România. Fără purici, păduchi și căpușe


Acum vor să ne ia corpul. Dreptul asupra lui, vor să decidă ei, ce e bine și ce nu e bine pentru noi.

Și dacă legea vaccinării trece, va fi doar începutul unei noi epoci în care statul va decide ce să mîncăm, cum să ne îmbrăcăm, ce organe să donăm, cum și cînd să facem copii. Practic ne vor corpul fiindcă restul l-au cam luat. Să o luăm pe puncte.

Limba romînă au făcut-o praf, prin mijloace variate și viclene.

Prin politicieni gen Băsescu, care și-au permis să fie populari hăhăindu-se la televizor și vorbind cu bă!, și mă! și fă! Acest gen de limbaj, suburban nu a fost posibil pînă la el. Comuniștii aveau limbaj de lemn, cei interbelici erau eleganți, discursurile erau gîndite și imaginea controlată cu mult înainte de apariția ideii de brand. Și iată-l pe conducătorul de vas, cu șuvița îm vînt, cu căciuliță, cu agresarea celor care-i pun întrebări, și cîte și mai cîte. El a fost o barieră ridicată și vulgaritatea a năvălit.

Prima care a fost atacată a fost limba. Ziarele, televiziunile, au înțeles că ăsta e mersul, era să zic trendul, dar m-am oprit, fiindcă englezirea limbii romîne fără discernămînt e un alt cui în sicriu. Dar la asta ajung imediat. Revin la treaba cu ridicarea barierei din calea vulgarului. Dacă președintele își permite să fie grobian, dacă lumea îl placea așa grobian, atunci înseamnă că grobianismul trebuie cultivat. Și la televiziuni au apărut lăutarii, și maneliștii, pe scaunul pe care ieri a stat Dinică azi stă Florin Salam. E ceva ce eu am trăit. Stăteam în carul de emisie și am avut un deja-vu, doar că în locul lui Dinică era Salam. Ziarelela rîndul lor au înțeles că nu mai e cazul să arunce banii pe oameni stilați, educați, cu carte.

Orice fătucă absolventă de facultate prin sms e numai bună.

Stilul, eleganța cuvîntului, nu mai contează. Poate doar la Pleșu, dar asta e, el e din altă generație, n-are decît să scrie cu floricele, noi scriem frust, brutal, dierct, așa cum e și citiorul. Nimeni nu mai caută sinonime care să sune mai bine, nimeni nu mai verifică muzicalitatea frazei, logica ei, de virgule nici nu se pune problema, și încetul cu încetul, ajungem să considerăm că și acordul e ceva subsidiar, că dacă e, bine, dacă nu, asta e! Peste acestea turnăm, cum am spus mai sus barbarisme, cît mai mult și cît mai des. Inclusiv la reclame. Să fie toate cool, trendy, glossy.

La distrugerea limbii romîne contribuie desigur și editorii de carte, scuzați-mă că zic asta, dar așa e.

Ei nu riscă să publice romîni, necunoscuți, ei merg pe titluri gata încercate afară, cu marketingul la purtător. Se plătesc deci bani buni pe drepturile de autori ale unui străin dar traducătorilor romîni li se dau banii la sfîntul așteaptă, sunt prost plătiți, și desigur, calitatea traducerilor scade, pînă într-atît încăt am avut momente cînd am citit de cinci ori o pagină doar ca să încerc să îmi dau seama cum ar suna în engleză ca apoi să îmi recompun sensul în romînă.

La cărțile de copii, jalea e și mai mare. Treaba funcționează cam așa.Cu editări mondiale.  Un titlu celebru, să spunem Albă ca Zăpada, este editat în China concomitent în 30 de limbi, cu aceeșai grafică, și apoi distribuit cu vaporul în toată lumea. Fiind editate milioane de exemplare, doar cu limba diferită, costul per exemplar este foarte mic. Dar traducerea, e desigur, google translate, sau poate chiar mai rău. Așa se face că o carte pentru copii originală, făcută în Romînia, cu grafică și poveste romînească, în condiții bune de tipar, hârtie etc te duce la să zicem 30 de lei, în timp ce una ce arată tot așa binișor, cu limba scărțîitoare la urechi, costă mai puțin de un sfert. În condițiile sărăciei, normal că părintele cumpără ce poate. Și uit așa, în loc să fie dezmierdată urechea copilului, e scrijelită cu aceleși cinci cuvinte butucănoase. Asta dacă desigur, părintele are bani să-i ia și acea prăpădită carte tipărită în China…Lovitura definitvă dată limbii a fost trecerea comunicării pe online. Aici s-a terminat.Nimeni nu mai corectează nimic, nimeni nu mai controlează nimic, nici la conținut, nici la expresie. CSF.NCSF

Trecem la educație.

Mai avem noi educație. Și dacă da, cît timp de mai ia s-o ucidem de tot. Profesorilor cînd li s-a tăiat salariul, tot de către celebrul Traian Băsescu, nimeni nu a protestat, nimeni nu a ieșit în stradă.

Atunci, cînd le-au tăiat 25 %, vă amintiți? Ei bine, atunci de fapt s-a tăiat cu un sfert interesul pentru învățămînt.

Atunci a fost un mesaj clar, pentru toată lumea, că învățămîntul în Romînia nu e o prioritate. Și tot atunci s-a dat un semnal de deschidere a ușilor către afară. Cine vrea școală adevărată, trebuie să meargă afară. Și a început hemoragia. Dacă nu se face ceva o să ajungă țara așa cum sunt multe din orașele mici din provincie și multe sate. Subzistînd cu un număr de bătrăni în așteptarea marelui drum. Singurul care le mai poate reda demnitatea.

Multele manuale, au zăpăcit lumea, apoi dacă sunt prea multe să trecem la unul singur, și dacă tot trecem la unul singur, să scoatem și auxiliarele, și să băgăm clasa zero în școli, nu cntează că nu avem săli și copii de clasa a patra ajung să iasă la opt seara de la școală…Dezechilibre peste dezechilibre, heirupisme peste heirupsme. Și normal că ajungi să faci șcaolă cu profesoare de romînă care le spun elevilor că Eminescu e depășit, Nichita e criptic și prea o dă înainte cu îngerul.

Istoria.

Cine mai știe care e istoria Romîniei? Există o istorie Boia și  istoria  Pop.

Există istoria pe care am învățat o eu la școală, confirm căreia noi ne-am luptat ba cu unii ba cu alții, cum am putut, și există istoria care ne spune că înafară de otrăvirea fîntînilor n-am fost buni de nimic. Că ăla era un curvar, ălalalt  laș, altul sadic, mai un spion, un trădător și un mason și tot așa….  Acum știți cum e….

un om avea doi cîini. Unul bun, blînd și iubitor, altul rău, fioros și rapace. Întrebat de cineva care din cei doi cîini e mai puternic, mai devota, omul spune “cel pe care ăl hrănesc mai mult”. Așa și cu istoria noastră. Cea pe care o hrănim mai mult va fi pînă la urmă cea care va triumfa, fiindcă adevărul absolul nu-l dibuim nici măcar al evenimentele pe care le trăim azi…dacă te ajută să vezi într-un conducător care a purtat bătătlii și a repurtat multe victorii un curvar, fiindcă tu cu asta rezonezi și asta își dă ție apă la moară….

Un om e definit de nume, data nașterii, locul unde s-a născut. Nu știm cînd ne-am născut, iată că mai nou am aflat că am fi  din cumani, cănd ne am născut, iarăși dileme, dezbateri, controverse…avem un nume. ROMÂNIA. Dar ce înseamnă el. Să vină de de romei, și Roma sau de la romanes, și țigani?  Altă luptă, alte teorii, alte dezbateri, alți draci, pe scurt.

Un om se mai definește și prin familie, prin cei care-l iubesc. Unde e familia celor care iubesc România? Cum ne-am permis să-i spunem ”Romînica?” Cum ne-am permis să spunem ”frumoasă țară, păcat că-i locuită” ? Cum ne-am permis să spunem „vrem o țară ca afară„ ?Cum de ne învățăm copiii că tot ce pot face ei mai bun pentru ei și pentru noi e să plece?

Deci limba nu, istorie, nu, educație, familie iubitoare, nu.

Bogățiile naturale? Pădurile se taie, se duce lupta împotriva extracției cu cianuri, poluarea cît cuprinde, primi deșeuri radioactive…ce mai vrem?

Avem Biserica și cîteva tradiții. Atît mai avem. Și după cum spuneam la început, corpul. Dacă nu ni-l iau, prin lege.

Dar biserica e atacată din toate părțile, familia e atacată, (aici fac o paranteză, nu familia tradițională,„ familia„, asta e familie, celelalte toate pot fi uniuni civile cu drepturi depline, dar nu familii…și da, e familie și dacă e unul din părinți rămas singur cu copiii, nu contestă nimeni asta!!!) .Și corpul ne e atacat.

Mai avem, imnul! Hai să-l cîntăm și să medităm la ce zice, că zice bine, de unde înțeleg că somnul ne cam caracterizează, dar să ne ridicăm că un uriaș care doarme.

Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte , în care te afundară barbarii de tirani. Acum ori niciodată, croiește-ți altă soartă, la care să se-nchine și cruzii tăi dușmani.

E somnul rațiunii, care naște monștri. Hai să ne zicem unii altora, Bună dimineața!

Advertisements

Să-i punem o zăbăluță lu Băluță


În fiecare zi te trezești și pășești ca pe vîrfuri prin cîmpul minat al știrilor. Știi ca ceva , de undeva, te va lovi și azi. Poate că e o lege care presupune că tu ești o excrescenșă pe trupul grijuliu al statului, care abai așteaptă să te vaccineze, că doar, doar te vei îmbolnăvi și vei avea de decontat multe medicamente, fie și mai bine, te spitalizezi, și atunci banii curg gîrlă, fie în cel mai bun caz, mori, și atunci lași locul lber altuia, care poate consuma mai mult decît tine.

Azi dimineață, știrile m-au lovit direct, nevirtual. Pe chioșcurile de ziare de la mine din cartier, din sectorul 4 erau  afișe prin care chioșcarii susțineau că primarul Băluță îi va nimici, le va ridica chioșcurile, fiindcă s-a emis un ordin prin care în sectorul patru distribuția ziarelor se va face numai prin malluri. Pentru că sectorul patru musia să fie frumos, și chioșcurile , strică mizamplasul sectoresc. Parampam. la Romăa, Londra, Barcelona, peste tot, sunt chioșcuri de ziare. dar se pun ele cu designul Băluțian…

Chioșcarii mei sunt așa. Un pensionar amabil, cald, si extrem de respectuos, care îți mulțumește pentru 50 bani. Ca o paranteză, cerșetorii din fața bisericii cînd le dau un leu în fise de 50 de bani îmi spun, “lăsați doamnă, îmi dați duminica viitoare”, taximetriștrii sunt în stare să renunțe la bacșiș dacă le dai în fise de 50 bani, pe scurt, cred că numai vînzătorii de ziare și oamenii din satele foarte sărace mai apreciază astăzi 50 bani în România. Ei bine, cu ăștia si-a propus Băluță să se pună.

Celalalt chioșc e ținut de o familie tînără, cu un copil de ciclu primar, amîndoi intelectuali, ea știu că a făcut asistență socială în cadrul facultății de Teologie greco romană, iar el nu știu, am uitat. Cert este că amîndoi sunt doi oameni calzi, blînzi, care stau de vorbă realmente cu toți pensionarii triști din cartier, îi știu pe nume, le știu poveștile de viață și au mereu un cuvînt bun pentru ei. Pe scurt, primăria ar putea să-i plătească și pentru psihoterapie. Mereu la chioșc sunt doi, trei oameni care stau de vorbă. Bătrîni singuri, cu copiii plecați prin lume, cu soții bolnave, care-și plîng necazul oricui e dispus să-i asculte. Din păcate, oamenii dispuși să asculte gratis, bătrăni singuri, înafară de preoți și vănzătorii de ziare, nu prea știu.

Să depășim registrul subiectiv, sentimentalo emoționalo nu știu cum, și să trecem la business. Chioșcurile sunt ale lor, și le cumpără. Ei au investit bani în acele chioșcuri. La Tineretului, la ieșirea de metrou, au fost obligați să le schimbe, cu unele moderene roșii, cu geamuri mari. Oamenii s-au conformat, au plătit 5000 de euro de chioșc, acum vreo lună și jumătate, dar acum, surpriză, le-au fost luate chiar și așa. Nu e voie. Nu dă dom primar de primar, voie. E sectorul lui, și chiar dacă noi suntem sectorul suflete, pe el îl doare la basca lui de primar.

În sectorul patru sunt în jur de 100 de oameni care trăiesc din chioșcuri. Banii care le rămîn la sfărșitul lunii de pe urma unui chioșc sunt în jur de cinci sute de euro, adunați cum vă spun, cu respect pentru 50 bani. Pentru acești bani ei se trezesc dimineața, și sunt la preluarea presei, la șase cel tîrziu, deci trezirea este în jur de cinci. Fie iarnă, fie vară.

Oricine citește  presa scrisă, știe că la un ziar tipărit există un corector, readactori care își mai aruncă un ochi pe materialul colegului, pe scurt, cît de cît, față de online, se vorbește o limbă mai corectă. Există un control mai mare și asupra informației. Din rușinea că rămîne totuși pe hărtie. Mă gîndesc că onlinul face teoria lui Orwell din 1984 mult mai ușor aplicabilă. Istoria dacă e scrisă doar în online se poate schimba mult mai lesne decît dacă e pe tipărituri. Scrisul pe online a aproape ca cel  pe apă…

Să revenim la don primar și la cel mîna pe el în luptă.

Păi să vă spun ce a făcut el pentru mine, ca cetășean al sectorului 4. Mi-a schimbat niște borduri bune cu altele, motiv pentru care toată vara mi-a sunat picameru în cap. A schimbat băncile bune cu alte bănci, mai putin bune, adică a luat, azi s-a întămplat asta, bănci din lemn masiv, cu barele puse una lîngă alta, cu niște băncuțe cu stinghiuțe rare de ți se prăvale buca printre două. Și cam asta ar fi, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. A dat aprobare unora din piașă să mă flexuiască de la șapte dimineașa pînă la ultimul nerv, deși nu locuiesc pe platforma industrială.

Ei bine, acest domn primar vrea să-i scoată din joc pe amărîții cu chioșcurile. E limpede că nu cu ei duce lupta.  Ceea ce cred că e important, este să începem să învățăm să fim solidari.

Să nu ne mai tolerăm viața în București, să o facem de trăit!

Să ne informăm, nu de la tv, ci din piață, unii de la alții, să fim curioși, în sensul bun, și să începem să sărim pe deputații și senatorii noștri.  Ăștia proști, așa cum sunt, să nu-i lăsăm să doarmă în papucii senatoriali și deputățești, să le scriem, să le cerem socoteală, să mergem peste ei. Că și judecătorul cel rău din Evanghelia, ăla de nu avea frică nici de oameni, nici de Dumnezeu, a rezolvat-o pe văduvă care avea dreptate, doar ca să scape de gura ei, de veșnicele ei insitențe.Hai să insităm și noi. Să insităm să ne dea socoteală, fiindcă altfel ei ajung să creadă cp nici nu existăm. Că suntem doar niște umbre micuțe ale egourilor lor. V-am mai spus povestea cu Ceaușescu, cum era circulația oprită în Băneasa că venea el de nu știu unde, și în stație se adunase buluc de oameni, și el a trecut si ne a făcut voios cu mîna, convins că am venit să-l salutăm cu bucurie la întoarcerea în țară, mînați de dor. Așa cred și ăștia.

Intr’o cetate era un judecator care de Dumnezeu nu se temea si de om nu se rusina Șiin cetatea aceea era si o vaduva si venea la el, zicand: Fa-mi dreptate asupra potrivnicului meu!. Si pentru o vreme n’a vrut; dar dupa aceea si-a zis in sine: desi de Dumnezeu nu ma tem si de om nu ma rusinez totusi, fiindca vaduva aceasta nu-mi da pace, ii voi face dreptate, ca sa nu vina sa ma necajeasca la nesfarsit”.

 

Băluță sunt toți, ei toți sunt Băluță 1, 2, 3, 1001 Băluță, să nu facem discriminări, să nu ne amețim crezînd că e vorba de partide, nu contează partidul, indiferent ce partid i-a pus, ei sunt acolo pentru noi. Dincolo de orice ideologie, ei sunt acolo pentru noi. Nu noi pentru ei. Haideți să-i ajutăm să înțeleagă asta!

Luni va fi un miting al chioșcarilor,  să-i susținem,  să susținem și cauze care aparent nu ne ating direct,  după aproape 30 de ani să învățăm să lucrăm cu senatorii și deputații. Să lucrăm cu ei și să-i determinăm să lucreze pentru noi. Asta înseamnă democrație funcțională, nu îndurat pînă la sînge și apoi ieșit în stradă….

 

Clopoțel fără clopot


Nu e zi să nu fie vreun scandal. Vreo scindare. România ar trebui să se cheme Proșicontra, ăsta să fie numele țării. Un regat care este divizat… Ieri, toată lumea feisbucistă urla oripilată că nu vor preoți să-i binecuvinteze și nici slujbă nu vor. Și mi-am amintit de discursurile comuniste interminabile de la începutul anului școlar de pe vremuri. Se făcea o trecere prin opere, care de la an la an erau din ce în ce mai complete, prin congrese, care din patru în patru ani erau mai lemnoase…directorii mai zeloși chemau și vreun elev fruntaș, din acela aseptic, care avea dreptul chiar să-l pupe pe Ceaușescu, și-l ruga pe elev să recite ceva frumos, dintr un escu, care nu era Eminescu, ci Păunescu sau Vadim-escu. Și nu aveai voie să faci nici  fețe, fețe, că te pârau, la pionieri, sau la uteciști, și ăștia te pârau la părinți. Și pe părinți îi treceau sudori reci pe șira spinării, și pe tine te trecea altceva pe șira spinării, că pe vremea aia nu era parenting, erau mama, tata și bunicii, și câte o sfântă plamă, când făceai veo prostie. Cum am făcut eu. Am scos limba în timpul unei astfel de manifestări comunistoide, și mama a ajuns să dea cu subsemnatu  la Partid. Fiindcă cineva făcuse și poze. Mi-ar plăcea mult să am poza aia, acum. Aș putea lua și indemnizație de dizident, vorbă să fie…

Marea mea tristețe este că pentru multi, slujbele din ziua de astăzi nu sunt decât un limbaj de lemn, cum erau pentru noi discursurile tovarășilor. Pentru unii, Dumnzeu e un tovarăș de care nu au chef. Și spre deosebire de Partid, Dumnezeu suportă să fie dat afară din școli. Desigur, tovarășii din ziua de azi, față de tovarășii din ziua de ieri, nu riscă nimic, au contraire, ei dau cu subsemnatul doar ca să ia, nu ca să dea.

Există oare cineva care crede că aceste ong uri se mișcă de la sine? Există cineva care crede în conștiința civică ca opus al conștiinței lui Hristos? Glasul acela care strigă în ei, împotriva icoanelor, a preoților, a catedralelor, a mănăstirilor, a Învierii, a Paștilor, glasul acela căruia ei îi spun conștiință civică, de unde vine? Eu știu de unde vine glasul care mă ceartă, dar glasul lor, care nu-i ceartă pe ei, ci pe noi, de unde vine? Se trezesc ei dimineața cu gândul „ astăzi am să ridic trei paragrafe de lege împotriva preoților’ sau există o agendă, o ordine de zi, pe undeva?

Să nu uităm, că preoții au lungi state de plată pe la pușcării, și să nu uităm că numele grele ale țării acesteia vin din rândul preoților. Să nu uităm că Eminescu era legat de mănăstire, să nu uităm că un Creangă era diacon, să nu uităm că Nichita scrie o poezie dominată de îngeri și legată ferm de Dumnezeu… Și apoi, preoții , preoți. Un Părinte Profesor Stăniloae apare ca referință la orice carte de dogmatică serioasă. Un Nichifor Crainic, un Mircea Vulcănescu, un Sandu Tudor, un Vasile Voiculescu… ca să nu spun de monumentul oralității, Petre Țuțea. Toți au fost credincioși, și toți au iubit școala. Zic să-i aliniem pe toți și să-i dăm afară din școli. Imaginați-vi-i ieșind, pe toți, triști, cu capetele plecate, înfrânți nu de temnițe ci de demagogi…

Să scoatem de la naflalină tablorile cu Marx și Lenin, să ridicăm statuile la loc, în loc de Preasfîntă, Născătoare de Dumnezeu să cântăm Republică, măreața vatră sau Partidul, Xulescu, România…  …dar nu se va întîmpla asta, fiindcă activiștii de azi, nu mai au…., le lipsește. Activiștii de azi se pensează! Dinică, Gheorghe Dinică a dat viață unor comuniști rămași în istoria cinematografie datorită talentului lui. Dar Dinică, Gheorghe Dinică nu ar putea juca un Remus Cernea, de exemplu, nu?*deși Cernea numai pensat nu e…

Prin asta nu vreau să spun că aia de pe vremuri erau mai buni, că nu erau! ci că erau mai cinstiți, erau mai pe față. Marxiștii din ziua de azi se vor liber cugetători. Și la ce cugetă ei,  așa liber? La unul și același lucru, ca dovadă supremă de libertate, și anume cum să scoată țara de sub poala popilor, cum le spun ei!, ca apoi să facă ce vor cu ea. Pe ei nu-i deranjează preoții, pe ei îi deranjează puterea pe care o au asupra noastră. Ei l-au scos pe Dumnezeu din context și vor asupra noastră puterea pe care o au preoții, dar fără Dumnezeu. Asta îi seacă. Puterea pe care o au preoții, putere pe care ei nu o văd venind de sus, fiindcă ei și-au închis cerul.

Pe mine m-a întristat că nu au fost ieri slujbe în toate școlile, nu vreau ca preoții noștri să se dea nicio palmă de pământ înapoi. Aș vrea să stea așa cum a stat lumea în decembrie  89. Drept. În plus, acum au crucile la ei. Și pe noi! Niciun paragraf de lege, niciodată, nu va putea schimba asta. După cum spunea Țuțea, comunismul e invalid, o dovedește eșecul în mare pe care l-a avut în URSS. A fost o cădere gigantică, care a demonstrat, fără tăgadă, că în mic, sau în mare, marxismul nu ține.

Primul clopoțel a sunat trist, fără clopot…oare se întreabă tovarășii ce legătură o fi între clopoțel și clopot?

Unde ți-e inima, bre? Sau bro?


Ne place să mîncăm. Fie că e vorba de vegan, raw vegan, carnivor, ierbivor sau omnivor, mîncarea și tot ce ține de ea ne mănîncă foarte mult timp. Citim rețete, schimbăm rețete, experimentăm, scriem pe bloguri, ne interesăm de nutrienți, calorii, vorbim cu dieteticienii, etc. Și vine Biserica, prin preoții ei și ne spune, țineți post, nu vă proecupați, reduceți cît se poate, consumați voi mai puțin, dați altora.

Dați altora. Nouă ne place nu să dăm, ci să acumulăm. Case, mașini, mobile, excursii, haine, obiecte de artă, cărți, tot ce se poate, să adunăm. Cu cît devine omul mai bogat cu atît își diversifică mai mult opțiunile, căutările, ariile de marketing. Și nu vrea să audă de „nu vă preocupați cu ce vă veți îmbrăca sau ce veți mînca„.

Ne place sexul, dar deja sexul ala banal, casnic, cu nevasta sau cu soțiorul, nu mai e bun, trebuie experimentat, trebuie să arăți că ești liber să faci ce vrei, cum vrei, cînd vrei , cu cine vrei, unde vrei. Cum ai văzut tu în filmele americane sau în reviste așa vrei. Dacă vrei în parc cu un măgar, și măgarul e de acord, cine ce are de obiectat. Și vine biserica, prin preoții ei și ne spune nu săvîrși adulter.

Mai mult decît atît, spune Iisus că cine a poftit în inima lui…păi cum să nu poftești cînd pe toți pereții sunt numai muieri dezbrăcate, cu varianta fetițe dezrăcate, fiindcă nu-i așa și pedofilia e tot o formă de libertate.

Dacă luăm fiecare dintre cele zece porunci ne dăm seama că societatea de azi e construită exact pe opusul lor.

Zice să nu furi. Păi cum să nu furi cînd ai ajuns la conducerea unei țări care are munte, mare, păduri, resurse, aur, cum să nu furi, nu ai fi tu prost să nu profiți în anii, sau în lunile cînd țărișoara asta ți s-a dat pe mînă….

Sau să nu omori. Păi cum să nu omori dacă îți stă în cale, în calea dintre tine și resursele din țărișoara ce ți s-a dat pe mînă. Cum să nu omori cînd numai omoruri vezi la tv de dimineața pînă noaptea. Omoruri cu toporul, omorul cu bomba, omorul cu cuvîntul. Toată lumea omoară, e banal să omori, de la copii nenăscuți, la urși mari și grași, cu trecere prin tot ce trece prin mintea ta bolnavă. Ducă-se ăștia cu poruncile lor, cine are nevoie de ei_ Și să nu se mai dea așa mari, că uite și ei calcă strîmb…

Să mai extragem la întămplare din jobenul cu porunci, una.

Să nu rîvnești la cele ale aproapelui. Păi cum să nu rîvnești_ Toată lumea rîvnește. Are o mașină mai bună ca a mea, o casă mai faină, o nevastă mai siliconată…vreau și eu. dacă pentru asta trebuie să fur, să omor, nu-i bai. Fac ce trebuie să fac.

Să nu-ți faci chip cioplit. Păi dacă nu-mi fac eu, cine să-mi facă_ hai la operații, hai la diplome, hai la tv, hai la doctorate false, orice numai să demonstrăm că avem statuia, soclul mai trebuie.

Dacă nu ne ajunge că facem idoli din noi, facem și din copiii noștri, și din animalele noastre, din mașinile noastre, din orice se poate face un idol. Chiar și din boală. Boala poate fi idolatrizată la fel de bine ca sănătatea. Odată ce avem pornită mașinăria de făcut idoli, ea transformă în idoli tot ce apucă. Ochiul idolatru vede idoli peste tot. În agramatul de la tv ținut în viață doar de cohortele de oameni din spate și de cască, din fotbalistul care nimerește din cînd în cînd mingea, sau din buzata careți expune țîțele la poza de profil de pe fb.

Și acestei lumi îi opunem niște domni îmbrăcați în negru care scot poruncă după poruncă și ne dau canon după canon. Cum să-i dorim în viețile noastre? Cum să-i ascultăm? Cum să facem ce ne spun ei cînd noi abia am așteptat să ajungem „mari„ să scăpăm de ”tirania” propriilor părinți. Cum să asculți un preot cînd din mama și din tatăl tău ai făcut glugă de coceni_ Cînd pe profesori i-ai disprețuit_ Cînd tot ce ți- ai propus la majorat a fost să fii un tip descurcăreț, care-i „face„ pe toți. dacă i-ai făcut pe toți, crezi că poți să-l faci și pe Dumnezeu. Ăsta e adevărul, societatea nu respinge preoții, ei sunt doar interfața sistemului, ceea ce respinge toată lumea este sistemul, adică pe Dumnezeu. Doar că unii sunt sinceri, și se numesc atei, iar alții sunt mincinoși și lași și spun „credința e în inima mea”. Corect, acolo e, dar inima ta, inima ta, unde e?

Cine m-a tocație


Filmul, această armă modernă, folosită ori de cîte ori aparatul de stat vrea să introducă un nou program, să pregătească mentalul colectiv pentru o schimbare, filmul angajat, filmul pretins artistic dar de fapt doar motivat financiar și politic a pătruns în Romînia, într-un mod simplu, exact așa cum antrenezi o maimuță, care atunci cînd face giumbușcăria bine, primește o banană. Exact așa și cineaștii romîni au fost dresați prin premii să facă filme care denigrează Romînia. S-au prin ei repede care e trendul, au băgat mare, și uite așa, Romînia ia premii atunci cînd se prezintă lumii ca o proastă medievală, fără dinți în gură, ușor curvă pe alocuri, șmecheră cît cuprinde, asupritoare de țigani, evrei, unguri și alte nații. Filme despre avorturi făcute aiurea, cînd după Blaier și al său „Ilustrate cu flori de cîmp„ ar trebui să mai dureze 50 de ani de acum înainte să te încumeți să faci filme pe tema asta, filme cu exorcizări, cu tineri care se iubesc ca frații fiindcă sunt frați și mai fac și copii împreună, filme cu…Adrian Titieni. Niciun film fără Adrian Titieni pare să fie deviza cinematografiei romînești. Actorul nu are nicio vină, să ne înțelegem, este exact profilul dorit, omul normal, atît de normal că devine banal. Și pînă la urmă, dincolo de toate tarele lui de cultură, pedofilistice, onanistice și de alt fel, romînul are meritul să fie prezentat ca un om banal.

Pe lista de denigrări a intrat desigur Biserica cu toți slujbașii ei. Așteptăm un film anunțat cu surle și trîmbițe, un film despre cît de corupt este învățămîntul teologic din Romînia. ”Un pas în urma serafimilor”, îi spune, un titlu păcălicios, pe care dacă -l auzi poți chiar crede că e ceva de capul filmului. Aflu dintr un interviu cu regizorul, scenaristul și nu știu dacă și actorul filmului, nu cred că e formula completă Sergiu Nicolaescu, că acest film este unul autobiografic, însumînd suferințele autorului, un individ moral și integru, cu aripile ascunse sub hăinuță și sabia de arhanghel la subraț, care a fost nevoit să înfrunte sistemul de învățămînt teologic,  ticăloșit și murdar. Și ca să poată duce lupta se  face frate cu un băiat de altă factură, tot seminarist și el, un soi de te faci frate cu…pînă treci puntea.

Succesiune logică.

Aruncăm cu piatra în seminar, cel care pregătește preoții, e limpede că dăm și n produsul seminarului, adică în preoți, dăm în preoți, dăm în Biseircă, dăm în Biserică, dăm și-n „monstruoasa„ Coaliție care susține monstruozitatea stipukării constituționale a legăturii dintre o femeie și un bărbat, pe scurt familie. Nu clasică, nu tradițională, familie. De ce apare tocmai acum acest film,vă las pe voi să spuneți.

Ar fi de remarcat că toate aceste filme au cam aceeași regizori, și același producător. Părerea mea este că, dea Dumnezeu să greșesc! ele sunt filme premiate din pre producție, ele sunt filme care intră pe un canal de premiere încă din faza de script, pentru că sunt filme dorite, ca să nu spun comandate. Asta nu face din ele filme obligatoriu proaste, lipsite de conținut artistic, face doar filem nesincere. Ori fundamentul oricărei opere de artă este sinceritatea. Expunerea unei părți din conțiința frămîntată a autorului. Ele trebuie să trădeze căutări, nopți de nesomn, ore de documentare, beții, frustrări…Omul de artă nu e niciodată impecabil, pe covorul roșu, omul de artă e șifonat, obosit, în căutări. Și în Romînia, de cele mai multe ori, din păcate, sărac. Am văzut cel puțin șapte filme romînești, foarte bune, cu succes de public, filme sincere, care nu au luat niciun premiu…

Americanii cînd au probleme cu recrutarea în armată, bagă un film. Cînd au în plan un război, bagă un film. Cînd vor să pregăteascp terenul pentru ca populația de culoare să fie privită diferit, pănă acolo încăt să fie un președinte negru, bagă un film. Cănd vor să spună cu LGTB e ok, fac film după film.

Dar nouă ne place să credem în continuare că luăm premii pentru filme fiindcă suntem buni. Nu, luăm premii pentru filme fiindcă suntem umili, și ne scuipăm țara și mama, și călcăm cu bocancii pămîntul mustind de săngele celor care au murit acum 50/60 de ani. pentru asta luăm premii. Fiecare premiu este o medalie pentru o trădare. În Romînia zici că e jeg moral, ia un premiu de aici.

Zici că lumea e ținută în Evul mediu de biserică, ia un premiu cu fundiță.

Norocul însă e altul. Selecția prin timp se face tot prin valorile autentice, și oricît se chinuie regizorașii șă ne arate mărunți, și murdari, și simpli pănă la prostie, lumea ne știe ca fiind țara lui Hagi, Halep, Năstase și mai ales , Nadia. Ăsta e norocul. Partea negativă, cea mai mare lovitură o dau însă în interior. Filmul romînesc e o oglindă deformată în care dacă ne uităm mult ajungem și noi să credem că așa suntem.

Se moare cu zile în spitalele din Romînia, asta aflăm mereu, și e adevărat, dar se și trăiește.

Medicii sunt corupți, e adevărat, dar nu toți.

Profesorii sunt proști, zic părinții, dar cu toate acestea sunt foarte mulți care își dau realmente sufletul pentru elevi.

Preoții sunt șpăgari, interesați doar de bani, și nu umblă pe măgar ca Domnul Iisus. Or fi fiind și din ăștia, dar de cînd merg eu la biserică nu mi-a fost condiționat nimic, niciodată, de bani, oi fi fiind eu norocoasă, ce să spun…

Luminătorul corpului e ochiul, dacă luminătorul e murdar…Și aparatul de filmat, e tot un ochi.

Să sperăm cinematografia romînească își va găsi echilibrul între filmele de comandă ale lui Sergiu Nicolaescu, care aveau obligația să ne prezinte ca pe o nație eroică, și filmele zilei de azi, care au chiar menirea opusă. practic îmi doresc să apară o generație de regizori creatori, cu conștiinșă, frămîntări și dispuși să lupte pentru finanțarea filmelor lor, fără să facă pentru asta compromisuri de conținut.

 

Aruncaţi cu piatra!


Am să vă povestec ceva despre un preot, aşa că e bine să aveţi o piatră pregătită, deşi mai bună decît o piatră ar fi o cărămidă, că omul s-a apucat să construiască. Aici mai ţineţi puţin piatra, voi  ateilor,  că nu o biserică construieşte, că e biserică în sat, ci o şcoală. Mai exact o şcoală după şcoală, sau cum modern îi spunem noi, un after school.

La ţară copilul are alt rol decît la oraş, alt rol şi altă pondere în familie. Dacă e mai mărişor, aşa cum sunt copiii de şcoală, apoi are grijă de fraţii mai mici, de gospodărie, de animale, de grădină, de tot ceea ce familia lui are ca resurse de trai. Timpul de studiu este mult diminuat faşă de un copil de aceeaşi vărstă şi capacitate cu el, dar de la oraş.  Şi nu fiindcă sunt părinţii răi şi egoişti, ci fiindcă e alt trai. Viaţa curge altfel. Copilul e văzut altfel de familie. Familia îl creşte să facă faţa la rîndul lui unei vieţi nu tocmai roz. Treaba aia cu Bisisica nu va fi niciodată complet depăşită în Romînia rurală unde animalele nu sunt “sufleţele de giugiulit” şi pus pe FB  ci sursă de trai.

Nouă care ne purtăm copiii de colo colo, de la Brittish Council  la balet, de la înot la desen şi tot aşa, şi dacă nu-i putem duce noi, rugăm bunica, sau bona, sau trimitem direct şoferul, nu prea nţelegm cum stă treaba la ţară. Şi poate avem tendinţa de a judeca nişte părinţi care gîndesc altfel decît noi… să nu o facem.

Mătuşa mea a fost 30 de ani profesoară într-un sat uitat din fundul Clujului, unde merge 6 km pe jos ca să ajungă la şcoală. Avea trei elevi de a cincea, doi de a şasea, trei de a şaptea, şi tot aşa…Ştiu că mă aşteptaţi cu piatra şi vreţi să ajung la preot, dar aveţi puţintică răbdare! Şi din patru ani făcea de-o jumătate de clasă de la oraş. Şi în decursul unei ore trebuia să gliseze de la cinci la opt, cu trecere prin şapte şi şase. Şi nici asta n-ar fi fost o problemă, dar cînd se crăpa de primăvară, începea treaba în gospodărie, şi din patru clase rămînea cu cîţiva elevi.  Copiii oamenilor mai răsăriţi, care îşi permiteau să-i trimită la şcoală…restul aveau de ales între a merge la şcoală şi a subzista. Soluţia era să-şi normeze singură anul, să insiste în lunile în care ştia că pot veni copiii. Şi aşa a făcut de unii au astăzi facultăţi.  Nu puţini! Mereu e cîte un om care pune o treaptă sub piciorul altuia ca el să poată păşi puţin mai sus în viaţă.  Este cazul  Preotului Sebastian. El s-a gîndit să construiască un loc care să fie deopotrivă un after school pentru copiii din sat, dar şi o cantină pentru vărstnicii fără ajutor.

Dacă aveţi piatra pregătită, acum e momentul. Iată ce spune Părintele Sebastian
 Sambata si duminica sa faca medidații la materiile pentru capacitate și bacalaureat, engleză și cursuri de informatică pentru cei care doresc sa se angajeze și au nevoie de cunoștiințe în domeniu.
Dorim să oferim o masa calda nu numai copiilor ci și bătrânilor care nu se mai pot deplasa și au o situație grea
Noi am pornit pe acest drum, Dumnezeu lucrează și stiu că nu ne va lăsa indiferent de obstacole.”
Şi oamenii au început să arunce cu pietre, pe scurt cărămizi, şi azi aşa, mîine aşa…vedeţi şi voi…
Ideea este că drumul e lung, şi cu cît mai repede e gata, cu atît mai mulţi copii vor avea o şansă de a prinde puţin vînt în aripi.
Vă imaginaţi că e nevoie de tot.
De tot.
Iar la final, desigur, de voluntari, foarte bine pregătiţi, dar pînă atunci…aruncaţi cu pietre, cu materiale de construcţii, cu instalaţii, cu bănci, calculatoare, cu tot ce vă vine la mînă, să nu se simtă şi omul acesta singur în lucrarea lui. Că şi Maole a avut o Ană. Şă i fim Ană cu toţii, ca el la rîndul său să facă ce şi a propus.
Deci, cu ce aruncăm în el?

Să cultivăm ogorul cu întrebări simple. Esenţiale.


Ni se pare perfect normal să asigurăm ce avem mai de preţ. Casa, maşina, terenul, sau artiştii-vocea, fotbaliştii,-piciorul . Specificarea în Constituţie că familia este uniunea dintre un bărbat şi o femeie este exact o asemenea asigurare. Când ne asigurăm de ceva, nu ne dorim ca acel lucru să se întâmple doar de dragul de a înacasa poliţa, nu? Nu ne dorim o inundaţie ca să ne încasăm banii şi să ne apucăm să rezidim casa.

Mărturisesc că atunci când am auzit prima dată de această iniţiativă, nu mi s-a părut oportună, m-am gândit că ameninţarea e mult prea îndepărtată, dar cînd am văzut câtă înfierare a produs, cât dispreţ, câtă ură, s-o zicem pe a dreaptă, mi-am dat seama că cineva mult mai conectat decât mine la pulsul ţării a presimţit bine acest pericol. Eu când am semnat m-am gândit că vom fi nişte fraieri care vor crea o furtună într-un pahar cu apă. de fapt, ochii luceau în întuneric şi aşteptau doar un semnal.  Şi iată că de atunci, ca semnatar al acestei coaliţii m-am văzut făcută cu ou şi cu oţet, şi asta m-a determinat să-mi pun mult mai multe întrebări ca înainte.

“Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus”

Un lucru simplu, firesc, trebuie schimbat. Apei i se spune dintr-odată să urce în amonte. Şi toată lumea se zădărniceşte să facă acest lucru posibil. Venim, betonăm, turnăm şape, înălţăm unde era jos, susul îl săpăm să devină jos,  doar, doar reuşim să întoarcem cursul apei. Nu reuşim.

Homosexualitatea a fost pe tapet de la romani înoace. Dar ei, care normau tot ce se poate norma, nu s-au gândit nicio secundă să normeze acest lucru. De ce? Fiindcă erau băieţi deştepţi şi ştiau că decadenţa nu trebuie stipulată prin lege, fiindcă ar fi însemnat, exact ceea ce înseamnă şi-n ziua de azi, adică haos, sfârşit. Şi romanii erau ordonaţi din fire, chiar dacă decadenţi după program. Ceea ce e ok. După program, în liniştea casei lui, fiecare are dreptul să-şi trăiască viaţa cum crede de cuviinţă. Doar să nu-mi pretindă respect dacă nu-l simt. Să nu dea o lege care să spună că eu TREBUIE să respect o categorie dacă eu nu simt asta. Să tolerez, da. Să respect şi să mă supun, nu.

Toată natura este organizată şi funcţionează doar prin întâlnirea  dintre un mascul şi o femelă. Ştecherul se bagă în priză şi nu în alt ştecher , ca să genereze curent. Şi uite cum ajungem noi să explicăm gaura covrigului numai fiindcă sunt unii care se fac că nu o pricep. Toată lumea o pricepe. Primii care o pricep, sunt chiar ei. De aici dorinţa de a se împăna cu cultură, educaţie, rafinament, toate acestea sunt valori adăugate dintr-o dorinşă de a-şi demonstra meritele tocmai ca să fie acceptaţi.

Nu e nicio mamă de fată sau băiat să şi -i dorească homosexuali sau lesbiene. Dacă se întâmplă, iubirea nu dispare, dar este însoţită de durerea de a opri un curs firesc. Până la urmă, de ce nu mai e bun firescul, de ce trebuie el împănat cu Firesc 1, Firesc 2, Firesc 3? Cine poate dori să distrugă cuvântul mamă, şi să-l înlocuiască cu cel de Părinte 1? Ce bine poate veni din excluderea cuvîntului mamă, şi pentru cine?  Va trebui să ne schimbăm apoi şi baladele, Manole să n-o mai zidească pe Ana, ci pe Gheorghe, sau pe Ion, ca să fim “corecţi”.

Cea mai mare manipulare a secolului, şi din păcate izbutită, a fost ideea că această coaliţie este împotriva homosexualilor. Nu este împotriva lor, că împotriva înseamnă un atac, nu este atac, este act de protecţie, de delimitare. E un zid de apărare nu o agresiune. Câţi homosexuali căsătoriţi până în ziua de azi în România sunt? Niciunul, că nu dă voie legea. Câţi homosexuali prigoniţi sunt, cu adevărat? Tot niciunul.

Deci unde e agresiunea dacă eu nu îţi iau ţie nimic din ceea ce ai ci doar îmi protejez ideea de familie pentru viitor. Repet, nimeni nu vrea să încaseze o poliţă de asigurare doar de dragul banilor. Am avut colegi homosexuali, numai prigoniţi nu erau. În schimb simţeau nevoia să spună zi de vară până în seară că ei sunt homosexuali…de ce, nu ştiu. Şi lumea îi lăsa în pace.

Problema mare sunt cei care nu au curajul să-şi asume părerea, laşii. Cei care ar fi de partea Coaliţiei dar le e teamă să nu fie numiţi retrograzi, anacronici, spălaţi pe creier…

Maşinăria de atac împotriva Coaliţiei este exact aceaşi ca împotriva preoţilor. Se aruncă lucruri fără nicio bază şi se aşteaptă efectul în timp. Picătura chinezească nu a dat niciodată greş. Oamenii au foame de minciună, îşi doresc să afle lucruri din ce în ce mai gogonate. Exemplul acela de jurnalism, cu “un câine a muşcat un om”, nu e ştire, “un om a muşcat un câine, da”, funcţionează perfect. Sunt cohorte de reporteriţe care vânează senzaţionalul în dezlănţuirea lui negativă. Ele nu gândesc, ele ştiu doar că trebuie să se întoarcă cu o dejecţie în dinţi, oricât de mică, ca să nu cer împrumut la vecina mea furnică, că-i zgârcită şi nu-mi dă…Ele sunt doar pionii, vînătoare de senzaţional asigurător de laude, promovarepe scara profesională. În fruntea lor sunt din păcate oameni deştepţi, care ştiu ce fac, care poate au chiar mustrări de conştiinţă şi trebuie noapte de noapte să se anihileze cu băutură sau droguri, asta până la uciderea conştiinţei. Atunci devin cu adevărat malefici.

Încetul cu încetul suntem făcuţi să credem că nu mai putem aştepta nimic bun.Că lumea toată e un film prost unde bubuie ceva tot la două minute, cu nişte efecte colosale… Ba da, putem, acel”bun” pentru care ne luptăm. Pentru început e suficient să începem să ne folosim propriile creiere. Şi să ne întrebăm. Să ne întoarcem la întrebare. La întrebări simple.

E bine că sunt bărbat, ce înseamnă asta? Dar să fii femeie?

Ce e o mamă?

E bine ca ai mei copii sau nepoţi să aibă o bunică şi un bunic, sau un ceva soi de bunici?

Cum îmi place mai mult bărbatul, fardat, rujat şi în fustă, sau în cămaşă cu mânecile suflecate şi oareşce pantalon?

Cât din ceea ce vine “din afară” e bun şi la cât trebuie să mă deschid?

Cât gândesc cu mintea mea şi cât cu a patronului meu?

Cel care îmi plăteşte leafa îmi dă şi kitul de gândire, fiindcă el are cheia şi lăcata?

Capul ce se pleacă sabia nu-l taie, fă-te frate cu…până treci puntea, sunt vorbe bune?

Părinţii, bunicii, strămoşii mei au fost toţi aşa nişte proşti de au stat pe lângă biserică? dacă ei au fost aşa proşti, cum de eu sunt aşa deştept?

E chiar aşa de rău să ai o mamă, o ţară, o limbă?

E ceva revoluţionar să înjuri tot la două vorbe, să asculţi manele şi să vorbeşti agramat?

Toţi papagalii vorbitori sunt modelele tale de viaţă? În ce vrei să le semeni?

Trăim vremuri în care e desuet să ai întrebări fiindcă răspunsurile îţi vin gata digerate chiar înainte de a apuca să gândeşti o întrebare. Să facem efortul de a sădi ogorul întrebărilor esenţiale. Să devenim din nou adolescenţi, vii, efecrvescenşi şi să ne uităm la lumea asta cu ochi proaspăt. Ne place ce vedem? Ne place ce am sădit? Dacă nu, să smulgem din rădăcini tot ce e greşit, şi să punem brazdă nouă. Adică pe aia veche, a bunicilor.

 

 

 

Năimiţi, 3 la leu, ia neamule câţi vrei!


Haideţi să stăm strâmb şi să judecăm drept. Ce vedem noi la tv? fete goale. fete goale. fete goale. Scandal sub titulatura de tocşou. Fete goale. fete goale. fete goale. Scandal sub titulatura de tocşou. Pentru variaţie, mai vedem cîte o sărăcie lucie expusă cu reproş, ba că au făcut mulţi copii fiind săraci, ba că de săraci îi ducem noi în spate. Apoi Fete goale. fete goale. fete goale.

Ce e la biserică?

La biserică găsim fete îmbrobodite, liniştite, sperând să se mărite cu un băiat bun, să facă cîţi copii or putea şi să ajungă la bătrâneţe, cu acelaşi soţ. Şi dacă se poate, să se vadă şi dincolo. Linişte. Fum de tămîie. Cântări liniştite.

Întrebare. Chiar vă aşteptaţi ca lumea banilor, a intereslor, oculte sau mărunte, a lingăilor politici şi a curvetului să laude şi să preamărească Biserica şipe ierahii lor? Chiar credeţi că fac asta doar fiindcă nu au subiecte şi nu fiindcă sunt plătiţi să facă asta? Chiar suntem atăt de orbi încât să vedem că în România mai funcţionează la ora actuală doar armata şi biserica? Şi din ele două doar Biserica nu are de dat trib, că armata e volens nolensNATO şi trebuie să facă ascultare?

Ce e aşa de greu de priceput, chiar ateu fiind, că lumea bisericii este singura care mai ţine ţara asta închegată? Toate momentele esenţiale ale vieţii noastre trec pe la biserică, limba romănă se vorbeşte în biserică, mă refer la limba română fără englezisme, franţuzisme sau manelisme…Intraţi într-o biserică , voi ăştia care vă treziţi deştepţi şi daţi cu parul, şi o să vedeţi oameni care stau drept, vertical. Sau în genunchi. O să vedeţi şi o să simţiţi demnitate. Unde mai găseşti demnitate? Undesemai simte romănul demn, înafara bisericii?  Vă dau timp de gândire, să îmi spuneţi în ce altă instituţie te mai simţi tu demn, române? O să vedeţi oameni interiorizaţi, tăcuţi, profunzi. Dacă nu ţi-e bătut sufletul în piroane, nu poţi să nu simţi că lumina lumânărilor, împreună cu tămîia, şi cu fumul care se înalţă filtrat de lumina geamurilor, te poartă într o altă stare. Dar cine să remarce asta, cei din televiziuni? Culmea este că sunt şi printre ei foarte mulţi care merg duminica la biserică şi apoi sunt părtaşi la acest gen de mizerii, cum e cea în care sunt traşi acum episcopii noştri.

Cîinele ciobănesc german, cînd face o boacănă, şi-l cerţi, ripostează, cînd e vinovat, pune capul pe labe şi coada între picioare. Cred că este exemplul viu al unei atitudini sănătoase faţă de greşeala proprie.

Mi-aş dori să avem un Anania să de de pereţi cu ei! sau un Cleopa! Sau un Papacioc! Nu suport faptul că biserica mea tace, tace ca şi cînd ar fi vinovată, şi eu ştiu că nu e. E  un semn că acest nenorocit de politically corectness a ă pătruns şi-n biserică. Să nu ne fie frică să numim negrul-negru şi albul-alb. Şi fiecare preot, oricît de mic şi de la ţară s-ar simţi el, şi dintr-o parohie săracă, să nu aibă teamă, că nu e singur. Suntem mulţi, ăn spatele fiecărui preot sunt mulţi Gheorghe şi marii şi Ioani. Şi noi ne dorim preoţi măndri, şi curajoşi. Şi dacă ne dorim preoţi de ţară curajoşi, apoi cu atât mai mult ni-i dorim mândri pe episcopi. Fiindcă noi suntem mândri de ei. Noi le simţim puterea, care nu e a lor, dar care ştim de unde vine şi ştim că nu se dă degeaba. Şi dacă e să cadă unul, sau doi, sau cinci episcopi, iarăşi nu-i nimic, că biserica nu stă în ei. Mereu auzim că e o instituţie divino umană. Şi ştim asta, o experiemntăm fiecare pe pielea noastră, dar trebuie să ne întindem aripile şi să nu-i facem de râs pe cei dinaintea noastră, pe cei care au murit cu Iisus în dinţi, şi care pănă-n ultima suflare au fost creştini şi români. 

Mă bucur că aud că vor fi date în judecată televiziunile respective. Aşa trebuie să fie, şi reacţia să fie puternică. Omul când e nevinovat reacţionează, nu cred că e cazul să fim smeriţi cu televiziunile, şi ong urile şi cu toţi delatorii bisericii noastre. Fiindcă nu pe noi ne apărăm, apărăm Biserica cea care ne apără pe noi.

delatori mincinoşi, năimiţi, se cumpără trei la leu, se găsesc pe toate gardurile, şi au fost dintotdeauna, dar Biserica nu s-a împiedicat niciodată de ei. de ce ar face-o tocmai acum?

SUS SA AVEM INIMILE

PS

Poată că cei care nu merg la biserică nu ştiu că un episcop este un om cu răspundere, care are ăn subordine mulţi oameni, un om care dă ordine, sau ca să o zicem vulgar, e “un şef” şi încă un şef mare. Şi dacă ştiţi voi vreun şef care să nu calce pe coadă pe x şi pe z….cu cât eşti mai sus pe orice scară ierahică, iu atît eşti mai înconjurat de invidie, ură şi teamă. Aţi văzut cum se ia un pekinez de un ciobănesc românesc, cam aşa…PPSNu ştiu de unde toate intervenţiile astea canine, dar aşa a ieşit

 

Domnul Ţării Româneşti şi domnul său


Mâine îi sărbătorim pe Brâncoveni.  De sărbătorim, i-om sărbători noi, care, cum, dar de înţeles, eu zic că-i imposibil să-i mai înţelegem.

Să o luăm metodic, pe puncte, ca la matematică.

Suntem cotropiţi de Zeul Confort, ne închinăm lui, dimineaţa, la prînz şi seară. Avem, sau visăm la toalete inteligente, frigidere care ne toarnă singure băuturile, case care se deschid cu o apăsare de buton, aerul condiţionat pornit cu wi fi. Cum să înţelegem pe unul care a privit căderea capetelor fiilor săi, şi a ginerelui? În ziua de azi mamele se simt sacrificae dacă stau acasă cu copiii, iar taţii dacă renunţă la meci ca să ducă gunoiul…Cu toţii avem drepturi, vrem drepturi sau ne preocupăm să cerem drepturi, aşa că ideea cu sacrificul, cade din start.

Nu mai înţelegem sacrificul. Nu mai avem puterea interioară necesară, nu mai avem fizicul care să ducă sacrificiul. Leşinăm de la căldură, ne îmbolnăvim de la cel mai banal friguleţ, ne trage curentul, etc Nu suntem în stare. Sau nu mai avem motivaţiile care să ne adune energia. Sau nu mai credem că există pe lumea asta ceva mai presus de noi, în numele căruia să merite să sacrificăm ceva. Nu ştiu…

Brâncoveanu s-a opus ideii de islamizare. Aici, ce să mai comentez? Toată România stă cu ochii pe serialele turceşti. Că sunt frumoase costumele. Şi eroul principal. Or fi.  În plus de asta, aşteptăm valuri de imigranţi islamici. Şi fetele noastre se căsătoresc de bună voie şi nesilite de nimeni cu turci, şi trec la religia islamică.

Toţi ai lui Brâncoveanu au ascultat de el. A zis el că ei trebuie să moară, au pus capul pe butuc. Capul familiei ţinea familia. Şi capul ţării ţinea ţara. Aici ce să mai comentam? 3000 de motive de a fi batjocorit la televiziuni, de înalţii scriitori şi intelectuali ai ţării, ăia pentru care statul a plătit din banii tăi traducerile lor, ca să fie ei celebri şi importanţi prin Europa, şi să fie invitaţi pe la tv unde să spună ca noi ăştia care credem că e bine ca mama să fie o ea, suntem nişte retrograzi, semi anlfabeţi, care nu înţelegem mersul lumii.

Oare ce ar zice Constantin Brâncoveanu despre aceste alegeri libere? Era un om în avangarda timpurilor sale, un erudit, o minte enciclopedică, vorbitor de multe limbi străine, într-o vreme când asta nu era o modă, dar totuşi, nu cred că ar fi fost de acord ca în loc de doamna Marica să aibă un domn…”Domnul Ţării Româneşti împreună cu domnul său”. Nu prea sună bine.

Recapitulând.

Cum să-l înţelegem pe Brâncoveanu înafara ideii de creştinătate, familie, sacrificiu? Cum?

Dacă el ar veni azi, să vadă cum e ţara pentru care şi-a văzut copiii decapitaţi, ce ar spune? Uite dragul tatei Ştefan, tu ţi -ai lăsat capul, dar uite ce frumos se pupă domnii ăia doi acolo? Uite Mateiaş ce drăguţ, diseară ne uităm la telenovela turcească, că tot amînvăţat noi limba lor în turn la Edicule şi nu am avut ocazia s-o vorbim?

Cam astea sunt valorile pe care le-am pierdut. Şi atunci ce facem? Îl scoatem din manuale, îl trecem la o lecţie cu alţi domnitori, un fel de la “şi alţii”. Şi facem cale liberă istoriclor care ne spun că nu e cazul să ne mai împăunăm atât cu domnitorii noştri,că nu e mare lucru de capul lor…

Cine sunt oamenii pe care noi îi respectăm azi, şi în gura cărora ne uităm? Ce au făcut ei în vieţile lor, cu vieţile lor?

Care sunt criteriile succesului în ziua de azi? Banii şi expunerea.

Un scriitor de succes nu e în mod obligatoriu şi un om a cărui moralitate să-l plaseze în postura de guru. Un sportiv faimos nu trebuie neapărat să ne zică nouă cum e cu viaţa. Un actoraş, fie el şi premiat, nu e musai cel mai în măsură să exprime sensuri profunde atunci când nu vorbeşte vorbele lui Will ci pe ale sale.

Noi punem lumina pe ei, le punem microfonul în gură şi-n secunda doi ne închinăm lor. Cine e de vină? Cu siguranţă, nu ei.

 

OBLIGATIVITATE? NU!


Statul român e un stat grijuliu. E suficient să te convingi de asta când vezi echipe de muncitori, lucrând la patruzeci de grade, fără apă şi fără căşti de protecţie sonoră. Mai toţi sunt surzi la 40 de ani din cauza simfoniei bormaşinilor, picamerelor şi a flexurilor pe care le-au audiat zi de vară până-n seară.

Statul român e un stat grijuliu. Ne vinde pădurile, deşi ţipăm că ne sufocăm şi fierbem în oraşe, că nu mai avem aer, iar la ţară periodic munţii vin în şuvoaie la vale şi-i îngroapă pe oameni, de toată armata se chinuie să-i scape.

Staul român e un stat grijuliu. Ştie mereu să pună între cetăţean şi problemele lui un zid birocratic pe care nu-l sparg nici romanii cu berbecele.

Statul român e un stat grijuliu. Are grijă să fim cu toţii vaccinaţi, obligatoriu. Nu ştim cu ce, de ce, dar ştim că dacă nu o facem statul român grijuliu ne condiţionează înscrierea copiilor noştri la şcoală de aceste vaccinuri. Rujeola, rubeola, să le zicem pe nume pojarul şi pojărelul sunt boli de temut, mai de temut decât cancerul, pentru care statul român cel grijuliu nu are altă soluţie decât să te trimită la milogit pe net ca să te operezi în Turcia, dacă eşti destul de norocos să aduni banii. Dacă nu, statul român îţi dă ajutor de inmormântare, dacă ai fost asigurat, dacă nu….

Cum putem crede că obligativitatea vaccinării vine din grija statului român pentru noi şi copiii noştri, cum?

Haideţi să ne punem câteva întrebări simple.

De ce pentru hepatite, tuberculoze, şi alte boli grave, bolnavii se descurcă cum pot şi se chinuie să-şi facă rost de medicamnete de pe la rude din străinătate sau de unde ştiu ei şi pentru boli banale ca pojarul se găsesc bani de prevenţie obligatorie? Răspunsul e simplu, orice mamă ştie că un pojar trece într-o săptămînă fără coplicaţii, dacă e copilul sănătos şi mediul igienic propice, pe când  o altă boală…

Câţi bani se duc în Europa, la toate companiile farmaceutice care produc aceste vaccinuri fiindcă au avut grijă să desfiinţeze institutul Cantacuzino….căţi? Miliarde. Nu ni se comunică suma, niciodată nu ni se spune unde se duc de fapt banii noştri din impozite, taxele pentru sănătate, unde se duc, căn spitalele multe dintre ele arată ca nişte centre de detenţie din perioada comunistă….

Ce conţineau ieri acele vaccnuri, ce conţin azi. Cine ne garantează ce vor conţine mâine? Nimeni, nimic. Noi vom avea obligativitatea, Doamne fereşte!, să ne vaccinăm cu ce vor dori ei să pună în vaccinuri, fiindcă nu prevede legea un anumit standard. Ei pot schimba oricţnd şi schema de vaccinare şi compoziţia vaccinurilor fără să ne întrebe.

De ce dacă e aşa bun, e obligatoriu  în loc să mă convingi să vin să-mi vaccinez copilul fiindcă ştiu  că e spre binele meu şi-al lui. Doar îmi iubesc copilul, nu? cel puţin atît de mult cît îl iubeşte şi statul român. Nu vrei, fiindcă piezi timp, şi fiindcă tu ştii stat român grijuliu ce eşti că nu ai răspuns convingător la foarte multe întrebări. Tot ce ai este o statistică, adică nişte cifre scrise pe hârtie, pe un pliant, cifre pe care eu nu am cum să le verific.

Altă întrebare. De ce acum această lege? Unde e ameninţarea aşa mare? Sau nu e vorba de ameninţare, ci de o analiză financiară. Europa impune ca noi să ne plătim birul, ca pe vremri, la turci. Ideea e că pe vremea aceea se plătea bir tocmai ca să fie lăsaţi do,mitorii  în pace să conducă cum vor, plăteam bir şi ridicam catedrale, nu minarete. Acum plătim bir, şi facem exact cum zice Europa. Mîncăm mâncarea de mâna a doua pe care ne-o trimit, le dăm pădurile moca, cumpărăm florile lor, ne îmbrăcăm cu haine din lâna oilor lor, la a noastră îi dau tăranii foc că nu au piaţă, acceptăm ca patronii lor să ţipe la angajaţii români care îşi cer drepturile…şi toate astea, de ce? Fiindcă o mână de îmbuibaţi şi de avizi de putere au semnat pactul cu diavolul, cu sângele nostru l-au semnat, nu cu al lor, cu al nostru!

Eu cred aşa, că multe putem noi românii suporta, dar nu să-şi bată cineva joc de copiii noştri. Povestea Virgil Gheorghiu în cartea” Tatăl meu preotul care s-a urcat la cer”, şi în “Cum m-am hotărât să devin sfânt”, că romînii nu luptau cu turcii de teamă să nu-şi omoare propriii copii, luaţi ca ieniceri direct de la ţâţa mamei, deci de teama de a nu-şi ucide cumva copii crescuţi între timp mari, pe care nu i-ar mai fi recunoscut, preferau să moară ei. Cred că ne iubim copiii.  Şi cred că a venit timpul ca guvernanţii români să ştie că acuvăntul a guverna este şi rădăcina cuvântului guvernantă, adică bonă. Ei să ia acest sens al cuvîntului, şi să înceapă să devină bonele interselor poporului român, din care se trag. Că procesul ajungerii la putere este unul reversibil.

 

Previous Older Entries