă atunci sigur cade ”piatra din capul unghiului” peste voi…

Taximetristul propovăduitor


Ieri am avut parte de un șofer de taxi, predicator, nu știu exact la ce sectă era, că nu a dezvăluit asta, mi a spus că ei respectă poruncile Domnului și atunci nu pot fi o sectă. Și că s-a botezat, acum de curând, și iarăși, dacă te botezi, nu poți fi o sectă. Nu am comentat. Am tăcut, probabil tăcerea mea a fost luată drept o aprobare deși i-am cerut să mă ducă la o biserică otrodoxă, probabil tocmai asta i a determinat propovăduirea, voia să mă salveze.

Omul avea mașina curată, cămașa curată și călcată, un aer de șofer de Londra dar cu un accent neaoș moldovenesc, foarte plăcut m-a impresionat inițial. Dar pe măsură ce monologul lui înainta simțeam cum se transformă toată aceea aparență de curățenie și civilizație în ceva…brr.

Tăcerea mea, după cum spuneam, i-a dat apă la moară, și a scos, nu știu de unde, pe pe bancheta de alături, sau din torpedo ceea ce am crezut eu că e ghidul Yellow Pages, așa arăta, de fapt era o Biblie ultra folosită. Jerpelită e puțin spus. Desigur primul gînd a fost , ”să-mi fie rușine că eu abia de citesc un capitol pe zi din a noastră”, dar apoi mi-am dat seama că oricât ai citi o carte, oricât de des și te intens, ea nu ajunge așa, dacă o iubești.

Aveam eu, copil fiind niste cărți, pe care le răsfoiam zilnic, îmi plăceau ilustrațiile, și întorceam paginile cu mâna plină de ciocolată sau dulceață, depinde pe unde scăpam, și totuși cartea aceea nu arăta ca Biblia taximetristului predicator. Era o carte în limba franceză, adusă de ai mei din Egipt, cu niște desene ușor caricaturale, ale cărei personaje erau animale umanizate. Am uitat titlul. Pentru copii nu e important niciodată titlul, doar pentru adulți, așa cred…Cert e că eu iubeam cartea aia cu hipopotami, și vulpi, si urși, și pisici, toate cu buline roșii în obraji și poșete și mărgele…în fine, carea mea arăta mai bine și cînd am dat-o mai departe, decît Biblia taximetristului. Felul în care acea carte era folosită, era cel de argument împotriva oamenilor ca mine, ea a ajuns așa , mi-am dat seama, din citare , nu din citire pentru soferul meu Biblia era un cod de legi și de blesteme, pe care noi ăștialalți nu-l înțelegeam, și el trebuia să-l aibă la îndemâna, pac Maleahi, pac Daniel…citatul, numărul, paragraful, ”rest my case, o să arzi în iad”. Aici eu fiind de acord cu el, momentan asta îmi sunt șansele, dar ca noi toți, sper la mila lui Iisus, înduplecat de Maica Sa.

Tot drumul a arătat un dispreț regal față de noi, cei care ne-am rezumat la botezul din copilărie, era și el desigur botezat ortodox,  cu vreo 65 de ani în urmă, după cum mi-a spus cu de la sine putere. dar acel botez s a șters, după cum i s-a spus. Mi-am dat seama din discuții că omul spera, și i se alimentase această speranță, că acum, în pragul bătrâneții se va putea spăla de toate, și că botezul și Biblia jerpelită vor face toată treaba, spre deosebire de… Era ca un tratament cu bicarbonat împotriva cancerului. dacă nu ar fi fost păcălit, poate cine știe, se deștepta și mai putea face ceva, așa…

Povestea abia acum începe. După călătoria cu el m-am simțit obosită. Obosită într-un fel greu de descris, îmi venea să mă întind pe caldarîm și să mă culc. Și toată ziua, totul a mers prost, a rămas acel duh din taxi, când una spunem, bașca ne întelegem și când toate parcă sunt făcute de-a dosul, așa. Abia spere seară am scăpat de norul negru. Nu am niciun dubiu că acolo a fost nu ceva necurat ci chiar unul din ostașii lui. Nu mă refer la amărâtul care ținea volanul, desigur.

Mă întreb acum dacă o reuși să facă prozeliți în timpul unei curse. Având în vedere că promite o prăjitură cu frișcă pe care o mănâci aici și-ți rămâne și pe lumea cealaltă, s-ar putea. Ortodoxia noastră nu te invită decît la nevoință, smerenie, căință, rugăciune…e mai greu s-o vinzi cu aparatul de taxat pornit. Îmi pare rău că nu i-am reținut numele sau numărul, fiindcă sigur nu mai vreau să merg cu el.

Un manej de sfinți


Citim multe (auto)biografii în ultimul timp, ale oamenilor de succes, fie ei tenismeni de succes, fie ei oameni de afaceri. Am pus în paranteză auto fiindcă desigur nu sunt scrise de cei în cauză ci de ghost-writeri plătiți să scrie. Parctic le citim ca să ne antrenăm, ca să vedem parcursul lor și să facem și noi ca ei, să pășim pe urma pașilor lor, în speranța că vom ajunge acolo unde au ajuns ei. Dar și Viețile sfinților, sunt tot niște biografii, sunt tot niște urme de pași pe care să pășim. Ne arată care sunt cumpenele, care sunt momentele în care Dumnezeu intervine și e mai prezent decît ne putem imagina, care sunt momentele de păsăsire.

Când ne gândim la sfinți, ne vin în minte nimburile, figurile ascetice, trecute prin proba foametei,  trăsăturile longiline, gura mica, semn al tăcerii…și toate celelalte caracteristice ale picturii iconografice bizantine. Dar ia să ne imaginăm un sfânt care merge cu tramvaiul. Sau de ce nu, cu automobilul, sau chiar cu aeroplanul….Sfinți care merg cu servieta la serviciu, sfinți cu pălărie, cu melon, sfinți ăn frac…sfinți care au birouri elegante, sfinți care sunt miniștrii sau chiar regi…noi ne gândim la sfinți doar după ce și-au dat măsura sfințeniei. Și ne raportăm la acea sfințenie ca la o probă de netrecut. Și pentru că ni se pare de netrecut, nu ne o mai propunem.  cedăm lupta din start.

Mircea Vulcănescu avea servietă, funție în stat, avere, folosea apartură de calcul, avea fotolii din catifea moale, servitori. dar șia dat măsura sfințeniei, și chiar dacă nu e canonizat noi știm că a fost sfânt. Fiindcă înainte de canonizare, noi știm, tocma această știinșă a noastrăîi și consfințește.  Sandu Tudor avea ziare, era un om bogat, după cum spuneam, a avut inclusiv aeroplan, dar și el și a dat măsura sfințeniei. Vasile Voiculescu, a luptat în primul război mondial, a fost medc militar și premiat pentru asta, a scris o poezie mistică greu de egalat, dar este fărăr dar și poate, un sfânt. Ei vor fi canonozați când le va veni vremea, dar în ochii noștri ei poartă deja nimb. Și dacă te uiți la viața lor dinainte de canonizare înțelegi și de ce. Erau onești, își făceau munca cu dedicație, erau modești în ciuda valorii, ăși iubeau nația și limba, istoria și locul. ȘI cu toții au fost încercați în fel și chip de Dumnezeu și nu au crîcnit. Vasile Voiculescu și a pierdut soția pe care o idolatriza și care l a lăsat văduv cu cinci copii,, Sandu Tudor era să moră în prăbușirea cu aeroplanul propriu, Mircea Vulcănescu s a luptat cu invidiile și răutățile, fără să devină rău sau invidios…Spun toate acestea fiindcă ar trebui să ne reconsiderăm accesul la sfințenie. Ar trebui s-o considerăm ca pe un deziderat, ca pe mînă întinsă din cer, care ne trage la ea. Dintr un soi de falsă smerenie, ne refuzăm ideea finalității drumului. Să nu ajungi la sfințenie, să nu faci de un cuvios, nu toți avem stofă de martiri, dar cuvioși putem fi din zăbală proprie. E mai ușor să defilezi cu falsa smerenie a lui „ vai, mie, păcătosul” decât să îți antrenezi voința prin ne-voință.

Îmi aduc aminte de un moment, cînd la Trinitas am văzut un interviu cu o stareță de la o celebră mănăstire din Nordul Moldovei care povestea cum îi învăța ea pe copii să și facă la olimpiadă semnul crucii cu limba în gură, cred că am mai scris de asta fiindcă m-a frapat monstruozitatea afirmației. La vremea respectivă cred că am și scris despre ea…Ei bine, nu ajungem sfinți făcându-ne semnul crucii cu limba în gură, eu așa cred. Cred că trebuie să o facem cu toată viața noastră. Cît de asumat și publc se poate. Pe mine asta m au învățat cei care au preferat să moară decât să se lepede de Adevăr, de Iubire și de Iisus.

Puterea de a merge împotriva curentului vine din noi, direct de la Dumnezeu, dar trebuie s o lăsăm, trebuie să i dăm corpul nostru ca să se poată exprima prin el.

ce dacă toți muncesc în dorul lelii, eu muncesc cît de bine pot.

ce dacă toți fac copii cu rigla, eu fac cîți îmi dă Domnul

ce dacă toți fură, eu nu o fac

ce dacă toți mint, eu spun adevărul, indiferent cum mă face să par în ochii lumii acel adevăr

Și nu e nevoie de decizii mari, ca să demonstrezi că poți merge împotriva curentului.

Pot fi și altele, cît se poate de mundane și banale.

ce dacă toți își lasă nevestele și își iau altele cu 30 de ani mai tinere, eu nu

ce dacă toate femeile se folosesc de corpul lor ca de o armă letală, eu nu

ce dacă toți bărbații se folosesc de femei, eu nu

Să ne propunem deci să fim sfinți, să punem șaua pe noi și să ne încredem în Dumnezeu că ne da exact manejul de care avem nevoie ca să ajungem acolo. Ca să ne facem curaj, avem exemplele tuturor celor care au trăit nu cu mult înaintea noastră.  Exemple aici: https://eventbook.ro/theater/bilete-spectacol-candele-nestinse

 

România, să ne ierți! Că nu-ți dăm nicio șansă


Șoferul de taxi e foarte mândru de nepotul lui, medaliat cu aur la matematica, care desigur va pleca la studii în Anglia, London.

Că aici nu are nicio șansă!

Asta e leit motivul, că aici nu ai nicio șansă. Eu sunt în drum spre Floreasca. Unde, apropo de nicio șansă ăsta, am internat-o ieri pe mama. Și nu părea că mai are vreo șansă…și azi, e mai bine!

Internare care a durat opt ore, de la ora 5 dimineața la 13 la prînz. Opt ore în care noi am stat pe scaun în timp ce mama era investigată de diverși medici și plimbată de colo colo prin spital pentru analize și pentru a se decide dacă va fi internată la Floreasca sau trimisă în alt spital. Opt ore în care i-am văzut pe medicii din triaj și de la urgențe, la lucru. I-am văzut intrînd și ieșind, fugind, agitîndu se, sprijinidu se într un Red Bull morți de somn, cu ochii lipiți, ocupîndu-se de accidentați, bătrîni care curgeau aduși pe tărgi, de acasă sau de la cămine, livizi, exact ca mama, dar respirând.

Spitalul e o lume în sine, are regulile lui, ierarhia lui, legile lui. Nu știu alții cum simt, dar eu i-am admirat teribil pe oamenii ăștia. Pentru felul cum s-au ocupat de mama, o bătrânică de 80 de ani, prin dorința de a pune un diagnostic cât mai limpede, pentru faptul că periodic veneau și mă întrebau lucruri despre ea. Nu m-am enervat că am așteptat. Am obosit, dar nu m am enervat, tocmai fiindcă îi vedeam că fac ce pot, că le pasă, și mai ales, că sunt AICI. Că nu au plecat în altă țară, pe salarii de zeci de ori mai bune, pe condiții de muncă incomprabile, pe un alt respect și alt statut în societate.

După cum vă spuneam, mama are aproape 80 de ani, ne am dus acolo fără nicio pilă, cu Salvarea, nu ne-a cerut nimeni absolut nimic și a fost foarte bine tratată. Ieri a fost internată la terapie intensivă, avusese un infarct, azi era deja în salon, arată bine, respiră bine, mănîncă. Un salon complet renovat. De fapt o rezervă cu două paturi. Nou nouță. Deci, se poate, ei pot, și cei care au rămas pot, își fac meseria, poate cu probleme, poate nu atît de bine pe cât ar putea să și o facă în altă parte…dar și o fac, și oamenii au de căștigat. Am vrut să aduc medicamente, mi au spus că nu e nevoie, că le au și dacă e necesar ceva ce nu au, îmi spun.

Răul e gălăgios, are multe canale, are o amplificare aparte, vorba aceea, golul sună tare, plinul abia se aude. Mereu auzi doar lucruri oribile despre spitale. Niciodată nimic bun. Ieri venise un accidentat, cu poliția după el, cred că omorîse pe cineva în accident, el avea o hemoragie abdominală serioasă…, l-au băgat în operație, peste cîteva ore cînd au venit părinții lui au aflat că era bine.

Cum ar fi dacă ar pleca toți doctorii, goniți de această percepție dezastruoasă a sistemului de sănătate și chiar a lor…Nu știu exact care ar fi raportul între medici șpăgari, să zicem corupți și cei care își fac meseria asta vocațional, fără nicio evaluare a raportului efort/recompensă…probabil că aceeași care există în tot restul societății. Probabil că există un unic coeficient de corupție aplicat la toate categoriile profesionale, care pot fi corupte. Cunoaștem cu toții inclusiv portari care te opresc doar așa, ca să le dai cinci lei.

Trebuie stopat exodul creierelor. Și asta nu poate pleca decît de la a recunoaște, înainte de orice, valorile pe care le avem. Trebui să-i scoatem la lumină și să vorbim cu toții de oamenii valoroși. Sunt convinsă că există mulți medici, profesori, judecători, și chiar politicieni de bună credință. Dar altceva nu mai auzi decît corupție, corupție, corupție. Și cum spuneam la începutul articolului, părinții care le spun copiilor că aici „ n-au nicio șansă”.

Fiecare creier care rămâne în țara asta, e o șansă. de fapt, nu! Nu doar una, fiindcă mințile radiază, o minte luminată face lumină în jurul ei.

Să ai ortodoxia ta, bisericile tale, e o șansă. Să vorbești limba ta, e o șansă. Să îți ai tradițiile tale, e o șansă, să ai prietenii și rudele mereu în jurul tău, e o șansă. Să ai același simț al umorului, e o șansă. Reducem totul la bani și la recunoaștere socială și generam atât de multă durere…

I-aș fi spus taximetristului că din toamnă cele mai fericite drumuri vor fi cînd va merge la aeroport să-și ia băiatul, și nu doar pentru el, ci și pentru nepot, fiindcă inima are niște rațiuni pe care rațiunea nu le are.

 

Minciuna comunismului


Prima întălnire cu comunismul, în esența lui, am avut-o la Cîntarea Romîniei, festival dedicat ridicării în slăvi a țării în subsidiar, și a conducătorilor, în particular. Pînă atunci desigur făcusem cunoștiință cu întunericul forțat de două ore, cînd se stingea lumina în tot orașul de ziceai că vine bombardamentul, cartelele cu mâncare „raționalizată„ pe baze științifice, ideea că mâncarea trebuie ”procurată”, că trebuie să ”faci rost” de una, alta. Toată partea materială deja o cunoșteam, hainele pe care le îmbrăcăm erau toate la fel, veșnicul trening de bumbac negru, albastru sau gri, înlocuit de mai modernul trening de supraelastic negru, albastru sau gri. Noi nu aveam uniformă numai la școală, aveam uniformă în general. Și pe cît posibil, trebuia să avem uniformă și la cap. Deci, aceste aspecte le știam, am dat nasul cu ele pionieră fiind și le-am tot aprofundat. Dar iată-mă la liceu, la Cîntarea României, unde scopul și durata vizitei mele era acela de a obține , ca să nu zic procura, o diplomă, strict necesară înscrieii la Facultatea de teatru, secția regie, ce era numai la seral și pentru care printre alte diplome și adeverințe de muncă, și ștamplie rotunde și triunghiulare ( nu mai știu pentru ce era ștampila triunghiulară, cred că atesta ceva de la locul de muncă, fiind seral trebuia să lucrezi, să fii în cîmpia muncii cea veșnic roditoare…) îți trebuia musia și diploma de Cîntarea României. Mi-am făcut deci un recital din Nichita Stănescu, un colaj din mai multe poezii, ceva ce dura cam 15/20 de minute,  și m-am prezentat. Și am luat un binemeritat loc doi, locul unu fiind dat din start altcuiva. Problema a fost că m-a văzut nu știu cine, și a zis că dacă tot recit așa frumos din Stănescu să-l slăvesc și pe Ceaușescu, și am fost înscrisă automat la o mare serbare, cred că era de 1 Mai, unde mi s a dat să recit un popuriu de poezii dedicate Conducătorului, Meșterului Cîrmaci, Tribunului, Fiului Iubit….avea multe nume. Dacă tot mi-am făcut singură un colaj din Stănescu, am primit tot un colaj la fel de mare…Am învățat textul, m-am îmbrăcat în fustă neagră și cămașă albă, veșnicul model chelneresc aprobat de partid, și m-am dus. Am recitat. Și la final, fără să realizez ce fac, am scos limba. A silă. Nu a fost un act de dizidență, a fost un reflex, ca atunci cînd iei ceva scîrbos în gură. A fost primul meu act de duplicitate și mi-a lăsat un gust amar. La 17 ani nu mai credeam demult în idealurile comuniste, vorba lui Ilici, și le cam întinam în mintea mea. Atunci a fost primul meu contact cu esența comunismului. Bineînțeles că nu aveam habar pe vremea aceea de torturile din închisori, de gulagul romînesc care deși nu l-a egalat pe cel rusesc, s-a străduit să țină steagul sus și să-și dea contribuția de vieți omenești. Acea limbă scoasă a ajuns la Partid, desigur, și via activiști zeloși, la mama și la tata, care au fost mustrați pentru educația mea. Nu a fost o anchetă, dar au fost întrebări.

Acum gem rafturile librăriilor de cărți, toate vorbesc de mii și mii de vieți băgate în pisălogul ideologic și pisate pînă la ultima picătură de sînge. Și totuși, comunismul este apărat. De când cu lucrul la această piesă am auzit o grămadă pe păreri pro comunism. În continuare sunt oameni care zic că era bine, că erau locuri de muncă, fără să pună în balanță cîte vieți de oameni vericali costau acele locuri de muncă.

Mai mult, acum comunismul are mii de fețe. Îl găsești la ONG iști care vor să repare singuri lumea, nu cu secera și ciocanul, ci cu șurubelnița minții lor . Oameni autosuficienți care trăiesc prin eu, cu mine și ai mei. Oameni pentru care este absolut dificil să îngenuncheze. Oameni care se înconjoară de oglinzi și de vitrine în care să se reflecte. Oameni convinși că ei și numai ei vor putea drege o lume greșită, și o vor face desigur, schimbîndu-i doar pe cei din jur.

Îmi aduc aminte Piața Universității, aveam doar 21 de ani, nu multă minte în cap, și mă întrebam atunci de  ce o tot dau înainte cu punctul opt de la Timișoara. Acum am înțeles. Acum știu că trebuia să fi avut procesul comunismului, să se tragă concluziile, să se pună puctele pe i, în special pe punctul 8. Nu s au pus atunci, și nu s-au pus de atunci. Trăim consecințele.

Veniți să vedeți piesa. Vă va oferi un fundament de meditație, celor care ați cunoscut nemijlocit comunismul, și multă informație, cinstită, curată, celor tineri. Îi veți vedea și îi veți simții vii și puternici, alături de noi, pe Sandu Tudor, Vasile Voiculescu, Maria Cantacuzino, Petre Țuțea și pe mulț alții…Și nu vă va fi rușine de ei, după cum nici nouă nu ne e de piesa noastră. Candele nestinse, click aici pentru bilete

România. Fără purici, păduchi și căpușe


Acum vor să ne ia corpul. Dreptul asupra lui, vor să decidă ei, ce e bine și ce nu e bine pentru noi.

Și dacă legea vaccinării trece, va fi doar începutul unei noi epoci în care statul va decide ce să mîncăm, cum să ne îmbrăcăm, ce organe să donăm, cum și cînd să facem copii. Practic ne vor corpul fiindcă restul l-au cam luat. Să o luăm pe puncte.

Limba romînă au făcut-o praf, prin mijloace variate și viclene.

Prin politicieni gen Băsescu, care și-au permis să fie populari hăhăindu-se la televizor și vorbind cu bă!, și mă! și fă! Acest gen de limbaj, suburban nu a fost posibil pînă la el. Comuniștii aveau limbaj de lemn, cei interbelici erau eleganți, discursurile erau gîndite și imaginea controlată cu mult înainte de apariția ideii de brand. Și iată-l pe conducătorul de vas, cu șuvița îm vînt, cu căciuliță, cu agresarea celor care-i pun întrebări, și cîte și mai cîte. El a fost o barieră ridicată și vulgaritatea a năvălit.

Prima care a fost atacată a fost limba. Ziarele, televiziunile, au înțeles că ăsta e mersul, era să zic trendul, dar m-am oprit, fiindcă englezirea limbii romîne fără discernămînt e un alt cui în sicriu. Dar la asta ajung imediat. Revin la treaba cu ridicarea barierei din calea vulgarului. Dacă președintele își permite să fie grobian, dacă lumea îl placea așa grobian, atunci înseamnă că grobianismul trebuie cultivat. Și la televiziuni au apărut lăutarii, și maneliștii, pe scaunul pe care ieri a stat Dinică azi stă Florin Salam. E ceva ce eu am trăit. Stăteam în carul de emisie și am avut un deja-vu, doar că în locul lui Dinică era Salam. Ziarelela rîndul lor au înțeles că nu mai e cazul să arunce banii pe oameni stilați, educați, cu carte.

Orice fătucă absolventă de facultate prin sms e numai bună.

Stilul, eleganța cuvîntului, nu mai contează. Poate doar la Pleșu, dar asta e, el e din altă generație, n-are decît să scrie cu floricele, noi scriem frust, brutal, dierct, așa cum e și citiorul. Nimeni nu mai caută sinonime care să sune mai bine, nimeni nu mai verifică muzicalitatea frazei, logica ei, de virgule nici nu se pune problema, și încetul cu încetul, ajungem să considerăm că și acordul e ceva subsidiar, că dacă e, bine, dacă nu, asta e! Peste acestea turnăm, cum am spus mai sus barbarisme, cît mai mult și cît mai des. Inclusiv la reclame. Să fie toate cool, trendy, glossy.

La distrugerea limbii romîne contribuie desigur și editorii de carte, scuzați-mă că zic asta, dar așa e.

Ei nu riscă să publice romîni, necunoscuți, ei merg pe titluri gata încercate afară, cu marketingul la purtător. Se plătesc deci bani buni pe drepturile de autori ale unui străin dar traducătorilor romîni li se dau banii la sfîntul așteaptă, sunt prost plătiți, și desigur, calitatea traducerilor scade, pînă într-atît încăt am avut momente cînd am citit de cinci ori o pagină doar ca să încerc să îmi dau seama cum ar suna în engleză ca apoi să îmi recompun sensul în romînă.

La cărțile de copii, jalea e și mai mare. Treaba funcționează cam așa.Cu editări mondiale.  Un titlu celebru, să spunem Albă ca Zăpada, este editat în China concomitent în 30 de limbi, cu aceeșai grafică, și apoi distribuit cu vaporul în toată lumea. Fiind editate milioane de exemplare, doar cu limba diferită, costul per exemplar este foarte mic. Dar traducerea, e desigur, google translate, sau poate chiar mai rău. Așa se face că o carte pentru copii originală, făcută în Romînia, cu grafică și poveste romînească, în condiții bune de tipar, hârtie etc te duce la să zicem 30 de lei, în timp ce una ce arată tot așa binișor, cu limba scărțîitoare la urechi, costă mai puțin de un sfert. În condițiile sărăciei, normal că părintele cumpără ce poate. Și uit așa, în loc să fie dezmierdată urechea copilului, e scrijelită cu aceleși cinci cuvinte butucănoase. Asta dacă desigur, părintele are bani să-i ia și acea prăpădită carte tipărită în China…Lovitura definitvă dată limbii a fost trecerea comunicării pe online. Aici s-a terminat.Nimeni nu mai corectează nimic, nimeni nu mai controlează nimic, nici la conținut, nici la expresie. CSF.NCSF

Trecem la educație.

Mai avem noi educație. Și dacă da, cît timp de mai ia s-o ucidem de tot. Profesorilor cînd li s-a tăiat salariul, tot de către celebrul Traian Băsescu, nimeni nu a protestat, nimeni nu a ieșit în stradă.

Atunci, cînd le-au tăiat 25 %, vă amintiți? Ei bine, atunci de fapt s-a tăiat cu un sfert interesul pentru învățămînt.

Atunci a fost un mesaj clar, pentru toată lumea, că învățămîntul în Romînia nu e o prioritate. Și tot atunci s-a dat un semnal de deschidere a ușilor către afară. Cine vrea școală adevărată, trebuie să meargă afară. Și a început hemoragia. Dacă nu se face ceva o să ajungă țara așa cum sunt multe din orașele mici din provincie și multe sate. Subzistînd cu un număr de bătrăni în așteptarea marelui drum. Singurul care le mai poate reda demnitatea.

Multele manuale, au zăpăcit lumea, apoi dacă sunt prea multe să trecem la unul singur, și dacă tot trecem la unul singur, să scoatem și auxiliarele, și să băgăm clasa zero în școli, nu cntează că nu avem săli și copii de clasa a patra ajung să iasă la opt seara de la școală…Dezechilibre peste dezechilibre, heirupisme peste heirupsme. Și normal că ajungi să faci șcaolă cu profesoare de romînă care le spun elevilor că Eminescu e depășit, Nichita e criptic și prea o dă înainte cu îngerul.

Istoria.

Cine mai știe care e istoria Romîniei? Există o istorie Boia și  istoria  Pop.

Există istoria pe care am învățat o eu la școală, confirm căreia noi ne-am luptat ba cu unii ba cu alții, cum am putut, și există istoria care ne spune că înafară de otrăvirea fîntînilor n-am fost buni de nimic. Că ăla era un curvar, ălalalt  laș, altul sadic, mai un spion, un trădător și un mason și tot așa….  Acum știți cum e….

un om avea doi cîini. Unul bun, blînd și iubitor, altul rău, fioros și rapace. Întrebat de cineva care din cei doi cîini e mai puternic, mai devota, omul spune “cel pe care ăl hrănesc mai mult”. Așa și cu istoria noastră. Cea pe care o hrănim mai mult va fi pînă la urmă cea care va triumfa, fiindcă adevărul absolul nu-l dibuim nici măcar al evenimentele pe care le trăim azi…dacă te ajută să vezi într-un conducător care a purtat bătătlii și a repurtat multe victorii un curvar, fiindcă tu cu asta rezonezi și asta își dă ție apă la moară….

Un om e definit de nume, data nașterii, locul unde s-a născut. Nu știm cînd ne-am născut, iată că mai nou am aflat că am fi  din cumani, cănd ne am născut, iarăși dileme, dezbateri, controverse…avem un nume. ROMÂNIA. Dar ce înseamnă el. Să vină de de romei, și Roma sau de la romanes, și țigani?  Altă luptă, alte teorii, alte dezbateri, alți draci, pe scurt.

Un om se mai definește și prin familie, prin cei care-l iubesc. Unde e familia celor care iubesc România? Cum ne-am permis să-i spunem ”Romînica?” Cum ne-am permis să spunem ”frumoasă țară, păcat că-i locuită” ? Cum ne-am permis să spunem „vrem o țară ca afară„ ?Cum de ne învățăm copiii că tot ce pot face ei mai bun pentru ei și pentru noi e să plece?

Deci limba nu, istorie, nu, educație, familie iubitoare, nu.

Bogățiile naturale? Pădurile se taie, se duce lupta împotriva extracției cu cianuri, poluarea cît cuprinde, primi deșeuri radioactive…ce mai vrem?

Avem Biserica și cîteva tradiții. Atît mai avem. Și după cum spuneam la început, corpul. Dacă nu ni-l iau, prin lege.

Dar biserica e atacată din toate părțile, familia e atacată, (aici fac o paranteză, nu familia tradițională,„ familia„, asta e familie, celelalte toate pot fi uniuni civile cu drepturi depline, dar nu familii…și da, e familie și dacă e unul din părinți rămas singur cu copiii, nu contestă nimeni asta!!!) .Și corpul ne e atacat.

Mai avem, imnul! Hai să-l cîntăm și să medităm la ce zice, că zice bine, de unde înțeleg că somnul ne cam caracterizează, dar să ne ridicăm că un uriaș care doarme.

Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte , în care te afundară barbarii de tirani. Acum ori niciodată, croiește-ți altă soartă, la care să se-nchine și cruzii tăi dușmani.

E somnul rațiunii, care naște monștri. Hai să ne zicem unii altora, Bună dimineața!

Să-i punem o zăbăluță lu Băluță


În fiecare zi te trezești și pășești ca pe vîrfuri prin cîmpul minat al știrilor. Știi ca ceva , de undeva, te va lovi și azi. Poate că e o lege care presupune că tu ești o excrescenșă pe trupul grijuliu al statului, care abai așteaptă să te vaccineze, că doar, doar te vei îmbolnăvi și vei avea de decontat multe medicamente, fie și mai bine, te spitalizezi, și atunci banii curg gîrlă, fie în cel mai bun caz, mori, și atunci lași locul lber altuia, care poate consuma mai mult decît tine.

Azi dimineață, știrile m-au lovit direct, nevirtual. Pe chioșcurile de ziare de la mine din cartier, din sectorul 4 erau  afișe prin care chioșcarii susțineau că primarul Băluță îi va nimici, le va ridica chioșcurile, fiindcă s-a emis un ordin prin care în sectorul patru distribuția ziarelor se va face numai prin malluri. Pentru că sectorul patru musia să fie frumos, și chioșcurile , strică mizamplasul sectoresc. Parampam. la Romăa, Londra, Barcelona, peste tot, sunt chioșcuri de ziare. dar se pun ele cu designul Băluțian…

Chioșcarii mei sunt așa. Un pensionar amabil, cald, si extrem de respectuos, care îți mulțumește pentru 50 bani. Ca o paranteză, cerșetorii din fața bisericii cînd le dau un leu în fise de 50 de bani îmi spun, “lăsați doamnă, îmi dați duminica viitoare”, taximetriștrii sunt în stare să renunțe la bacșiș dacă le dai în fise de 50 bani, pe scurt, cred că numai vînzătorii de ziare și oamenii din satele foarte sărace mai apreciază astăzi 50 bani în România. Ei bine, cu ăștia si-a propus Băluță să se pună.

Celalalt chioșc e ținut de o familie tînără, cu un copil de ciclu primar, amîndoi intelectuali, ea știu că a făcut asistență socială în cadrul facultății de Teologie greco romană, iar el nu știu, am uitat. Cert este că amîndoi sunt doi oameni calzi, blînzi, care stau de vorbă realmente cu toți pensionarii triști din cartier, îi știu pe nume, le știu poveștile de viață și au mereu un cuvînt bun pentru ei. Pe scurt, primăria ar putea să-i plătească și pentru psihoterapie. Mereu la chioșc sunt doi, trei oameni care stau de vorbă. Bătrîni singuri, cu copiii plecați prin lume, cu soții bolnave, care-și plîng necazul oricui e dispus să-i asculte. Din păcate, oamenii dispuși să asculte gratis, bătrăni singuri, înafară de preoți și vănzătorii de ziare, nu prea știu.

Să depășim registrul subiectiv, sentimentalo emoționalo nu știu cum, și să trecem la business. Chioșcurile sunt ale lor, și le cumpără. Ei au investit bani în acele chioșcuri. La Tineretului, la ieșirea de metrou, au fost obligați să le schimbe, cu unele moderene roșii, cu geamuri mari. Oamenii s-au conformat, au plătit 5000 de euro de chioșc, acum vreo lună și jumătate, dar acum, surpriză, le-au fost luate chiar și așa. Nu e voie. Nu dă dom primar de primar, voie. E sectorul lui, și chiar dacă noi suntem sectorul suflete, pe el îl doare la basca lui de primar.

În sectorul patru sunt în jur de 100 de oameni care trăiesc din chioșcuri. Banii care le rămîn la sfărșitul lunii de pe urma unui chioșc sunt în jur de cinci sute de euro, adunați cum vă spun, cu respect pentru 50 bani. Pentru acești bani ei se trezesc dimineața, și sunt la preluarea presei, la șase cel tîrziu, deci trezirea este în jur de cinci. Fie iarnă, fie vară.

Oricine citește  presa scrisă, știe că la un ziar tipărit există un corector, readactori care își mai aruncă un ochi pe materialul colegului, pe scurt, cît de cît, față de online, se vorbește o limbă mai corectă. Există un control mai mare și asupra informației. Din rușinea că rămîne totuși pe hărtie. Mă gîndesc că onlinul face teoria lui Orwell din 1984 mult mai ușor aplicabilă. Istoria dacă e scrisă doar în online se poate schimba mult mai lesne decît dacă e pe tipărituri. Scrisul pe online a aproape ca cel  pe apă…

Să revenim la don primar și la cel mîna pe el în luptă.

Păi să vă spun ce a făcut el pentru mine, ca cetășean al sectorului 4. Mi-a schimbat niște borduri bune cu altele, motiv pentru care toată vara mi-a sunat picameru în cap. A schimbat băncile bune cu alte bănci, mai putin bune, adică a luat, azi s-a întămplat asta, bănci din lemn masiv, cu barele puse una lîngă alta, cu niște băncuțe cu stinghiuțe rare de ți se prăvale buca printre două. Și cam asta ar fi, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. A dat aprobare unora din piașă să mă flexuiască de la șapte dimineașa pînă la ultimul nerv, deși nu locuiesc pe platforma industrială.

Ei bine, acest domn primar vrea să-i scoată din joc pe amărîții cu chioșcurile. E limpede că nu cu ei duce lupta.  Ceea ce cred că e important, este să începem să învățăm să fim solidari.

Să nu ne mai tolerăm viața în București, să o facem de trăit!

Să ne informăm, nu de la tv, ci din piață, unii de la alții, să fim curioși, în sensul bun, și să începem să sărim pe deputații și senatorii noștri.  Ăștia proști, așa cum sunt, să nu-i lăsăm să doarmă în papucii senatoriali și deputățești, să le scriem, să le cerem socoteală, să mergem peste ei. Că și judecătorul cel rău din Evanghelia, ăla de nu avea frică nici de oameni, nici de Dumnezeu, a rezolvat-o pe văduvă care avea dreptate, doar ca să scape de gura ei, de veșnicele ei insitențe.Hai să insităm și noi. Să insităm să ne dea socoteală, fiindcă altfel ei ajung să creadă cp nici nu existăm. Că suntem doar niște umbre micuțe ale egourilor lor. V-am mai spus povestea cu Ceaușescu, cum era circulația oprită în Băneasa că venea el de nu știu unde, și în stație se adunase buluc de oameni, și el a trecut si ne a făcut voios cu mîna, convins că am venit să-l salutăm cu bucurie la întoarcerea în țară, mînați de dor. Așa cred și ăștia.

Intr’o cetate era un judecator care de Dumnezeu nu se temea si de om nu se rusina Șiin cetatea aceea era si o vaduva si venea la el, zicand: Fa-mi dreptate asupra potrivnicului meu!. Si pentru o vreme n’a vrut; dar dupa aceea si-a zis in sine: desi de Dumnezeu nu ma tem si de om nu ma rusinez totusi, fiindca vaduva aceasta nu-mi da pace, ii voi face dreptate, ca sa nu vina sa ma necajeasca la nesfarsit”.

 

Băluță sunt toți, ei toți sunt Băluță 1, 2, 3, 1001 Băluță, să nu facem discriminări, să nu ne amețim crezînd că e vorba de partide, nu contează partidul, indiferent ce partid i-a pus, ei sunt acolo pentru noi. Dincolo de orice ideologie, ei sunt acolo pentru noi. Nu noi pentru ei. Haideți să-i ajutăm să înțeleagă asta!

Luni va fi un miting al chioșcarilor,  să-i susținem,  să susținem și cauze care aparent nu ne ating direct,  după aproape 30 de ani să învățăm să lucrăm cu senatorii și deputații. Să lucrăm cu ei și să-i determinăm să lucreze pentru noi. Asta înseamnă democrație funcțională, nu îndurat pînă la sînge și apoi ieșit în stradă….

 

Previous Older Entries