Aruncaţi cu piatra!


Am să vă povestec ceva despre un preot, aşa că e bine să aveţi o piatră pregătită, deşi mai bună decît o piatră ar fi o cărămidă, că omul s-a apucat să construiască. Aici mai ţineţi puţin piatra, voi  ateilor,  că nu o biserică construieşte, că e biserică în sat, ci o şcoală. Mai exact o şcoală după şcoală, sau cum modern îi spunem noi, un after school.

La ţară copilul are alt rol decît la oraş, alt rol şi altă pondere în familie. Dacă e mai mărişor, aşa cum sunt copiii de şcoală, apoi are grijă de fraţii mai mici, de gospodărie, de animale, de grădină, de tot ceea ce familia lui are ca resurse de trai. Timpul de studiu este mult diminuat faşă de un copil de aceeaşi vărstă şi capacitate cu el, dar de la oraş.  Şi nu fiindcă sunt părinţii răi şi egoişti, ci fiindcă e alt trai. Viaţa curge altfel. Copilul e văzut altfel de familie. Familia îl creşte să facă faţa la rîndul lui unei vieţi nu tocmai roz. Treaba aia cu Bisisica nu va fi niciodată complet depăşită în Romînia rurală unde animalele nu sunt “sufleţele de giugiulit” şi pus pe FB  ci sursă de trai.

Nouă care ne purtăm copiii de colo colo, de la Brittish Council  la balet, de la înot la desen şi tot aşa, şi dacă nu-i putem duce noi, rugăm bunica, sau bona, sau trimitem direct şoferul, nu prea nţelegm cum stă treaba la ţară. Şi poate avem tendinţa de a judeca nişte părinţi care gîndesc altfel decît noi… să nu o facem.

Mătuşa mea a fost 30 de ani profesoară într-un sat uitat din fundul Clujului, unde merge 6 km pe jos ca să ajungă la şcoală. Avea trei elevi de a cincea, doi de a şasea, trei de a şaptea, şi tot aşa…Ştiu că mă aşteptaţi cu piatra şi vreţi să ajung la preot, dar aveţi puţintică răbdare! Şi din patru ani făcea de-o jumătate de clasă de la oraş. Şi în decursul unei ore trebuia să gliseze de la cinci la opt, cu trecere prin şapte şi şase. Şi nici asta n-ar fi fost o problemă, dar cînd se crăpa de primăvară, începea treaba în gospodărie, şi din patru clase rămînea cu cîţiva elevi.  Copiii oamenilor mai răsăriţi, care îşi permiteau să-i trimită la şcoală…restul aveau de ales între a merge la şcoală şi a subzista. Soluţia era să-şi normeze singură anul, să insiste în lunile în care ştia că pot veni copiii. Şi aşa a făcut de unii au astăzi facultăţi.  Nu puţini! Mereu e cîte un om care pune o treaptă sub piciorul altuia ca el să poată păşi puţin mai sus în viaţă.  Este cazul  Preotului Sebastian. El s-a gîndit să construiască un loc care să fie deopotrivă un after school pentru copiii din sat, dar şi o cantină pentru vărstnicii fără ajutor.

Dacă aveţi piatra pregătită, acum e momentul. Iată ce spune Părintele Sebastian
 Sambata si duminica sa faca medidații la materiile pentru capacitate și bacalaureat, engleză și cursuri de informatică pentru cei care doresc sa se angajeze și au nevoie de cunoștiințe în domeniu.
Dorim să oferim o masa calda nu numai copiilor ci și bătrânilor care nu se mai pot deplasa și au o situație grea
Noi am pornit pe acest drum, Dumnezeu lucrează și stiu că nu ne va lăsa indiferent de obstacole.”
Şi oamenii au început să arunce cu pietre, pe scurt cărămizi, şi azi aşa, mîine aşa…vedeţi şi voi…
Ideea este că drumul e lung, şi cu cît mai repede e gata, cu atît mai mulţi copii vor avea o şansă de a prinde puţin vînt în aripi.
Vă imaginaţi că e nevoie de tot.
De tot.
Iar la final, desigur, de voluntari, foarte bine pregătiţi, dar pînă atunci…aruncaţi cu pietre, cu materiale de construcţii, cu instalaţii, cu bănci, calculatoare, cu tot ce vă vine la mînă, să nu se simtă şi omul acesta singur în lucrarea lui. Că şi Maole a avut o Ană. Şă i fim Ană cu toţii, ca el la rîndul său să facă ce şi a propus.
Deci, cu ce aruncăm în el?

Să cultivăm ogorul cu întrebări simple. Esenţiale.


Ni se pare perfect normal să asigurăm ce avem mai de preţ. Casa, maşina, terenul, sau artiştii-vocea, fotbaliştii,-piciorul . Specificarea în Constituţie că familia este uniunea dintre un bărbat şi o femeie este exact o asemenea asigurare. Când ne asigurăm de ceva, nu ne dorim ca acel lucru să se întâmple doar de dragul de a înacasa poliţa, nu? Nu ne dorim o inundaţie ca să ne încasăm banii şi să ne apucăm să rezidim casa.

Mărturisesc că atunci când am auzit prima dată de această iniţiativă, nu mi s-a părut oportună, m-am gândit că ameninţarea e mult prea îndepărtată, dar cînd am văzut câtă înfierare a produs, cât dispreţ, câtă ură, s-o zicem pe a dreaptă, mi-am dat seama că cineva mult mai conectat decât mine la pulsul ţării a presimţit bine acest pericol. Eu când am semnat m-am gândit că vom fi nişte fraieri care vor crea o furtună într-un pahar cu apă. de fapt, ochii luceau în întuneric şi aşteptau doar un semnal.  Şi iată că de atunci, ca semnatar al acestei coaliţii m-am văzut făcută cu ou şi cu oţet, şi asta m-a determinat să-mi pun mult mai multe întrebări ca înainte.

“Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus”

Un lucru simplu, firesc, trebuie schimbat. Apei i se spune dintr-odată să urce în amonte. Şi toată lumea se zădărniceşte să facă acest lucru posibil. Venim, betonăm, turnăm şape, înălţăm unde era jos, susul îl săpăm să devină jos,  doar, doar reuşim să întoarcem cursul apei. Nu reuşim.

Homosexualitatea a fost pe tapet de la romani înoace. Dar ei, care normau tot ce se poate norma, nu s-au gândit nicio secundă să normeze acest lucru. De ce? Fiindcă erau băieţi deştepţi şi ştiau că decadenţa nu trebuie stipulată prin lege, fiindcă ar fi însemnat, exact ceea ce înseamnă şi-n ziua de azi, adică haos, sfârşit. Şi romanii erau ordonaţi din fire, chiar dacă decadenţi după program. Ceea ce e ok. După program, în liniştea casei lui, fiecare are dreptul să-şi trăiască viaţa cum crede de cuviinţă. Doar să nu-mi pretindă respect dacă nu-l simt. Să nu dea o lege care să spună că eu TREBUIE să respect o categorie dacă eu nu simt asta. Să tolerez, da. Să respect şi să mă supun, nu.

Toată natura este organizată şi funcţionează doar prin întâlnirea  dintre un mascul şi o femelă. Ştecherul se bagă în priză şi nu în alt ştecher , ca să genereze curent. Şi uite cum ajungem noi să explicăm gaura covrigului numai fiindcă sunt unii care se fac că nu o pricep. Toată lumea o pricepe. Primii care o pricep, sunt chiar ei. De aici dorinţa de a se împăna cu cultură, educaţie, rafinament, toate acestea sunt valori adăugate dintr-o dorinşă de a-şi demonstra meritele tocmai ca să fie acceptaţi.

Nu e nicio mamă de fată sau băiat să şi -i dorească homosexuali sau lesbiene. Dacă se întâmplă, iubirea nu dispare, dar este însoţită de durerea de a opri un curs firesc. Până la urmă, de ce nu mai e bun firescul, de ce trebuie el împănat cu Firesc 1, Firesc 2, Firesc 3? Cine poate dori să distrugă cuvântul mamă, şi să-l înlocuiască cu cel de Părinte 1? Ce bine poate veni din excluderea cuvîntului mamă, şi pentru cine?  Va trebui să ne schimbăm apoi şi baladele, Manole să n-o mai zidească pe Ana, ci pe Gheorghe, sau pe Ion, ca să fim “corecţi”.

Cea mai mare manipulare a secolului, şi din păcate izbutită, a fost ideea că această coaliţie este împotriva homosexualilor. Nu este împotriva lor, că împotriva înseamnă un atac, nu este atac, este act de protecţie, de delimitare. E un zid de apărare nu o agresiune. Câţi homosexuali căsătoriţi până în ziua de azi în România sunt? Niciunul, că nu dă voie legea. Câţi homosexuali prigoniţi sunt, cu adevărat? Tot niciunul.

Deci unde e agresiunea dacă eu nu îţi iau ţie nimic din ceea ce ai ci doar îmi protejez ideea de familie pentru viitor. Repet, nimeni nu vrea să încaseze o poliţă de asigurare doar de dragul banilor. Am avut colegi homosexuali, numai prigoniţi nu erau. În schimb simţeau nevoia să spună zi de vară până în seară că ei sunt homosexuali…de ce, nu ştiu. Şi lumea îi lăsa în pace.

Problema mare sunt cei care nu au curajul să-şi asume părerea, laşii. Cei care ar fi de partea Coaliţiei dar le e teamă să nu fie numiţi retrograzi, anacronici, spălaţi pe creier…

Maşinăria de atac împotriva Coaliţiei este exact aceaşi ca împotriva preoţilor. Se aruncă lucruri fără nicio bază şi se aşteaptă efectul în timp. Picătura chinezească nu a dat niciodată greş. Oamenii au foame de minciună, îşi doresc să afle lucruri din ce în ce mai gogonate. Exemplul acela de jurnalism, cu “un câine a muşcat un om”, nu e ştire, “un om a muşcat un câine, da”, funcţionează perfect. Sunt cohorte de reporteriţe care vânează senzaţionalul în dezlănţuirea lui negativă. Ele nu gândesc, ele ştiu doar că trebuie să se întoarcă cu o dejecţie în dinţi, oricât de mică, ca să nu cer împrumut la vecina mea furnică, că-i zgârcită şi nu-mi dă…Ele sunt doar pionii, vînătoare de senzaţional asigurător de laude, promovarepe scara profesională. În fruntea lor sunt din păcate oameni deştepţi, care ştiu ce fac, care poate au chiar mustrări de conştiinţă şi trebuie noapte de noapte să se anihileze cu băutură sau droguri, asta până la uciderea conştiinţei. Atunci devin cu adevărat malefici.

Încetul cu încetul suntem făcuţi să credem că nu mai putem aştepta nimic bun.Că lumea toată e un film prost unde bubuie ceva tot la două minute, cu nişte efecte colosale… Ba da, putem, acel”bun” pentru care ne luptăm. Pentru început e suficient să începem să ne folosim propriile creiere. Şi să ne întrebăm. Să ne întoarcem la întrebare. La întrebări simple.

E bine că sunt bărbat, ce înseamnă asta? Dar să fii femeie?

Ce e o mamă?

E bine ca ai mei copii sau nepoţi să aibă o bunică şi un bunic, sau un ceva soi de bunici?

Cum îmi place mai mult bărbatul, fardat, rujat şi în fustă, sau în cămaşă cu mânecile suflecate şi oareşce pantalon?

Cât din ceea ce vine “din afară” e bun şi la cât trebuie să mă deschid?

Cât gândesc cu mintea mea şi cât cu a patronului meu?

Cel care îmi plăteşte leafa îmi dă şi kitul de gândire, fiindcă el are cheia şi lăcata?

Capul ce se pleacă sabia nu-l taie, fă-te frate cu…până treci puntea, sunt vorbe bune?

Părinţii, bunicii, strămoşii mei au fost toţi aşa nişte proşti de au stat pe lângă biserică? dacă ei au fost aşa proşti, cum de eu sunt aşa deştept?

E chiar aşa de rău să ai o mamă, o ţară, o limbă?

E ceva revoluţionar să înjuri tot la două vorbe, să asculţi manele şi să vorbeşti agramat?

Toţi papagalii vorbitori sunt modelele tale de viaţă? În ce vrei să le semeni?

Trăim vremuri în care e desuet să ai întrebări fiindcă răspunsurile îţi vin gata digerate chiar înainte de a apuca să gândeşti o întrebare. Să facem efortul de a sădi ogorul întrebărilor esenţiale. Să devenim din nou adolescenţi, vii, efecrvescenşi şi să ne uităm la lumea asta cu ochi proaspăt. Ne place ce vedem? Ne place ce am sădit? Dacă nu, să smulgem din rădăcini tot ce e greşit, şi să punem brazdă nouă. Adică pe aia veche, a bunicilor.

 

 

 

Năimiţi, 3 la leu, ia neamule câţi vrei!


Haideţi să stăm strâmb şi să judecăm drept. Ce vedem noi la tv? fete goale. fete goale. fete goale. Scandal sub titulatura de tocşou. Fete goale. fete goale. fete goale. Scandal sub titulatura de tocşou. Pentru variaţie, mai vedem cîte o sărăcie lucie expusă cu reproş, ba că au făcut mulţi copii fiind săraci, ba că de săraci îi ducem noi în spate. Apoi Fete goale. fete goale. fete goale.

Ce e la biserică?

La biserică găsim fete îmbrobodite, liniştite, sperând să se mărite cu un băiat bun, să facă cîţi copii or putea şi să ajungă la bătrâneţe, cu acelaşi soţ. Şi dacă se poate, să se vadă şi dincolo. Linişte. Fum de tămîie. Cântări liniştite.

Întrebare. Chiar vă aşteptaţi ca lumea banilor, a intereslor, oculte sau mărunte, a lingăilor politici şi a curvetului să laude şi să preamărească Biserica şipe ierahii lor? Chiar credeţi că fac asta doar fiindcă nu au subiecte şi nu fiindcă sunt plătiţi să facă asta? Chiar suntem atăt de orbi încât să vedem că în România mai funcţionează la ora actuală doar armata şi biserica? Şi din ele două doar Biserica nu are de dat trib, că armata e volens nolensNATO şi trebuie să facă ascultare?

Ce e aşa de greu de priceput, chiar ateu fiind, că lumea bisericii este singura care mai ţine ţara asta închegată? Toate momentele esenţiale ale vieţii noastre trec pe la biserică, limba romănă se vorbeşte în biserică, mă refer la limba română fără englezisme, franţuzisme sau manelisme…Intraţi într-o biserică , voi ăştia care vă treziţi deştepţi şi daţi cu parul, şi o să vedeţi oameni care stau drept, vertical. Sau în genunchi. O să vedeţi şi o să simţiţi demnitate. Unde mai găseşti demnitate? Undesemai simte romănul demn, înafara bisericii?  Vă dau timp de gândire, să îmi spuneţi în ce altă instituţie te mai simţi tu demn, române? O să vedeţi oameni interiorizaţi, tăcuţi, profunzi. Dacă nu ţi-e bătut sufletul în piroane, nu poţi să nu simţi că lumina lumânărilor, împreună cu tămîia, şi cu fumul care se înalţă filtrat de lumina geamurilor, te poartă într o altă stare. Dar cine să remarce asta, cei din televiziuni? Culmea este că sunt şi printre ei foarte mulţi care merg duminica la biserică şi apoi sunt părtaşi la acest gen de mizerii, cum e cea în care sunt traşi acum episcopii noştri.

Cîinele ciobănesc german, cînd face o boacănă, şi-l cerţi, ripostează, cînd e vinovat, pune capul pe labe şi coada între picioare. Cred că este exemplul viu al unei atitudini sănătoase faţă de greşeala proprie.

Mi-aş dori să avem un Anania să de de pereţi cu ei! sau un Cleopa! Sau un Papacioc! Nu suport faptul că biserica mea tace, tace ca şi cînd ar fi vinovată, şi eu ştiu că nu e. E  un semn că acest nenorocit de politically corectness a ă pătruns şi-n biserică. Să nu ne fie frică să numim negrul-negru şi albul-alb. Şi fiecare preot, oricît de mic şi de la ţară s-ar simţi el, şi dintr-o parohie săracă, să nu aibă teamă, că nu e singur. Suntem mulţi, ăn spatele fiecărui preot sunt mulţi Gheorghe şi marii şi Ioani. Şi noi ne dorim preoţi măndri, şi curajoşi. Şi dacă ne dorim preoţi de ţară curajoşi, apoi cu atât mai mult ni-i dorim mândri pe episcopi. Fiindcă noi suntem mândri de ei. Noi le simţim puterea, care nu e a lor, dar care ştim de unde vine şi ştim că nu se dă degeaba. Şi dacă e să cadă unul, sau doi, sau cinci episcopi, iarăşi nu-i nimic, că biserica nu stă în ei. Mereu auzim că e o instituţie divino umană. Şi ştim asta, o experiemntăm fiecare pe pielea noastră, dar trebuie să ne întindem aripile şi să nu-i facem de râs pe cei dinaintea noastră, pe cei care au murit cu Iisus în dinţi, şi care pănă-n ultima suflare au fost creştini şi români. 

Mă bucur că aud că vor fi date în judecată televiziunile respective. Aşa trebuie să fie, şi reacţia să fie puternică. Omul când e nevinovat reacţionează, nu cred că e cazul să fim smeriţi cu televiziunile, şi ong urile şi cu toţi delatorii bisericii noastre. Fiindcă nu pe noi ne apărăm, apărăm Biserica cea care ne apără pe noi.

delatori mincinoşi, năimiţi, se cumpără trei la leu, se găsesc pe toate gardurile, şi au fost dintotdeauna, dar Biserica nu s-a împiedicat niciodată de ei. de ce ar face-o tocmai acum?

SUS SA AVEM INIMILE

PS

Poată că cei care nu merg la biserică nu ştiu că un episcop este un om cu răspundere, care are ăn subordine mulţi oameni, un om care dă ordine, sau ca să o zicem vulgar, e “un şef” şi încă un şef mare. Şi dacă ştiţi voi vreun şef care să nu calce pe coadă pe x şi pe z….cu cât eşti mai sus pe orice scară ierahică, iu atît eşti mai înconjurat de invidie, ură şi teamă. Aţi văzut cum se ia un pekinez de un ciobănesc românesc, cam aşa…PPSNu ştiu de unde toate intervenţiile astea canine, dar aşa a ieşit

 

Domnul Ţării Româneşti şi domnul său


Mâine îi sărbătorim pe Brâncoveni.  De sărbătorim, i-om sărbători noi, care, cum, dar de înţeles, eu zic că-i imposibil să-i mai înţelegem.

Să o luăm metodic, pe puncte, ca la matematică.

Suntem cotropiţi de Zeul Confort, ne închinăm lui, dimineaţa, la prînz şi seară. Avem, sau visăm la toalete inteligente, frigidere care ne toarnă singure băuturile, case care se deschid cu o apăsare de buton, aerul condiţionat pornit cu wi fi. Cum să înţelegem pe unul care a privit căderea capetelor fiilor săi, şi a ginerelui? În ziua de azi mamele se simt sacrificae dacă stau acasă cu copiii, iar taţii dacă renunţă la meci ca să ducă gunoiul…Cu toţii avem drepturi, vrem drepturi sau ne preocupăm să cerem drepturi, aşa că ideea cu sacrificul, cade din start.

Nu mai înţelegem sacrificul. Nu mai avem puterea interioară necesară, nu mai avem fizicul care să ducă sacrificiul. Leşinăm de la căldură, ne îmbolnăvim de la cel mai banal friguleţ, ne trage curentul, etc Nu suntem în stare. Sau nu mai avem motivaţiile care să ne adune energia. Sau nu mai credem că există pe lumea asta ceva mai presus de noi, în numele căruia să merite să sacrificăm ceva. Nu ştiu…

Brâncoveanu s-a opus ideii de islamizare. Aici, ce să mai comentez? Toată România stă cu ochii pe serialele turceşti. Că sunt frumoase costumele. Şi eroul principal. Or fi.  În plus de asta, aşteptăm valuri de imigranţi islamici. Şi fetele noastre se căsătoresc de bună voie şi nesilite de nimeni cu turci, şi trec la religia islamică.

Toţi ai lui Brâncoveanu au ascultat de el. A zis el că ei trebuie să moară, au pus capul pe butuc. Capul familiei ţinea familia. Şi capul ţării ţinea ţara. Aici ce să mai comentam? 3000 de motive de a fi batjocorit la televiziuni, de înalţii scriitori şi intelectuali ai ţării, ăia pentru care statul a plătit din banii tăi traducerile lor, ca să fie ei celebri şi importanţi prin Europa, şi să fie invitaţi pe la tv unde să spună ca noi ăştia care credem că e bine ca mama să fie o ea, suntem nişte retrograzi, semi anlfabeţi, care nu înţelegem mersul lumii.

Oare ce ar zice Constantin Brâncoveanu despre aceste alegeri libere? Era un om în avangarda timpurilor sale, un erudit, o minte enciclopedică, vorbitor de multe limbi străine, într-o vreme când asta nu era o modă, dar totuşi, nu cred că ar fi fost de acord ca în loc de doamna Marica să aibă un domn…”Domnul Ţării Româneşti împreună cu domnul său”. Nu prea sună bine.

Recapitulând.

Cum să-l înţelegem pe Brâncoveanu înafara ideii de creştinătate, familie, sacrificiu? Cum?

Dacă el ar veni azi, să vadă cum e ţara pentru care şi-a văzut copiii decapitaţi, ce ar spune? Uite dragul tatei Ştefan, tu ţi -ai lăsat capul, dar uite ce frumos se pupă domnii ăia doi acolo? Uite Mateiaş ce drăguţ, diseară ne uităm la telenovela turcească, că tot amînvăţat noi limba lor în turn la Edicule şi nu am avut ocazia s-o vorbim?

Cam astea sunt valorile pe care le-am pierdut. Şi atunci ce facem? Îl scoatem din manuale, îl trecem la o lecţie cu alţi domnitori, un fel de la “şi alţii”. Şi facem cale liberă istoriclor care ne spun că nu e cazul să ne mai împăunăm atât cu domnitorii noştri,că nu e mare lucru de capul lor…

Cine sunt oamenii pe care noi îi respectăm azi, şi în gura cărora ne uităm? Ce au făcut ei în vieţile lor, cu vieţile lor?

Care sunt criteriile succesului în ziua de azi? Banii şi expunerea.

Un scriitor de succes nu e în mod obligatoriu şi un om a cărui moralitate să-l plaseze în postura de guru. Un sportiv faimos nu trebuie neapărat să ne zică nouă cum e cu viaţa. Un actoraş, fie el şi premiat, nu e musai cel mai în măsură să exprime sensuri profunde atunci când nu vorbeşte vorbele lui Will ci pe ale sale.

Noi punem lumina pe ei, le punem microfonul în gură şi-n secunda doi ne închinăm lor. Cine e de vină? Cu siguranţă, nu ei.

 

OBLIGATIVITATE? NU!


Statul român e un stat grijuliu. E suficient să te convingi de asta când vezi echipe de muncitori, lucrând la patruzeci de grade, fără apă şi fără căşti de protecţie sonoră. Mai toţi sunt surzi la 40 de ani din cauza simfoniei bormaşinilor, picamerelor şi a flexurilor pe care le-au audiat zi de vară până-n seară.

Statul român e un stat grijuliu. Ne vinde pădurile, deşi ţipăm că ne sufocăm şi fierbem în oraşe, că nu mai avem aer, iar la ţară periodic munţii vin în şuvoaie la vale şi-i îngroapă pe oameni, de toată armata se chinuie să-i scape.

Staul român e un stat grijuliu. Ştie mereu să pună între cetăţean şi problemele lui un zid birocratic pe care nu-l sparg nici romanii cu berbecele.

Statul român e un stat grijuliu. Are grijă să fim cu toţii vaccinaţi, obligatoriu. Nu ştim cu ce, de ce, dar ştim că dacă nu o facem statul român grijuliu ne condiţionează înscrierea copiilor noştri la şcoală de aceste vaccinuri. Rujeola, rubeola, să le zicem pe nume pojarul şi pojărelul sunt boli de temut, mai de temut decât cancerul, pentru care statul român cel grijuliu nu are altă soluţie decât să te trimită la milogit pe net ca să te operezi în Turcia, dacă eşti destul de norocos să aduni banii. Dacă nu, statul român îţi dă ajutor de inmormântare, dacă ai fost asigurat, dacă nu….

Cum putem crede că obligativitatea vaccinării vine din grija statului român pentru noi şi copiii noştri, cum?

Haideţi să ne punem câteva întrebări simple.

De ce pentru hepatite, tuberculoze, şi alte boli grave, bolnavii se descurcă cum pot şi se chinuie să-şi facă rost de medicamnete de pe la rude din străinătate sau de unde ştiu ei şi pentru boli banale ca pojarul se găsesc bani de prevenţie obligatorie? Răspunsul e simplu, orice mamă ştie că un pojar trece într-o săptămînă fără coplicaţii, dacă e copilul sănătos şi mediul igienic propice, pe când  o altă boală…

Câţi bani se duc în Europa, la toate companiile farmaceutice care produc aceste vaccinuri fiindcă au avut grijă să desfiinţeze institutul Cantacuzino….căţi? Miliarde. Nu ni se comunică suma, niciodată nu ni se spune unde se duc de fapt banii noştri din impozite, taxele pentru sănătate, unde se duc, căn spitalele multe dintre ele arată ca nişte centre de detenţie din perioada comunistă….

Ce conţineau ieri acele vaccnuri, ce conţin azi. Cine ne garantează ce vor conţine mâine? Nimeni, nimic. Noi vom avea obligativitatea, Doamne fereşte!, să ne vaccinăm cu ce vor dori ei să pună în vaccinuri, fiindcă nu prevede legea un anumit standard. Ei pot schimba oricţnd şi schema de vaccinare şi compoziţia vaccinurilor fără să ne întrebe.

De ce dacă e aşa bun, e obligatoriu  în loc să mă convingi să vin să-mi vaccinez copilul fiindcă ştiu  că e spre binele meu şi-al lui. Doar îmi iubesc copilul, nu? cel puţin atît de mult cît îl iubeşte şi statul român. Nu vrei, fiindcă piezi timp, şi fiindcă tu ştii stat român grijuliu ce eşti că nu ai răspuns convingător la foarte multe întrebări. Tot ce ai este o statistică, adică nişte cifre scrise pe hârtie, pe un pliant, cifre pe care eu nu am cum să le verific.

Altă întrebare. De ce acum această lege? Unde e ameninţarea aşa mare? Sau nu e vorba de ameninţare, ci de o analiză financiară. Europa impune ca noi să ne plătim birul, ca pe vremri, la turci. Ideea e că pe vremea aceea se plătea bir tocmai ca să fie lăsaţi do,mitorii  în pace să conducă cum vor, plăteam bir şi ridicam catedrale, nu minarete. Acum plătim bir, şi facem exact cum zice Europa. Mîncăm mâncarea de mâna a doua pe care ne-o trimit, le dăm pădurile moca, cumpărăm florile lor, ne îmbrăcăm cu haine din lâna oilor lor, la a noastră îi dau tăranii foc că nu au piaţă, acceptăm ca patronii lor să ţipe la angajaţii români care îşi cer drepturile…şi toate astea, de ce? Fiindcă o mână de îmbuibaţi şi de avizi de putere au semnat pactul cu diavolul, cu sângele nostru l-au semnat, nu cu al lor, cu al nostru!

Eu cred aşa, că multe putem noi românii suporta, dar nu să-şi bată cineva joc de copiii noştri. Povestea Virgil Gheorghiu în cartea” Tatăl meu preotul care s-a urcat la cer”, şi în “Cum m-am hotărât să devin sfânt”, că romînii nu luptau cu turcii de teamă să nu-şi omoare propriii copii, luaţi ca ieniceri direct de la ţâţa mamei, deci de teama de a nu-şi ucide cumva copii crescuţi între timp mari, pe care nu i-ar mai fi recunoscut, preferau să moară ei. Cred că ne iubim copiii.  Şi cred că a venit timpul ca guvernanţii români să ştie că acuvăntul a guverna este şi rădăcina cuvântului guvernantă, adică bonă. Ei să ia acest sens al cuvîntului, şi să înceapă să devină bonele interselor poporului român, din care se trag. Că procesul ajungerii la putere este unul reversibil.

 

Minciuna o avea picioare scurte dar calomnia fuge binişor


Mai ştiţi jocul acela din copilărie, cu aş mânca o portocală, de ce una şi nu două, de ce două şi nu nouă?

Treaba merge aşa. S-a dovedit că un episcop a luat-o razna, deci s-a creat un precedent, de ce unu şi nu cinci, de ce nu toţi …. Chair aşa, de ce? Cine sau ce ne poate împiedica în ziua de azi să ne aruncăm dejecţiile la mii de kilometri? Nimeni şi nimic. Avem doar la îndemână toate aceste canale media, ele pentru asta au şi fost făcute, sunt canale de manipulare şi profit. La fel ca televiziunile.

În perioada anilor 50, era suficient să spui ceva despre cineva, că era săltat, tuns, ras şi tocat, dus la troika, şi trimis 25 de ani undeva departe, allinclusive, cu program de relaxare şi timpi de meditaţie. Celor mai mulţi dintre ei aşa de mult le-a plăcut încât nu au mai venit niciodată acasă.

Şi pe vreea aceea, cei mai mult erau săltaţi  preoţii.

Preoţii au deranjat toate regimurile, din totdeauna, tocmai prin puterea nemărginită pe care o au. Iisus le-a zis de la început că-i trimite ca pe nişte miei în gura lupilor….Ei îţi ţin în mână nu corpul ci sufletul, şi oricât de hedonist ai fi, ştii că sufletul tău e aceea parte din tine care te va însoţi şi atunci când trupul te lasă. Între duhovnic şi fiul lui duhovnicesc e un cordon ombiical care creşte şi se lungeşte, în timp. Devii din ce în ce mai liber, dar şi din ce în ce mai ascultător. Aşa că metoda asta de a denigra pe cineva , nu e nouă, Puterea de propagare însă este mult amplificată. Într-o fracţiune de secundă ştirea negativă ajunge la mii de oameni, ca şi când cohorte de babe bărfitoare ar fi pornite instantaneu, în toate colţurile lumii.

Pe cine mai interesează adevărul?

Pe cine să intereseze că un preot, sau un episcop, se trezeşte, se roagă, slujeşte , catehizează, se roagă, mănâncă, priveghază, se culcă….Pe nimeni, bineînţeles. E aşa de plicitsor că ne ia căscatul numai când auzi primul cuvânt, “se roagă”. Dar dacă începi şi-i torni în timpan că s-a culcat nu cu un băiat, ci cu mai mulţi, şi nu doar un preot oarecare, ci un episcop, şi nu cu un băiat oarecare, ci cu un alt episcop…şi uite aşa, iese ştirea, gogonată, gata de savurat.

Apoi nu mai faci nimic, laşi miştocarii prăpădiţi să-şi facă treaba. Se pornesc maşinăriile de miştocărit cu toate motoarele, se dă drumul la fumigena cu umor, se fac caricaturi şi…se aşteaptă. Apoi intră în luptă cavaleria indignaţilor, altă categorie, la fel de rea, dacă nu mai rea decât miştocarii. Ăştia care nu trec o dată la biserică, dar se indignează instantaneu că vai, cum, …of..oh…nu pot ă cred…chair aşa…vai…”Indignarea ne place, indignarea e bună, indignarea ne face să ne simţim superiori.  Muşchii lor de indignaţi  sunt gata să aprere dreptatea,  narurelul lor simţitor de vedetă a icilor şi a marilor ecrane nu poate suporta aşa ceva…De fapt sunt tot nişte vuvuzele ale răului, la fel ca miştocarii. Apoi intră în horă şi cei care teoretic nu cred, au nevoie de informaţii suplimentare,  hai să le zice ceata “cercetătorilor .”dar cum s-a întâmpat, dar cum era…”  Şi uite aşa, bomba cu rahat a explodat. Miştocarii, cu indignaţii şi cu cercetătorii par să triumfe.

La fel de întămplă şi cu  cu procurorii şi judecătorii, înainte de a fi probată orice nevinovăţie, omul e uns cu rahat de sus până jos. La fel se întămplă şi cu medicii. Şi cu profesorii. Şi cu călătorii în tren. Şi cu bonele. Practic nimeni nu e scutit. Ai o vendeta cu cineva, gata, scrii pe Fb, dacă ai şi un filueţ şi o poză, oricât de neclar ar fi, e perfect! Suntem în plină vânătoare de vrăjitoare şi nu ne dăm seama!

Dacă afli un lucru rău, oricare ar fi el, despre doi oameni, oricare ar fi ei, ce crezi că e mai bine să faci.

1 Să faci mişto.

2 Să bărfeşti cât poţi.

3 Să suni un prieten să-i spui şi lui.

4 Să iei o piatră să dai în ei.

5 Să mai adugi tu de la tine încă trei rele.

6 Să îţi aduci aminte de alte situaţii similare.

7 Să cercetezi cu lux de amănnte

8 Să încerci să-ţi ocupi mintea cu altceva?

Timp de gândire, până la Judecata de Apoi.

Cum să nu te enerveze popii?


SEFU:

Duminică de duminică, sărbătoare de sărbătaore preoţii cheamă oamenii la biserică, şi ei se duc. Nu numai că nu sunt plătiţi dar mai duc şi ei bani. Activiştii şi plătiţi şi se urnesc greu, cât despre cotizaţii, mai greu, le ceri de cinci ori un leu şi îţi dau o dată, deci. Cum să nu te enervezi?

are dreptate şefu, tre să te enervezi…

Stau drepţi în faţa popilor, cărora ei le spun preoţi sau şi mai rău părinţi, şi nu e întâmplător, că-i ascultă! Îi ascultă şi când îi ceartă, aţi pomenit aşa ceva? Pomenit nu e un cuvânt bun, că ei sunt cu pomenile, nu-mi aduceţi aminte, mor numai când îmi imaginez banii aceia cum curg spre ei…deci, nu se enervează când îi cerţi,  nu ridică tonul, nu ameninţă cu biroul personal, căruia mai nou îi zice HR, deci cum să nu te enervezi? Te enervezi, normal că te enervezi!

Cum să nu te enervezi când îi vezi că nici nu ridică preotul o rugăminte că sar cinci să-l ajute. Cum să nu te enervezi că îşi duc şi copiii la biserică! Nu e de ajuns că merg ei, mai vor să se asigure că şi generaţia următoare va merge. Păi în organizaţiile noastre nu ştii pe cine mai găseşti când mergi jos să îţi cumperi ţigări. Cobori  după ţigări ca omul, nu zic ca şeful, şi ştii ai tăi sunt în birourile lor cuminţi, muncitori… Şi când te întorci,…afli că-s în echipa adversă. Şi la ăştia, la popi mai fac şi voluntariat. Cum să nu te enervezi?

Cum să nu te enerevzi când vezi că ai lor nu au chiar niciun fel de pretenţii? Stau ca proştii ore în şir, în ploaie, în frig, numai ca să pupe moaşte, şi noi când îi chemăm la mese, la onoruri, la scaune pluşate şi la bine, toţi au treabă. Cum să nu te enervezi?

Cum să nu te enervezi când îi vezi că nu vor concedii, nu cer drepturi, nu luptă pentru nimic al lor, înafară de biserică? Tu-i chemi la mici şi bere, şi ei ţin post! Îi chemi la manele şi horă, şi ţin post. Îi faci cu ou şi oţet, şi nu ripostează, că au canon. Fi-le-ar canonul şi cu cine li l-a dat, păi cum să nu te enervezi? Noi băgăm bani serioşi aici, şi abia dacă scoatem de-o ciungă şi ăştia construiesc catedrale, şi aşezăminte pentru bătrâni şi spitale….Nu-i sperii cu frigul, nu-i sperii cu foamea, nu-i ademenşti cu masa, nu-i alungi cu ploaia…că ei ascultă de popii lor. Cum să o răzbeşti cu ei?

O mână din mulţime.

-Când eram eu mic şi mă ducea mamaia la biserică tot vorbeau de oi şi de păstor. Şi ziceau aşa”bate păstorul şi se împrăştie turma” .

Şefu e luminos ca un plan cincinal.

-Perfect! Le facem praf popii. Ce să spunem, că sunt beţivi? Nu, ce mai contază, cu toţii suntem beţivi. Adulteri? Nu, că şi asta, unde te întorci dai numai de adulterini, e chiar o onoare, altceva , ceva tare? ceva tare, tare de tot vreau… Care sunt cele mai nasole lucruri pe care le citiţi voi pe net?

uşoară jenă

-Pedofilia.

-Aşa, perfect, şi mai ce?

-Homosexualitatea.

-Perfect şi altceva?

-Nu ştiu şefu, din astea, deviaţii sexuale din asta, cine le mai ştie, că sunt multe…cu animale, cu morţi, cu copaci ….

-Perfect, până mâine faceţi lista cu ele. Şi le dăm drumul la ziare .Şi voi să puneţi pe paginile voastre, da?  Bună asta, “bate turma, şi se împrăştie păstorul”

-Invers, şefu, e invers.

-Da, da, totul e pe invers, am înţeles.

 

Cum?


În 30 de ani de libertate, nu mi amintesc de vreun guvern, de vreun ministru, de vreun preşedinte, care să fi ieşit în faţa poporului român şi să-şi fi cerut iertare pentru că a eşuat. El, guvernului lui sau politica lui. Mereu de vină au fost cei dinainte, doar ei cu melcii lor, într-o logică conform căreia eu ar trebui să mă iau de înaintaşii mei pentru că eu acum sunt egoistă, nervoasă şi nu destul de înaltă…

În timpul acesta cât ei sunt ocupaţi să dea vina unii pe alţii, noi creştem în noi, ca în nişte incubatoare enorme, răul pe care ei l-au semănat. Cu fiecare zi care trece devenim mai individualişti, mai reci, mai distanţi. Nu doar că ne denigrăm unii altora convingerile, faptele, credinţa, trecem şi la fiinţă. ne omorâm zilnic cu vorbe, priviri şi mai mult decât orice, prin indiferenţă.

Lasă-l să aştepte. ce dacă întărzii…nu-mi pasă, facă ce-o vrea….nu e treaba mea, cine l-a pus…să-şi vadă el de viaţa lui…ce-mi pasă mie de el, ce, eu la născut?…nu-i convine, să se care…

Nu ne mai pasă de nimic.

Pe părinţi i-am trimis să-şi marcheze pentru ultima dată fişa de pontaj, i-am declarat expiraţi. Nu mai au voie să voteze, aleg prost, pentru că de fapt sunt nişte proşti.  Încă am în minte imagini şi vorbe de-ale unei repotreriţe care ţipa înflăcărată în piaţă cu # rezist că bătrânii să facă bine să-şi vadă de ale lor şi să lase tinerii să voteze.

Ne certăm precum chiorii, din orice, din absolut orice. Nu există miză mică sau mare. Orice motiv de scandal e bun. De la spaţiile de parcare până la religie, cu trecere prin dietă, fitness şi animale. Ni se pare atât de firesc să înjurăm. Nu cred că am auzit zece înjurături până la 18 ani. Când înjura cineva apăreau cinci  capete la geamuri care îl admonestau pe nefericit, în trei limbi. Pe vremea aceea ne făceam unii atora observaţii, aşa, frumos, în faţă, de la obraz, nu în comitetete de pe băncuţe. Dar atunci nu umblai să-i iei gâtul unuia fiindcă ţi-a făcut observaţie, o asimilai.

Acum avem aşa, vegani vs raw vegani vs carnivori, secta iubitorilor de animale împotriva celor care consideră că totuşi e mai bine să iubeşti întâi oamenii, alăptătoare în public vs nealăptătoare în public, fumători vs nefumători, vaccinişti vs ne vaccinişti,  familie tradiţională vs  familie unisexuală sau monosexulă, tenismeni vs fotbalişti, manelişti vs nemanelişti, apocaliptici vs optimişti. Pe scurt orice afirmaţie ai face o parte a piliturii de fier se va aduna în jurul tău versus altei părţi a piliturii de fier ce va sta răsfirată pe masă. Important nu mai e  ceea ce credem, fiindcă dacă stăm strâmb şi judecăm drept, în tot vacarmul ăsta e mai greu să spui în ce crezi, aşa că e ai simplu să găseşti oponeţii care să te ajute să scoţi cavaleria argumentelor gata pregătite, netrecute prin filtrul conştiinţei. Susţinem practic ideile care stau în spatele celui mai bun discurs pe care-l avem. Discursul vine primul.

Asta dacă faci parte din categoria celor care încă mai susţin idei. Dacă nu, te afli în marea categorie a celor care zilnic îşi arată măiestria scriitoricească, sau verbaă, în subiecte de nimic, într-un soi de post modernism decrepit. O întreagă falie de intelectuali care scriu cu umor, cu verb, aplicat, inteligent, cu referinţe culturale despre graura covrigului şi iportanţa ei ontoogică. E plin netul de ei. Îi recunoşti prin aroganţa cu care se apleacă în faţa celor care le aduc pe altare ofrande de laudă. Nu întâmplător ni se cere „ jertfa laudei”. Câteodată am impresia că toate au fost scrise doar pentru noi, urma asta care sper că va reuşi să scape turma.

Deci avem auto-idolatri, indiferenţi, certăreţi. Cu ce i legăm în societate, care e mortarul pentru acste cărămizi? Cu am putea creşete o ţară bună cu ăştia?

Mai răsfirat cu fanfara…


Zilele astea am tot citit despre Măriuca, copilul erou de la Mărăşeşti.

Învăţasem despre ea la şcoală, la şcoala aia comunistă cu portretul lui Ceauşescu în locul icoanei şi cu imnul cântat dimineaţă de dimineaţă, ca pe o rugăciune, ca pe o mantră, ca pe dumnezeu ştie ce şi de ce…de fapt cântam şi ne trezeam, mai picoteam două trei strofe, şi ne mai deşteptam, nu era ăsta cu “Deşteaptă-te , române!”, că pe vremea aceea se considera că românul era şi deşteptat şi deştept, era ăla cu “trei culori cunosc pe lume, amintind de-un brav popor…”.În zilele în care avea materii grele la pria oră, cântam şi mai lălăit decât de obicei, şi mai “furam”  două, trei minute înainte de începerea orei.

Revin deci la Măriuca, am învăţat despre ea, dar după revoluţie am şters memoria cu ce-am învăţat la istorie în comunism, am considerat că totul e doar gomă ceauşistă, că Ştefan nu a fost chiar aşa Mare, că Vlad nu era chiar atât de Ţepeş ci chiar mai rău, dar era doar Ţepeş, adică un sadic însetat de viziuni macabre care servea prânzul în timp ce pe dealul din faţa lui turcii erau traşi în ţeapă, că Mircea cel Bătrân era bătrân şi ca orice bătrân era neputincios, că de fapt nu a dat nicio bătălie memorabilă…Încetul cu încetul, ca în zece ani, am ajuns la concluzia că suntem un popor vai mama, noastră, bine că mai trăim, şi dacă o facem e numai din milostivirea popoarelor din jur, care ne-au tolerat de-a lungul timpului, ca pe nişte gândaci.

Apoi mi-au căzut în mână nişte scrieri de-ale lui Eliade, care povestea foarte frumos cum Europa ar trebui să ne mulţumească fiindcă a ridicat catedrală după catedrală, în timp ce noi stăteam şi ne “distram” cu turcii, că fără noi turcii şi-ar fi copt baclavalele în mijlocul Europei. Şi asta o zicea nu fitecine ci ditamai Mircea Eliade, cel mai român dintre americani, sau cel mai american dintre români, oricum o dai, o minte ultra luminată şi cu adevărat universală, un om care nu avea motive să cosmetizeze un trecut naţional.

Aşa că m-am apucat să citesc. Şi am reuşit să fac singură, ajutată de lecturi, ceea ce nu au reuşit să facă 20 de ani de comunism trăit. Să ajung să fiu extrem de mândră de trecutul ţării. În timp ce îmi recuperam trecutul, îmi pierdeam însă prezentul. Guverne corupte, mizerie morală, sărăcie scuipătoare de seminţe, incultură crasă şi intelectuali care fug de România.

Sentimentul patriotic, de naţionalism, se cultivă, şi se cultivă încet şi inteligent, cu sinceritate, prin informare pe de-o parte şi prin recuprare sentimentală pe de alta. Eu nu mă gândesc la Mihai Vizeazu ca la un erou oarecare, eu mă gândesc la el ca la un român, ca la un om care mi-e posibil rudă, (aici intră miştourile, e o nebună care susţine că e rudă cu Mihai Viteazu şi ne zică se ne iubim ţara 🙂 )  sau  dacă nu cu  mine,  e sigur rudă îndepărtată a cuiva pe care cunosc, pentru că familiile curg la vale secole după secole. Dincolo de istoria faptică, este o istorie emoţională, subiectivă, care este bună şi asimilabilă, până în punctul în care depăşeşte istoria faptică. Acolo deja devine impostură, fabulaţie. dar de teama de a nu greşi prin exces, să nu greşim prin minimizare, cum se întâmplă în ultimul timp.

Mai nou ni se spune că naţionalismul sau patriotismul, e ceva rău, ce trebuie combătut, ca ducând la extremism. Nu duce la niciun extremism dacă aceste flux al istoriei emoţionale, sentimentale, subiective, nu depăşeşte istoria istorie, cea a faptelor. Dacă eu spun că Mihai Viteazu e cel mai, singurul, etc greşesc. dacă spun că în istoria României, pentru noi româniii e cel mai, unicul, deja accentul lasă loc şi altor ţări să-şi aibă Mihai Vitezii lor. Nu naţionalismul e problema, ierahizara ţărilor, dorinţa unora şi-a altora de a fi considerate mai cu moţ. Hitler a murit, dar ideea de arianism, de sânge mai bun şi genă mai geasă şi mai lăptoase, înfloreşte.

Aşa cum nu te dezici de familia ta, aşa nu te dezici de istoria ta, şi-o asimilezi. Relele din neam nu fac bunele mai puţin bune şi nici bunele nu fac relele mai puţin relele. Să le luăm pe toate la măsură. În orice neam poate că există un bunic care şi-a lăsat picioarele degerate în Tatra, un bunic erou, dar şi un străbunic alcoolic. În fiecare neam poate e un pictor genial, sau un educator de ţară care a răbdat serii întregi de elevi veniţi la şcoală doar când nu aveau de mers cu oile. Şi nu au cum să nu fie şi turnători, lingăi, şi alte forme de degenerare morală. Ideea e că atunci când tragi linie, tot neamul acela să iasă pe plus. Şi nu cred că e vreun istoric care să spună că România nu iese pe plus.

Festivismele de orice fel, şi mai ales cele care sunt făcute împotriva simţirii oamenilor, fac mai mult rău decât indiferenţa. Am scos-o pe biata Măriuca de la naftalină, i-am dat cu puţin roşu în obraji şi am pus-o să ne apere cauza . Noi trebuie să-i apărăm pe ei, noi trebuie să-i recuperăm, zi de zi, nu prin manifestări grandioase care nu sunt de cele mai multe ori decât moduri de justificat fonduri, care se duc, desigur, în grosul lor, în alte buzunare.

Cum putem să ne recuperăm noi ca neam verticalitatea? E mai simplu decât am crede. Exact aşa cu ne-am pierdut-o , dar invers.

Să începe să avem pretenţii pentru noi. Să nu mai acceptăm servicii de mâna a doua, mâncare de mâna a doua, salarii de mâna a doua, politicieni de mâna a doua. Şă nu mai fim în situaţia veşnică de a alege “între două rele” şi să sperăm mereu că a ales “raul mai mic”. Poate că l-am ales mic, dar el a crescut pe parcurs, lua-lar naiba de rău…Să-l omorâ pe acest hidos”merge şi aşa”. Să învăţam limba română şi să ne apreciem valorile.

Cred că adevărata Românie începe acolo unde se închide televizorul. Sunt aproape 30 de ani de când Sârbii şi Voiculeştii, Vânţii, şi alţi moguli ai ruşinii, împreună  cu Mihaelele şi cu Florinii şi cu Mândruţii  şi cu Bazii şi cu Bancii lor, ne spun nouă adevărul . Şi ne fac morală, şi ne ruşinează. Şi au tupeul să se comporte ca şi cum puşcăria le-ar fi pus cinci galoane în piept. Nu, ei nu au făcut puşcărie politică, în puşcărie politică trăim noi ăştia, care locuim îm ţara pe care ai au modulat-o cum au cântat buzunarele lor.  Să nu mai lăsăm televizorul să ne spună în gura cui trebuie să ne uităm, cine sunt valoroşii României, ce să mâncăm, cu să ne îmbrăcam, cum să ne creştem copiii. Să nu mai dăm aşa uşor frâiele vieţii noastre din mână. Că nu ştim de fapt niciodată cui le predăm. Şi atunci vom ajunge şi noi să ne simţim ca nemţii în Germania, şi ca francezii în Franţa, fiindcă acum ne simţim în România ca nemţii în Burundi!

Divide et impera funcţionează la noi cu succes de 30 de ani. Niciunde altundeva în lume nu se ceartă fumătorii cu nefumătorii, veganii cu carnivorii, credincioşii cu laicii ca-n România. Şi asta nu fiindcă  nu ar fi divergenţe de opinie, şi căutări şi-n alte părţi, , că peste tot sunt. dar nu există învrăjbire televizată. La noi există. La noi se aruncă mereu cărbuni de o parte şi de alta. Sau mai exact unii aruncă apă peste cărbuni, şi de aceea mocăniţa pufăie, pufăie, dar nu o ia din loc. Şi fiecare tabără zice de cei din tabăra opusă că sunt proşti, indolenţi, inculţi, votanţii lui peşte prăjit. Cum să ai sentimentul mândriei naţionale când tu trăieşti cu ideea că înafara ta şi a unui mic grup din care faci parte, toţi sunt proşti. Cum? Cum să fii tu mândru de Ştefan cel Mare, pe care nu-l ştii decât din manuale, când pe toţi Ştefanii din viaţa ta îi faci una cu pământul de proşti, agramaţi, inculţi etc. Cum să te bucuri de Mihai Viteazu când tu nu dai nicio ceapă degerată pe niciun Mihai pe care-l cunoşti. Poate dai mâna cu el, poate îi şi zâmbeşti, dar nu dai o ceapă degerată…Aici e de lucrat, de aici e de pornit.

Şi dacă ne vom simţi în România ca nemţii în Germania, vom ieşi singuri la parade, vom aplauda singuri, şi biata Măriuca se va odihni în pace, fără roşu în obraji şi zâmbet post mortem. Aşa doar dacă scotem fanfara din când în când pare ai degrabă că o fredonăm inutil.

 

 

Zambaccian. Un super erou cu super puterea generozităţii


De cîte ori vine soră mea din Suedia, descopăr cu ea bucuriile oraşului Bucureşti. Şi fără nicio ironie, Bucureştiul are cîteva bucurii însemnate de oferit celor care sunt dispuşi să îi acorde puţin timp şi o idee de afecţiune.

Aşa am descoperit Muzeul Zambaccian.

Casa, absolut superbă. Echilibrată, elegantă, o bijuterie primitoare. Şi deloc opulentă în dimensiuni. În contextul yilelor noastre, cineva cu o avere similară şi ar face casa de trei ori pe atât. Construcţia  m-a ridicat la al noulea cer şi am avut o scurtă epifanie cu miros de cafea bună, carte bună şi un Tonitza bun. Şi un Andreescu. Dar de fapt un Iser…de fapt, habar nu am care!…Colecţia este extraordinar de bine echilibrată, trădează un om cu rafinament discret, un observator din umbră, dar nu cu ochi de prădător de artă ci de mamă grijulie, care veghează la destinul copiilor artişti. Ceea ce de fapt s-a şi întâmpat, Zambaccian a fost pentru mulţi artişti o manta de vree rea.

Dar ceea ce m-a bucurat cel mai tare a fost Zambaccian însuşi. Cum a adunat el ca o furnică, operă după operă, cum le-a îngrijit cu iubire de cloşcă în casa lui, care a devenit casa lor şi cum la sfîrşit, s-a dat deoparte cu discreţie şi a lăsat totul românilor. Nouă, adicătelea. Ghiolbanilor care vedem în Cuminţenia Pământului o bucată de piatră şi în Brâncuşi un francez sictirit de România. Faptul că le a donat arată cât de mult le-a iubit, ct şi a dorit ca şi alţii să se bucure de comoara lui. Nuai proştii stau cu Picasso deasupra şemineului, cu Picasso fals fiindcă originalu” e în safe. Arta nu mai are valorea bucurie pe care o feră ci a cotei de la Christie.s

Revin. Domnul Zambaccian a strans toată viaţa lui tablouri ca să ni le lase nouă. Cine mai face astăzi aşa ceva?  Poate că vor fi fiind, habar nu am! Dar dacă nu sunt, ar trebui să facem din Zambaccian file de poveste de carte de şcoală, fiindcă la fel de importanţi ca artişti sunt cei care investesc în ei. Şi cei mai importanţi sunt generoşii, care nu strîng pentru ei ci pentru cei care nu îşi permit în viaţa lor să îşi cumpere un poster mai de dai doamne.

Acest Zambaccian trebuie făcut cunoscut. Ca ceea ce a fost. Un colecţionar, un prieten al artiştilor şi mai ales, un român adevărat. Vi se pare că nu are nume românesc? Vi se pare bine. Are origini capadocciene. Dar aşa cum copilul este al celui care-l creşte, aşa şi român este cel care iubeşte România. Şi Zambaccian e mai român decât mulţi dintre noi.

Îmi trece acu răzleţ gândul că poate şi lui îi vor fi spus unul şi altul din prietenii lui că în loc să îşi bage banii în tablouri mai bine i-ar investi în automobile, sau imobiliare sau ar salva cîini…E important iată să îţi urmezi drumul şi să-i convingi şi pe ai tăi să te susţină. Ultima donaţie a colecţiei a fost făcută de soţia lui….

Intrarea e ieftină , muzeul  ţine de MNAR. Zona e superbă, aşa că aş recomanda tuturor profesorilor, începînd cu clasa a cincea să îi ducă aici pe copii. Iar voi, dacă aţi fost aşa fraieri ca mine şi nu l-aţi văzut până acum, mergeţi negreşit, merită!

 

 

Previous Older Entries