Zambaccian. Un super erou cu super puterea generozităţii


De cîte ori vine soră mea din Suedia, descopăr cu ea bucuriile oraşului Bucureşti. Şi fără nicio ironie, Bucureştiul are cîteva bucurii însemnate de oferit celor care sunt dispuşi să îi acorde puţin timp şi o idee de afecţiune.

Aşa am descoperit Muzeul Zambaccian.

Casa, absolut superbă. Echilibrată, elegantă, o bijuterie primitoare. Şi deloc opulentă în dimensiuni. În contextul yilelor noastre, cineva cu o avere similară şi ar face casa de trei ori pe atât. Construcţia  m-a ridicat la al noulea cer şi am avut o scurtă epifanie cu miros de cafea bună, carte bună şi un Tonitza bun. Şi un Andreescu. Dar de fapt un Iser…de fapt, habar nu am care!…Colecţia este extraordinar de bine echilibrată, trădează un om cu rafinament discret, un observator din umbră, dar nu cu ochi de prădător de artă ci de mamă grijulie, care veghează la destinul copiilor artişti. Ceea ce de fapt s-a şi întâmpat, Zambaccian a fost pentru mulţi artişti o manta de vree rea.

Dar ceea ce m-a bucurat cel mai tare a fost Zambaccian însuşi. Cum a adunat el ca o furnică, operă după operă, cum le-a îngrijit cu iubire de cloşcă în casa lui, care a devenit casa lor şi cum la sfîrşit, s-a dat deoparte cu discreţie şi a lăsat totul românilor. Nouă, adicătelea. Ghiolbanilor care vedem în Cuminţenia Pământului o bucată de piatră şi în Brâncuşi un francez sictirit de România. Faptul că le a donat arată cât de mult le-a iubit, ct şi a dorit ca şi alţii să se bucure de comoara lui. Nuai proştii stau cu Picasso deasupra şemineului, cu Picasso fals fiindcă originalu” e în safe. Arta nu mai are valorea bucurie pe care o feră ci a cotei de la Christie.s

Revin. Domnul Zambaccian a strans toată viaţa lui tablouri ca să ni le lase nouă. Cine mai face astăzi aşa ceva?  Poate că vor fi fiind, habar nu am! Dar dacă nu sunt, ar trebui să facem din Zambaccian file de poveste de carte de şcoală, fiindcă la fel de importanţi ca artişti sunt cei care investesc în ei. Şi cei mai importanţi sunt generoşii, care nu strîng pentru ei ci pentru cei care nu îşi permit în viaţa lor să îşi cumpere un poster mai de dai doamne.

Acest Zambaccian trebuie făcut cunoscut. Ca ceea ce a fost. Un colecţionar, un prieten al artiştilor şi mai ales, un român adevărat. Vi se pare că nu are nume românesc? Vi se pare bine. Are origini capadocciene. Dar aşa cum copilul este al celui care-l creşte, aşa şi român este cel care iubeşte România. Şi Zambaccian e mai român decât mulţi dintre noi.

Îmi trece acu răzleţ gândul că poate şi lui îi vor fi spus unul şi altul din prietenii lui că în loc să îşi bage banii în tablouri mai bine i-ar investi în automobile, sau imobiliare sau ar salva cîini…E important iată să îţi urmezi drumul şi să-i convingi şi pe ai tăi să te susţină. Ultima donaţie a colecţiei a fost făcută de soţia lui….

Intrarea e ieftină , muzeul  ţine de MNAR. Zona e superbă, aşa că aş recomanda tuturor profesorilor, începînd cu clasa a cincea să îi ducă aici pe copii. Iar voi, dacă aţi fost aşa fraieri ca mine şi nu l-aţi văzut până acum, mergeţi negreşit, merită!

 

 

Sarmale cu dragoste.


Nu am mai scris nimic pe blog, el a trăit în virtutea unei inerţii care mărturisesc m-a mirat.

Nu că mă scuz, dar vă spun că acest lucru s-a întîmplat fiindcă m-am întors la prima mea dragoste, teatrul. Dragoste cu năbădăi, ba mă ia, ba mă lasă, nu ştiu dacă eu pe teatru sau el pe mine, cert este că acum ne iubim. Sincer, dezinteresat şi romantic.

 Eu una îl iubesc la pătrat, ca regizor şi dramaturg. Am scris o piesă despre un el şi o ea, mai tomnatici, mai trecuţi de prima tinereţe, mai puţin plini de speranţe,  în schimb tolbă de diagnostice. Şi ei se înatîlnesc aştepând la medic. Din vorbă în vorbă, din analiză în analiză, descoperă că au multe în comun. Cardiologul, fumatul, Crăciunul şi mai ales sarmalele!

Din una într-alta, îi descoprim din nou la medic, după zece ani, de data aceasta căsătoriţi şi aşteptând la gastroenterologie, fiindcă sarmalele ei combinate cu pofticiosul din el, nu dau bine. Peste încă zece ani, iată-i pe cei doi din nou la medic. El are alzheimer şi ea are grijă de el. Şi tot aşa…viaţa ca o continuăă aşteptare la medic, sau aşteptarea unui om potrivit, sau aşteptarea unui moment prielnic. Este o piesă despre aşteptare, despre raportarea frustrantă la un model de viaţă perfect care impune , desigur, şi un partener pefect.

Ei bine, piesa suţine, şi eu cu ea, că de aia am scris-o, să doi oameni imprefecţi pot trăi şi pot fi fericiţi până la adânci bătrâneţi, dacă se canalizează pe ceea ce au în comun şi-şi îngăduie din când în când unul celuilalt:  micimi, răutăţi şi impefecţiuni.

Este o oră şi un sfert de relaxare, dar şi de meditaţie discretă, deloc tezistă (urăsc din tot sufletul meu piesele compuse din citat după citat, din înţelepciune după înţelepciune…) asupra condiţiei cuplului.

Este o piesă clasică, nu e un teatru avangardist, nu inovăm mijloace, din contra, încercăm să le re-descoprim pe cele vechi.

Cei doi actori, deşi celebri şi aş risca să zic mari, au lucart ca la carte, cu o bucurie tinerească, audescopere motivaţia fiecărui cuvânt, a fiecărei schimbări a stării lor. Pentru că totul e un balet, o dantelărie de stări care se potrivesc anevoie.

Spectacolul va avea loc luni 18 aprilie, ora 20, Club Spice, Calea Victorie, blocul Venus,  intrarea e 25 de lei, la sfîrşit vom degusta, ne vom înfige dinţii în cea de-a treia vedetă, sarmalele, oferită cu generozitate de Reastaurantul La mama.

Dacă vreti să veniti, faceţi-vă rezervare. RSVL la 0766260380 sau 0213120136

CU ŞI FĂRĂ


FĂRĂ

Fără aer.

Fără mâncare.

Fără apă de băut.

Fără apă de spălat.

Fără să vorbeşti cu cineva.

CU

Bătaie.

Tortură.

…lista atrocităţilor continuă.

Umilinţă.

Ploşniţe.

Tuberculoză.

……

Lista bolilor continuă.

SE POATE TRĂI?

Da, se poate. Dacă la lista de CU se adăugă Credinţă în Dumnezeu iar la lista FĂRĂ se aduagă Niciun dubiu că Dumnezeu mă iubeşte şi are grijă de mine.

Cărţile despre Piteşti, Aiud, Sighet, Miercurea Ciuc, Canal, Gherla şi( Doamne! cîte mai sunt), nu sunt doar despre un trecut,  pe care-l putem uita. Cu toate că dacă trecem la lista de FĂRĂ şi trecutul, nu ştiu ce ne mai rămâne, ci sunt poate (sper să mă înşel) un antrenament pentru o lume ce stă să vină. Să ne pregătim. Sunt ca Învăţăturile lui Neagoe basarb pentru fiul său Teodosie.

Dacă vi se pare aberant ce spun, luaţi un ziar, oricare, citiţi ceva pe un flux de presă, opriţi-vă şi întrebaţi-vă ce simţiţi. Linişte şi pace, sau angoasă? Desigur, ca să uităm asta şi să ne liniştim, şi să ne umplem timpul avem cluburile, băuturile,amantlâcurile, rîsulş fărăr sens, mâncarea, lupta pentru drepturile omului, pisicii şi curcii, drogurile, jocurile sportive,talent showurile şi cîte şi mai cîte anestezice.Locale, parţiale, totale. Şi eutansierea, care e ultimul şi supremul analgezic.

Poate ne trezim. Poate îl auziom pe altul cînd ne spune “Bună dimineaţa!” deşi e mai simplu să-l numeşti bigot, habotnic, splăat pe creier, pupător de oase….

Să ne trezim.

Pentru început, duminica dimineaţa ca să mergem la Liturghie. E un început.

PS Vă recomand Ioan Ianolide. Cel mai tare şi mai tare, “Testamentul unui nebun”, o carte care se citeşte în cîteva şi se asimilează lent. “Întoarcerea la Hristos”, e intensă, dură, greu de citit pe alocuri fiindcă ştie că e memorialistică şi nu SF. Şi nu în ultimul rând,” Deţinutul Profet”. Nu le voi scrie cronici dar promit să scot cîteva paragrafe din fiecare, ca să vă “momesc”.

 

 

 

 

Ioan Ianolide. Întoarcerea la Hristos.Document pentru o lume nouă


Ceea ce m-a impresionat cel mai tare la cartea lui Ianolide nu a fost tortura, deşi au fost momente în care pur şi simplu am aruncat cartea, oripilată, cu sentimentul că asist la o durere prea mare şi că e nedemn şi vulgar să o fac, aşa tolănită în patul meu, în camera mea confortabilă, plină de icoane şi cu cafeaua mea Davidoff alături.

Nu a fost nici ironia sorţii, povestită simplu şi delicat de Ianolide, aceea de a închide ochii sefului completului de judecată, omul care i-a semnat practic condamnarea la 23 de ani de puşcărie. De fapt mai mulţi ar fi fost, dacă nu ar fi venit graţierea lui Ceauşescu în 65.

Nu a fost nici faptul că un poet, cum era Radu Gyr a fost condamnat la moarte pentrru o poezie, “Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane”, poezie ce se află şi astăzi pe o altă listă neagră, cea a unui aşa zis institut. Până  la urmă, ca poet, ce omagiu mai mare să vrei decît să ţi se recunoască puterea cuvântului, printr-o condamnare la moarte?

N-a fost nici poverstea din noaptea Crăciunului de la Târgu Ocna cînd Pr. Gherasim Iscu l-a iertat pe torţionarul său şi aşa , împăcaţi, au plecat împreună la ceruri.

Practic fiecare pagină din cartea acestui om minunat pe care l-aş numi sfânt între sfinţi, ţi se supraimpersionează pe creier, pe suflet, pe inimă, pe ce ai tu mai pregnant, şi rămâne acolo. Sunt ferm convinsă că Hristos l-a lăsat în viaţă tocmai ca să povestească. Poate că nu avea talentul lui Nichifor Crainic sau a lui Radu Gyr, poate nu avea rugăciunea lui Gafencu, poate nu avea erudiţia lui Ţuţea, sau a lui Vulcănecu, dar Ioan Ianolide are o onestitate şi o putere în memorialistică,  absolut excepţionale. Nu mă pot îndoi de bunăcredinţă niciunui cuvânt al său.

Dar ce m-a impresionat mai mult şi mai mult este prietenia.

Noi în ziua de azi îi numim prieteni pe cei care vin cu noi la cafele, sau  în excursii, care ne mai stau o oră, două cu copiii, sau ne aduc ceva de mâncare cînd ne rupem vreun picior la ski. Dar să fii prieten cum a fost Ianolide cu Gafencu, care practic a trăit ca să aibă grijă de prietenul său iar apoi a supravieţuit ca să poată trăi să spună povestea,  sau să fii prieten ca Sandu Tudor care s-a culcat pe jos la minus 30 de grade într-o încăpere plină de excremente ca pe el să se întindă un alt deţinut pe el şi astfel să supravieţuiască amîndoi timp de opt zile, hrăniţi şi încălziţi numai de rugăciunea inimii făcută de  Sandu Tudor (Ieroschimonahul Daniil). Să fii prieten precum Pr Gheorghe  Calciu care şi-a filtrat sîngele ca din plasma lui să-l hrănească pe muribundul Costache Oprişan, pe care atât îl iubeau toţi din celulă încât sunt convinşi că numai datorită lui au rezistat, să fii prieten cum a fost Gafencu care a renunţat la streptomicină ca să i-o dea pastorului Wumbrand. Apropo de antisemintism, mai zică cineva, ceva!!! . Ce iubire mai mare poate fi decît sdă-ţi dai viaţa pentru prieteni? Cu adevărat niciuna.

Acum tac. Mai spun doar atât.

Datorită lor simt că nu mi-e ruşine că fac parte din neamul ăsta. Ei îmi recuperează coloana îndoită de toţi cei care îşi revendică rolul de exponenţi naţionali şi internaţionali ai României de azi. Sunt un aer curat pe care-l respir şi care în loc să se termine, se înmulţeşte.

Sunt convinsă că din carnea noastră obosită de confort nu-i putem înţelege şi aprecia, nici zece la sută. Suntem mărunţi. Avem pe lângă ei viziunea furnicvii care contemplă elefantul de lângă piciorul lui. Înţelegem că acolo e ceva ce începe, ceva mare dar mai mult….

Citiţi. Citiţi. Citiţi.

E lectură obligatorie pentru orice român. Nici nu contează cât de credincios eşti, cît de înduhovnicit sau cît de ateu. Nu se poate să nu admiri o pădure de brazi. Nu se poate!

 

 

 

Cum am ajuns să iubesc Moşii


Îmi aduc aminte cît de îngrozită am fost la primii Moşi la care am fost. Toate vasele acelea intinse pe mese, toată buluceala, toată foşgăiala, certurile, “dă-le tu mai încolo pe ale tale ca să încapă şi alte mele”, “dacă voiai loc trebuia să vii mai devreme” etc. Telefoanele. Plasele foşnite la nesfîrşit. Cohortele de cerşetori….Biserica, în mod normal liniştită, calmă şi primitoare devine teatrul unei bătălii. De fiecare dată cînd urmau Moşii îmi era groază. Mă duceam ca la o bătăţie la care urmam să fiu învinsă, prădată de colivă, vin şi pachete şi necesitând recuperare ulterioară pe tot parcursul weekendului.

Şi a fost o zi. Acelaşi peisaj foşgăitor, aceeaşi lume care se comporta în biserică ca-n tîrg, acelaşi drum de coate care deschidea calea către altar…şi nu ştiu cum, am avut această revelaţie. Că toţi aceşti oameni care n-au habar de biserică, care probabil vin la biserică de Moşi şi de Paşti cinci minute “să ia lumina” (cu l mic) au venit aici din iubire, din dor, din dorire după ai lor. Iubirea i-a trezit pe toţi dimineaţa, iubirea i-a purtat prin pieţe ca să facă pachete, pe care mulţi par că şi le-au rupt de la gură nearătând cu mult mai pricopsiţi decît cerşetorii cărora le dau pachetele…Iubirea i-a făcut să participe la un ritual pe care poate nu-l înţeleg, într-o comunitate pe care n-o cultivă, şi care cîteodată poate fi ostilă acestor stranieri care vin şi le iau în posesiune preţiosul spaţiu cultivat duminică de duminică. Şi cînd am înţeles asta, nu aşa raţional şi sec cum v-o spun eu acum, ci într-o fracţiune de secundă, în care am ştiut că dorul meu după tata şi bunici este dorul lor după tatăl şi bunicii lor, că plânsul lor este plânsul meu pe care poate nu mi-l permit…atunci şi lipsa lor de catehizare şi de uzanţă a devenit a mea şi ca prin minune, nu m-a mai deranjat.  Au dispărut certurile, şi coatele, şi călcăturile, şi bufniturile, şi privirile mânioase şi am rămas aşa,  nişte copiii veniţi să ia masa în oraş cu adormiţii lor. O ocazie unică. O masă mare, mai mare ca la orice nuntă dar cu acelaşi sentiment că deşi nu-i cunoşti pe toţi, sunt familie, sunt  şi ei din partea cuiva, poate vreo verişoară de-a miresei sau vreo rudă îndepărtată a mirelui. Şi deşi nu-i cunoşti, sărbătoreşti în aceeaşi bucurie.

Şi apoi glasul cald al preotului care spune nume după nume. Doamne, suntem cu miiile, realemnte cu miiile în cea mai mică parohie, fiindcă toţi aduc pe hărtiuţele lor , conştiincioşi, numele multora pe care nu i-au cunoscut nici măcar părinţii lor. Tot soiul de fraţi ai bunicilor decedaţi de mici în condiţii aprige de război sau băgaţi pur şi simplu într-unul din multele malaxoare ale timpului. Cum e posibil aşa un sentiment dumnezeisc de bucurie în mijlocul unui vacarm? Greu de înţeles. Dar, e! Şi e limpede că niciunde altundeva, în niciun loc din lumea asta nu mai e posibil ca o armată de necunoscuţi să se aşeze la masă cu adormiţii lor. Şi nicăieri în lumea asta nu mai ai ocazia să te bucuri, că asta e cuvîntul, de o întâlnire cu cei demult marcaţi cu două date.

Morţi, vii, tineri, bătrâni, bogaţi, săraci, educaţi, grobieni, grabiţi, calmi, stăm cu toţii laolaltă. Ştim cu toţii că dacă astăzi suntem cei care ducem lista, mâine poate vom fi pe ea, aduşi de copiii noştri. Dar cît suntem pe o listă, e bine. E semn că iubirea din neamul nostru rodeşte în continuare. Nu ştim niciunul dintre noi unde ne sunt repausaţii. Sperăm, desigur, că-s în rai, dar cine are vreo garanţie? Dar faptul că noi suntem de Moşi, în biserică, înseamnă că ceva bun tot au rodit ei, semânţarii noştri. Şi pâna la Judecata de Apoi nimic nu e definitv. Dacă o faptă bună are nevoie de trei generaţii ca să rodească, Dumnezeu îngăduie ca efectul ei să acţioneze retroactiv.

Aşa că să fim cît mai mulţi, să ne înghesuim cît mai tare, să ne dăm cît mai multe coate, să ne călcăm cât mai mult pe picioare şi să foşgăiască plasele, fiindcă e din iubire. Şi-n iubire, totul se iartă!

 

 

 

Îngeri cu opinci sfîrtecate


“Torturile erau bine dozate si încetau în momentul în care detinutul era pe punctul de a muri. Ele erau variate: bataie, infometare, obligatia de a sta intr-o pozitie fixa 17 ore pe zi – picioarele intinse orizontal, mainile pe ganunchi si bustul la 90 de grade – la cea mai mica miscare supraveghetorul intervenind cu bata; erau fortati sa bea urina, sa manance mizeriile din tineta unde isi faceau necesitatile; siliti sa bea apa cu multa sare si lasati apoi sa se usuce de sete, si multe altele, inventate de mintea bolnava a tortionarilor. Cei care cedau erau obligati sa-si faca „demascarea”, adica sa spuna tot ce nu au declarat la anceta, sa-i tradeze pe detinutii care i-au ajutat in inchisoare sau pe gardienii care au avut o comportare omenoasa. De asemenea pentru ca distrugerea sa fie completa, in fata tuturor celor din celula, fiecare trebuia sa batjocoreasca amintirea a ceea ce era mai important pentru el.

Spre exemplu, cineva isi iubea foarte mult mama sau sotia. In fata tuturor, trebuia sa le defaime, sa faca afirmatiile cel mai obscene si absurde la adresa lor. Orice era luminos si bun in constiinta celui toturat trebuia sa fie defaimat si umplut de noroi.” Monahul Moise

 

Cînd citeam, m-am gândit imediat, înspăimîntată, ce făceam eu în anii cinzeci cînd aceşti oameni îşi sfîşiau suflarea pentru neamul ăsta, ţara asta, limba asta. Cum puteam trăi în timp ce la Aiud, la Miercurea Ciuc, la cîţiva km de mine se întâmplau orori care l-ar fi făcut pe Orwell să pară lipsit de imaginaţie.  Primul impuls a fost cel de uşurare, nu mă născusem încă!  Următoarea imagine a fost cu noi în clasă, cu uniformele acelea oribile comuniste, cu cordeluţa pe cap, învăţând despre bandiţi şi cum au vrut ei să “întineze idealurile comunismului” citat care avea să-i pună în perspectivă peste alti 50 de ani, de către gînditorul rus de mare respiraţţie, Ilici. Ilici al nostru, cu rînjet pe toată faţa, careismaticul care a chemat minerii să termine ei în nouăzeci ce nu terminaseră aia în cinzeci si aştialalţi în 89.

“Teroarea a fost atât de înspăimântătoare pentru că s-a făcut cu noi si prin noi. Când vine dusmanul tău, te lupti cu el, după puteri. Aici însă nu, pentru că tu, fratele meu, vii la mine si mă bati. Martirii crestini erau doar ei si dusmanul – ei nu erau torturati de crestini. În cazul nostru nu era vorba numai de a te lepăda de credintă, ci de faptul că fratele tău a actionat împotriva ta. Adică acum vorbesc cu tine si tu mâine mă omori pe mine, eu care îmi puneam viata pentru tine. Aici este aspectul metafizic al problemei. Aceasta a fost marea încercare” Dumitru Bordeianu

Şi dădeam teză, şi scriam despre legionari, cât de răi erau şi cum omorau ei oameni nevinovaţi şi cum voiaiu ei  să le ia comuniştilor buni ţara de la gură dar cum el, Partidul, vigilent, i-a salvat.

“Ţurcanu avea „figura leului”: culca pe prici o victimă, se aşeza lângă ea şi începea treptat să o sugrume. Ajunsese să cunoască atât de bine reacţiile oamenilor, încât îşi doza asfixierea de mai multe ori, în doze pe care el le simţea potrivite, până ce omul îşi pierdea cunoştinţa. Printre primele victime a fost Bogdanovici, care era un fel de adversar personal al lui Ţurcanu.” Ioan Ioanolide

Dar ei comuniştii au avut grijă de noi, ne-au ferit de răul care ne păştea, acela de a crede în Iisus Hristos, de a avea un dumnezeu, de a avea o proprietate, de a continua un trecut şi de a respecta o limbă, o tradiţie. Trebuie o fractură, o frîntura. Şi se ştie, atunci cînd ataci o haită e bine să-i dobori pe cei mai tari. Şi eu au fost cei mai tari. Au rezistat cîte 23 de ani la terori şi la torturi de acest gen.

“Bătaia cea mai obişnuită era cu pumnii şi ciomagul. Bătăuşii ajunseseră mari maeştri în lovituri date la cele mai vulnerabile părţi ale organismului. Sângele care curgea îi întărâta şi mai mult. Au fost rupte coaste, oase, coloana vertebrală. Au fost capete sparte, timpane distruse, ochi scoşi. Pe un tânăr l-au răstignit cu sfori de două cuie din perete şi a fost bătut în ficat până ce a murit. Cu scârbă Ţurcanu l-a coborât de pe perete şi l-a târât afară, unde autorităţile şi doctorul i-au încheiat proces verbal de deces pentru atac de cord. Altuia i s-a dat să bea apă sărată şi a murit în chinuri groaznice. Multora li s-au scos unghiile. De mai multe ori s-a folosit picătura chinezească, stropul care cădea în capul victimelor zi şi noapte până înnebuneau.”.

Dar ei erau “duşmanii poporului” aşa învăţam la şcoală şi aşa au învăţat şi copiii lor la şcoală. Că tatăl şi bunicul au fost duşmani ai poporului dar au fost reeducaţi, prin scoaterea ochilor, dinţilor, prin tasarea coloanei vertebrale şi prin bătaie data la nesfîrşit, de mari preoţi nu mai ştiau nu doar Tatăl Nostru dar nu ştiau nici cum le cheamă pe nevestele lor cu care trăiseră 30 de ani în libertate, înainte de a fi ridicaţi.

“Pe parcurs s-a ajuns la o nebunie colectivă, cu forme tot mai groteşti. Iată o scenă:

Ţurcanu se află în faţa unui grup de multă vreme îngrozit şi desfigurat sufleteşte şi toţi tremură electrizaţi, posedaţi, îngroziţi. Nimeni nu îndrăzneşte să gândească decât “pe linia Ţurcanu”.

Mulţi se întrec în a-i face pe plac. El însă este imperturbabil, ca un zeu al nimicirii şi al morţii. Privirea lui e înfiorătoare, pumnul lui e greu, prezenţa lui îngrozeşte, numele lui obsedează.Ţurcanu se pare că are ceva nou de făcut. În cameră e linişte de mormânt. Toată lumea aşteaptă cu groază iar cei care râd, de fapt rânjesc.

 

– Dezbrăcarea! ordonă el unuia. Tu eşti Fecioara Preacurată iar tu (şi arătă spre altul) eşti preasfântul Iosif. Vom demonstra acum cum s-a putut zămisli Fiul lui Dumnezeu, dracu să-l ia, dintr-o Fecioară rămasă de-a pururi Fecioară. Deci, fă, Marie, pune fundul la bătaie ……………

Să fim iertaţi de limbaj şi de faptul că descriem o astfel de oroare şi blasfemie. O facem cu groază şi durere, dar convinşi că lumea are nevoie de acest şoc pentru a se putea trezi. O lume ea însăşi alienată are nevoie de astfel de grozăvii pentru a putea să fie impresionată şi să devină astfel conştientă de prăpastia în care alunecă.

Ceea ce a ordonat Ţurcanu s-a realizat. Da, domnilor, simţurile acelor oameni funcţionau la impulsurile poruncite de Ţurcanu, prin groaza intensă ce se exercita în victime. Este procesul răsturnat, denaturat al înaltelor trăiri duhovniceşti în care omul îşi poate domina simţurile şi instinctele supuse unor grele încercări, aşa cum au făcut-o sfinţii şi martirii. Noi înşine am putut constata pe viu, în tragica noastră experienţă, faţa şi reversul acestui proces lăuntric.

În timp ce se executa public acest act imbecil şi pervers, la un semn al lui Ţurcanu asistenţa a izbucnit în scandal, râs, huiduieli şi batjocoriri ale lucrurilor sfinte. Oamenii aceia aveau privirile pierdute, instabile, de şerpi în atac, de fiare încolţite de moarte, de nebuni ori de demoni. Expresia feţelor era înspăimântătoare. Gesturile erau agitate, dezarticulate, deşuchiate. Toţi erau obligaţi să aplaude dar nu toţi o făceau în acelaşi stil, căci fiecare ajunsese la o anumită rezistenţă sau decădere. Fantezia a început să lucreze febril şi s-au batjocorit treptat şi alte scene sfinte ale creştinismului:

Fuga în Egipt, Predica de pe munte, Apostolii, Iisus şi Maria Magdalena, Paştele etc.

Prin aceasta se urmărea distrugerea credinţei, ultimul bastion al rezistenţei umane asaltate de forţele întunericului.Cam acestea erau metodele de lucru ale reeducării în Piteşti, dar fondul era cu mult mai elaborat.”

Cît de greu e să trăieşti aşa ceva.

Cît de greu e să povesteşti aşa ceva.

Cît de greu e să vezi că pe nimeni nu interesează.

ÎNTREBĂRI

De ce nu sunt cărţile lor publicate la marile edituri? De ce nu au beneficiat de expunere, promovare, mediatizare? De ce e istoria reinterpretată în cheie proprie a lui Boia pe toate gardurile dar cartea unui Ioan Ianolide, sau poezia lui Gyr, sau Vulcănescu, sau Costache Oprişan sau…vai, cît sunt de mulţi şi de valoroşi!…(nu o găseşti decît dacă o cauţi până-ţi vine rău şi aştepţi după ea) …dar nu sunt suficient de valoroşi să fie publicaţi de Humanistas, sau de Polirom, sau de Curtea Veche…De ce nu se învţşă la şcoală după scrierile lor? De ce nu sunt oamenii aceştia studiaţi la liceu, la istorie, la literatură? De ce nu ni-i asumăm ca modele? De ce lumea nu le cunoaşte numele, de ce nu sunt străzi cu numele lor, de ce îi torturăm  mereu şi mereu, zilnic, cu uitarea noastră?

Mai citiţi aici: http://www.fericiticeiprigoniti.net/

Oricum, eu am de gînd să mai continui subiectul. deci,

VA URMA!

Ceartă în biserică


Doamna V. cea care ţine pangarul(magazinul bisericesc)  tună şi fulgeră. Cealată doamnă, să-i zicem doamna C. care fusese de serviciu cu o zi înainte (şi-n biserică se lucrează pe ture) nu schimbase butoiul cu apă de la aparat, nu şteresese geamul icoanelor şi nu ştiu ce altceva mai spunea doamna V. foarte supărată şi îmbujorată că nu făcuse. Ba mai mult, când fusese zăpadă nu o ajutase să cureţe aleea de intrare. Sunt puţin stresată că sunt la mijloc, amandouă doamnele îmi sunt foarte dragi.Vreau s-o şterg englezeşte cînd apare doamna C. Sunt prinsă la mijloc. Fileu.  Doamna C. e senină ca de obicei, mbeşte şi pare foarte bucuroasă să ne vadă de parcă nu se aştepta să ne găsească acolo şi vederea noastră ar fi surprins-o-n mod plăcut.  Doamna V. o ia la trei păzeşte, deloc impresionată de “serenity now”-ul doamnei C.

Doamna V : N-ai făcut, n-ai şters, s-ai dres, n-ai….

Doamna C : Şi ce,  faci acum pe şefa cu mine?  Dacă nu am făcut asta, înseamnă că am făcut altceva. Nu? Doar n-oi fi stat degeaba aici atîtea ore…

Doamna V Da. Bine. Ce ai făcut?

Doamna C începe şi-i spune ce a făcut. Îi predă tura cum ar veni.

Doamna V Bine.

Doamna C. Bine.

S-a terminat. Nicio furie nicăieri. Nicio supărare, nicio umbră ţinută pentru “mai târziu”. Niciun “lasă că-i arăt eu!” .Totul fără efort. S-a spus ce era de spus. Se trece mai departe. Pe curat. Fără mailuri, fără şedinţe, fără ameninţări. Cum să faci aşa ceva cînd se uită toţi sfinţii la tine şi-n jur miroase a tămâie?!

Desigur, cei care au început să citească plecând de la titlul #ceartă în biserică vor fi fiind dezamăgiţi….

 

Halate albe, suflete negre. Poveste adevărată


Poveste reală. Soţul unei cunoştiinţe, un bărbat zdravăn la patruzeci şi ceva de ani, merge cu scuterul să ducă de mâncare unei doamne aflată în alt cartier, o doamnă singură şi învârstă care nu răspundea la telefon. Este sîmbătă seara. Zăpada s-a topit, au apărut craterele-n asfalt şi mai e şi ceaţă. Omul nimereşte o groapă din plin, cade, îi cade şi scuterul pe picior, piciorul făcut praf. Şi-l aranjează bietul de el cum poate, se urcă pe scuter, se întoarce acasă la nevastă, livid. Mai mult mort decât viu, de durere. Nevasta cheamă salvarea. Salvarea îl duce la Sf Ioan, nu i se face mai nimic, i se spune să meargă luni la Universitar după ce-şi scoate trimitere de la medicul de familie. Umblă soţia , vai de ea!, cu serviciu şi cu copil mic de dus la şcoală, scoate toate actele de la medicul de familie, merg luni, ieri, la Universitar. La Universitar i se spune că radiografia costă 50 lei şi ghipsul 80 lei, deci 130 de lei. Oamenii sunt disperaţi, dăduseră deja o grămadă de bani pe medicamente, pe analgezice şi pe injecţii, că vă daţi seama, durerile continuau. Nu au banii ăştia. Se miră că nu sunt acoprite costurile din moment ce amandoi lucrează, cu angajare, carte de muncă, toate dările plătite la zi. “La noi, nu, mergeţi la spitalul x.” Oamenii contemplă perspectiva altor drumuri, altor umilinţe. Întreabă dacă acolo nu trebuie să plătească? Li se vorbeşte în răspăr, ironic, pe scurt dispreţuitor şi urât.

-Ce, nu ştiaţi că se plăteşte? Totul se plăteşte.

Ies din Universitar fără să ştie exact unde se duc. Şi atunci soţia are o epifanie şi-şi aminteşte că au o cunoştinţă asistentă la Spitaul de ortopedie. O sună, merg, rezolvă. La ortopedie plătesc 20 de lei radiografia, atît. Medicul e drăguţ şi se miră de ce colegii lui de la Sf. Ioan şi Universitar nu au făcut nimic, fiindcă era mai bine dacă se făcea ceva imediat după accident…Acum se contemplă ideea unei operaţii fiindcă tendonul a fost făcut praf şi piciorul e inflamat rău.

Nu ştiu cum îi cheamă pe medici. Nu am întrebat. Probabil un Ionescu, un Popescu habar nu am. Cert este că au făcut medicina plătită din banii unor oameni ca prietenii mei, oameni oneşti care muncesc de diminraţa până noaptea pe salarii mici dar plătesc dările care li se impun, oameni  care merg sîmbătă seara să vadă ce e cu o doamnă bătrână care nu răspunde la telefon…de ăştia trebuie să-şi bată joc marii medici români? Ăştia sunt medici, serios? Au vreo urmă de conştiinţă? Oare seara cînd se pun în pat, înainte de-a adormi le trece prin faţă bărbatul acela ca un munte care venise cu piciorul inflamat ca al unui elefant şi care plângea de durere, pe care l-au trimis acasă? Dar ce ne mirăm. Că doar ministrul sănătăţii a avut cinismul să spună că avem sistemul sanitar pe care-l merităm, că dacă vrem altul ca “afară” să muncim mai mult!!! Da, vreau altul ca “afară” şi vreau să scăpăm definitiv de medici din ăştia şi de directori de spitale aşa, şi de miniştri aşa.

Dacă aveam nume, vi le dădeam. Nu cred că trebuie apăraţi şi cred sincer că dintre corupţi,  medicii sunt cei mai scîrboşi tocmai fiindcă au halate albe şi au jurat să facă bine. Poate că jurământul ar trebui schimbat. Să jure că-i fac bine doar pe cei care au card Gold, noi ăştialalţi să mergem direct la preot.

Tuturor medicilor din România care au condiţionat ajutorul unui om în necaz de banii pe care-i pot da, le spun un sincer şi din toată inima: ruşine.

Am o întrebare pentru cei care ştiu.  Ce acoperă de fapt asigurarea aia de sănătate? Că la un moment dat a fost un scandal cu unele care-şi decontaseră silicoanele…

 

Borhot pentru România!


Pe vremea lui Ceauşescu căutam lucrurile făcute pentru export, tot ce era făcut pentru export ştiam că e mai bun decît ceea ce era destinat consumului intern. Era o regulă nescrisă, ştiută de toată lumea. La Batoş, în anii 80, la cules de mere şi prune aveam treii categorii. Export, intern, borhot. Şi acum facem la fel. Dăm la export tot ce avem mai bun doar că am înlocuit salamul de Sibiu cu proprii nostri copii. O mamă care vrea să arate că ai ei copii s-au realizat spune cu mândrie pe unde sunt plecaţi, unde studiază, sau unde lucrează, musai în ţări luminate din UE. De cîte ori cîte-un român stabilit prin ce melaguri îndepărtate face ceva nemaipoemnitnemaîntâlnit#inovativ#genial  vuieşete netul, “uite, românul nostru!” Se umflă pipotele tricolore până la cer şi-o palmă mai sus. Ne mândrim tare cu românii noştri deştepţi, ca părinţi nu ştim cum să le mai periem drumul către Europa. Nu-i zi să nu audă copiii că trebuie să plece cît mai curînd din ţara asta de…şi ţara asta de…şi dă-i cu bipul la fiecare apelativ adresat ţării. Apoi pleacă şi-i aplaudăm şi ne mândrim.

Dar aici ce rămân? Rămân doar cetăţenii de rangul doi, cei pe care Europa nu-i vrea, aşa cum nu voia nici merele de la Batoş decît pe cele cu codiţă, cu frunzuliţă şi fără pete. Ălea mergeau la export. Cele aşa şi aşa , consum intern şi cele groaznice, borhot. Asta vrem pentru ţara noastră, calitate borhot?

Cum e posibil să scoatem din şcolile româneşti latina şi să reducem orele de română? Cum???? Şi muzica?! Cum e posibil ca noi românii să ne dezicem de latinitatea noastră, singurul lucru care ne mai legitimează în ochii snobilor, în faţa Europei? Cum să reduci orele de română cînd nu faci decît să constaţi că suntem o ţară de agramaţi? Păi e foarte simplu! Calitate “export” merge la export , şi acolo nu e nevoie de limba romînă şi latină. Calitate “borhot”, rămâne borhot şi iarăşi nu e nevoie nici de română, nici de laţină. O sapă în mână şi-o coadă de vacă e suficient. Dar vaca e musia să fie olandeză şi coada de mătură produsă-n China.  Asta e realitatea.

Ce exportăm noi, it-şti, medici şi zidari, agricultori, cameriste, îngrijitori bătrâni…pentru toate acestea nu e nevoie nici de muzică, nici de română, nici de latină.

Cine e de vină?

Noi. Noi ca părinţi. Noi care ne plângem VEŞNIC de ţara asta care e bip şi bip şi bip. Noi care ne plecăm în faţa oricărei chinezării, oricărui turcism, oricărei alte culturi. Noi care considerăm că sărbătorile altora sunt mai buine, şi limba lor e mai bună şi cultura lor mai bună şi religia lor mai bună.

Când făceam zen toate prietenele mele erau emoţionate şi curioase, şi când vorbeam de zen lumea dădea ochii peste cap, şi era curioasă să afle ce şi cum. De cînd sunt practicantă ortodoxă sunt doar o îmbrobodită. Iisus e mai puţin interesant ca Ramana Maharishi, Osho, sau Bodisatva.

Dar, să revin la subiect. Bancul acela cu ultimul stinge lumina nu mai ţine fiindcă ultimul român care va rămâne va fi ori aşa de tâmpit că nu va mai şti cum să o stingă ori aşa de luminat că nu va avea nevoie de bec fiindcă lumina sfinţeniei lui va fi îndestulătoare. Pariaţi pe ce vă ţine sufletul vostru de român!

 

 

 

 

 

Vă aştept şi pe Raftul cu idei!


Dacă vă interesează pe unde mai scriu, scriu pe aici. Dacă nu, nu.

Să aveţi o săptămână  bună!

DREPTURILE SI OBLIGATIILE LIMBII ROMANE

http://www.raftulcuidei.ro/regina-maria-ultima-dorinta-de-tatiana-niculescu-bran/

20 de ani in Siberia

POVESTI DE ADORMIT COPIII. SAU NU?

Previous Older Entries