Remaiat familie


Se facea un sac mare cu toţi ciorapii cărora le fugise firul, unde le fugise, te întrebai copil fiind, dar nu aveai timp de multe detectivisme ciorăpistice, mama te trimitea fuguţa la remaiat ciorapi. “Remaiat”, iata un cuvănt care mi-a rămas în memoria sonoră, are o anumită muzicalitate, trebuie să recunoaşteţi. După 89 mult timp am râs şi ziceam că guvernul a fost remaiat, în loc de remaniat, ceea ce desigur, oarecum aşa şi era.

Ei, revin la sacoşa de un leu, plină cu dresuri încolăcite frumos, ca nişte şerpi dormind. Mă duc cu ei la doamna de la remaiat. Doamna e învârstă tare, sau cel puţin aşa mi se pare mie, cu mintea de copil. Când eşti copil tot ce trece cu un cap peste înălţimea ta, e bătrân. Doamna de la remaiat este sigură pe ea ca un neurochirurg. Ia fiecare ciorap în parte, îl rulează pe mână şi numără ochiurile care au fugit. La final zice sigură. pe ea, ăsta poate fi salvat,, sau îmi pare rău, ăsta trebuie sacrificat. Durează să consulţi fiecare ciorap în pace, şi copiii în general nu stau bine cu răbdarea, iar eu eram în top. Dacă dintr-o sacoşă puteau fi recuperaţi fie şi 2 sau 3 mama era  fericită, nu se găsesc dresuri….

Acum avem dresuri. Şi au dispărut atelierele de remaiat -remaniat ciorapi. Nu prea mai sunt nici ateliere de cismărie, nici de ascuţit cuţite, nici de pielărie…acum totul se aruncă, nimic nu se mai remaiză. Nici măcar familiile. Mai ales, familiile. Ele se remaniază. Trăim într-o lume în care nimic nu se mai repară, totul se aruncă. Inclusiv omul. Mai ales, omul. E cineva care se uită, şi dintr-o sacoşă, două de oameni, abia dacă mai salvează doi sau trei.

 

 

Hamlet, o perspectivă teologică


Fiecare gând  e o linie tăiată, scrijelită pe sufletul nostru. Avem linii negre, grele, groase, avem linii în zigzag, linii curbe, linii de toate felurile. Materialul sufletului nostru e sfârtecat zilnic de mii de săbii nevăzute, ca şi când armate de Zorro stau la pândă, să-şi demonstreze măiestria. Sunt convinsă că seismograful a fost inventat de cineva care a văzut această acţiunea a undelor gânduri asupra sufletelor noastre.

Fiecare dintre noi este de fapt, în fiecare secundă, acolo unde gândul lui îl poartă, şi asta e înfricoşător, pentru că cei mai mulţi dintre noi au un şomoiog de gânduri negre. Frici, de toate felurile, gânduri de a fi cu altcineva decât cel cu care eşti n casă, la masă…, gânduri de egoism, gânduri de ceartă şi răzbunare…Nu le putem controla pe toate, dar ele e bine să fie precum păsările pe cer, să treacă, să nu le dăm voie să-şi facă cuib pe acoperişul nostru. Că după ce îşi fac cuib, clocesc, şi scot pui, şi e imposibil să mai scapi.

Mi-am adus aminte acum de o poveste străveche, din anul întâi de facultate, când în lista de lecturi obligatorii la secţia de regie, proful Alexa Visarion a pus lectura Biblia. Proaspăt ieşiti din comunism ştiam mai multe despre rezistenţa materialeor decât despre Biblie, şi am făcut cu toţii ochii mari. Şi ne-a spus că fără o bună cunoaştere a Bibliei nu vom reuşi să înţelegem autorii cu adevărat profunzi. Cum ar fi Shakespare.  Nu a citit Biblia, nici atunci , nici douăzeci de ani mai încolo, abia acum, la aproape 50 de ani am început să o buchisesc. Şi mi-am dat seama câtă dreptate avea. Şi are.

Exemplul cel mai bun care-mi vine în minte acum, citind Biblia este scena rugăciunii Regelui Claudius, cea în care-l surprinde Hamlet. Regele e singur, neînarmat, nepăzit, o pradă foarte uşoară. Dar fiindcă stă în genunchi  Hamlet presupune că ” sus să avem inimile” şi că dacă îl omoară în timp ce se roagă, îl trimimte direct în rai, acolo unde gândea Hamlet, judecându-l după lui poziţia corporală, că avea mintea. De fapt regele stă în genunchi, dar mintea îi fuge ca oricăruia dintre noi, atunci când ne rugăm. Oricine a făcut cinci minute de rugăciune ştie cât de greu e să-ţi ţii mintea acolo, fiindcă ea obişnuită cu porcismele zilei, continuă să scurme şi după ce tu ţi-ai plecat genunchii. Iarăşi, gândul, bată-l vina! Gândul şi iar, gândul!

Scena aceasta a rugăciunii Regelui din Hamlet este deopotrivă o dantelărie duhovniceasă şi dramaturgică.

REGELE

Păcatu-mi râncezit la cer duhneşte.
Blestemul cel mai vechi apasă asupră-i:
Uciderea de frate! Să mă rog
Aş vrea şi nu pot. Tare mi-e dorinţa
Şi vrerea mi-e la fel de tare, totuşi
Păcatul îmi înfrânge năzuinţa
Şi ca un om aflat între ispite
Potrivnice, nu-ncep nu-ncep nimic şi preget,
Din două n-alegând nici una. Cum?
De-ar fi această blestemată mână
De sângele de frate îngroşată,
Au n-are cerul blând destule ploi
S-o spele albă ca zăpada? Oare
La ce-o fi bună mila dacă nu
Să-nfrunte chipul crimei? Ce e ruga,.
De nu-i puterea ceea îndoită
De-a ne feri nainte de păcat
Şi-a ne ierta apoi după cădere?
Să cercetez. Am săvârşit păcatul.
Ce fel de rugă mi se potriveşte?
„Şi iartă-mi, Doamne, mârşava mea crimă.”
Dar asta nu se poate, câtă vreme
Mai sunt în stăpânirea-acelor lucruri
Ce-mpinsu-m-au să fac omor, şi-anume
Regina mea, trufia-mi şi coroana.
Poţi fi iertat păstrându-ţi rodul crimei,
Pe căile piezişe ale lumii
Păcatul poate, cu-aurita-i mână,
S-abată şi dreptatea de la ţelu-i,.
Şi-ades văzut-am mârşavu-i câştig,
A legii hotărâre cumpărând-o.
Acolo sus nu-i însă tot aşa,
Nu-ncap acolo măsluieli, acolo
Se merge fără greş cu cercetarea,
Iar noi, de faţă cu-ale noastre fapte
Ce rânjetul şi chipul şi-l arată,
Siliţi suntem a ne mărturisi.
Atuncea? Ce mai am? Doar pocăinţa?
S-o-ncerc ce poate. Ce nu poate oare?
De însă nu mă pot căi, e vană.
Cât sunt de slab! O, gând ca moartea negru,
O, suflet încleiat care te zbaţi
Să scapi, şi totuşi tot mai mult te-nclei!
O, îngeri, ajutor! fie-vă milă;
Jos, voi, genunchi semeţi, până-n pământ,
Tu inimă de-oţel, te fă plăpândă
Ca trupuşorul unui nou-născut.
Dar poate totul va fi bine.
(Îngenunche şi se roagă. Intră Hamlet.)
HAMLET
Acum ar fi s-o fac. E-n rugăciune.
Acum e clipa. Şi se duce-n ceruri.
Şi astfel mă răzbun.
Să chibzuiesc.
Un ticălos ucisu-l-a pe tata
Şi singurul său fiu, eu, îl trimit
Pe ticălos în cer.
Nu-i răzbunare asta, ci răsplată.
El l-a răpus, cumplit, pe tatăl meu
Îngreuiat de masă, cu păcate
În plină floare, ca-nflorirea-n mai,
Şi cât de mari, o ştie numai cerul,
Dar după-mprejurări, şi-a mea părere
Sunt grele foarte, atunci, drept răzbunare…
Când tocmai sufletu-i, curat prin rugă,
De moarte-i pregătit, eu îl ucid.
Nu.
Stai, spadă, că vei fi cu mult mai crudă
Beat-mort sau în turbare când o fi,
În patu-i de incest şi desfătare
La jocuri, blestemând, şi-n orice stări
Ce nu-l gătesc de mântuire, — atunci îl
Izbeşti să dea cu tălpile de cer,
Iar sufletu-i cel blestemat să fie
Mai negru decât iadu-n care intră.
M-aşteaptă mama. Leacul ăsta doar
De-ţi mai lungeşte zilele bolnave.

“păcatul râncezit, la cer duhneşte”-păcatul nespovedit, vechi, dus zi după zi, duhneşte, sună de-a dreptul patristic, nu?

“să mă rog aş vrea şi nu pot” deşi stau în genunchi , mintea mea e mândră, semeţea, nu se smereşte deloc…

“Aş vrea şi nu pot. Tare mi-e dorinţa
Şi vrerea mi-e la fel de tare, totuşi
Păcatul îmi înfrânge năzuinţa”-cred, Doamne, ajută necredinţei mele…

Năzuinţele noastre sunt mereu bune, dar “nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul  pe care nu-l voiesc..” cum spune Sf. Apostol Pavel.

Tot monologul Regelui este o pledoarie pentru spovedanie, rugăciune, căinţă şi nădejde “Au n-are cerul blând destule ploi-S-o spele albă ca zăpada” este parafrază după Psalmul 50 “mai vârtos mă spală de fărădelegea mea, şi de păcatul meu mă curăţeşte….mai vârtos decât zăpada mă voi curăţi”

Vorbeşte Regele foarte clar şi de metanoia, fără de care totul e inutil.

Dar asta nu se poate, câtă vreme
Mai sunt în stăpânirea-acelor lucruri
Ce-mpinsu-m-au să fac omor, şi-anume
Regina mea, trufia-mi şi coroana.

Nu putem depăşi un prag al păcatului trecând peste el cu roadele lui în braţe.

Foarte frumos spune Pr Antonie de Suroj că ne -au fost iertate prin spovedanie acele păcate pe care nu le-am mai face azi, asta fiind adevărata pcăinţă. Ceea ce iată, spune şi Shakespeare.

Cred că este cea neteologică pledoarie teologică pentru rugăciune, spovedanie, metanoia, control al gândurilor pe care o avem inclusă în patrimoniul culturii universale. Mă gândesc că îi e greu oricărui necredincios să spună că Shakespeare era vreun prost, spălat pe creier şi pupător de moaşte…

O paranteză, cu două întrebări,aşa de final.

La ce nivel de înţelegere poate ajunge un ateu cu  Hamlet?

De ce dacă nouă, la facultatea de regie ni se spune să citim Biblia, nu li se spune şi teologilor să studieze Shakespeare, Cehov, şi alţii şi alţii, fiindcă un nivel de cultură nu strică nimănui, şi teatrul poate fi mai mult decât era pe vremea lui Ioan Gură de Aur, când teatrul echivala cu dezmăţul.

După cum bine remarca un prieten călugăr, ceea ce lipseşte din Hamlet, e iertarea-iubirea. Dacă ar fi existat iertarea, nu ar mai fi fost Hamlet. Aşa că practic, prin lipsă, Hamlet devin o pledoarie pro iubire.

 

Textul integral aici

https://bibliotecapemobil.ro/content/scoala/pdf/Shakespeare%20William%20-%20Hamlet.pdf

 

 

 

Deci, 47


Am primit cadou o zi liniştită, cu zăpadă. O scriu, să n-o uit. Să nu uiţi, Darie, să nu uiţi! Ce replică puternică. Trebuie să nu uităm, mai ales binele. Deşi avem tendinţa de a face taman pe dos. Binele-l îngropăm, răul îl cultivăm.

Deci, la 47 e ca la 46, dar mai bine.

O prietenă pierdută a revenit în peisaj, ce cadou frumos, adevărat.

Un cor de octogenare, minunate, îmi cîntă “pentru credinţă şi mîntuire!”. Îmi cîntă frumos, din tot sufletul lor trecut prin multe regimuri, prin războaie şi cataclisme familiale, poate cele care sunt mult mai greu de dus…

Nepoată-mea îmi dă mesaj dimineaţa de la serviciu şi mă sună seara şi îmi cîntă în suedeză, un cîntecel frumos care nu ştiu ce zicea, dar Ana m-a asigurat că e de bine, că îmi zice să trăiesc o suă de ani. Nu-s maşină suedeză să prind suta, şi vorba Părintelui, “ce mai e suta în ziua de azi?”

O altă prietenă care se coveresează minute bune cu mama, care răspunde las mobilul meu. Niciuna din ele nu are habar cu cine vorbeşte, dar sunt afabile. După urări, cîntări şi altele, se prind.

Părintele şi Preoteasa, desigur, calzi, blânzi, atenţi. Doar sunt părinţi. Ai mei, ai tăi, ai noştri.

Eu am mulţi părinţi. O am pe mama care îmi urează toată ziua diverse, dar o mai am şi pe soră mea, ale cărei partide de poveşti împănate cu rîs sunt adevărate roţi puse fiecărei săptămâni. E departe dar nu s-a inventat încă acel departe care să ne facă să uităm nopţile copilăriei în care adormeam povestiti, râzând şi uneori plângând, ea în patul de sus, eu în sertarul de jos.

Tot de copilărie mă leagă  şi telefonul  unei colege iubite,  stabilită în Franţa, pălăvrăgim din nou ca-n clasa întâi cînd ne-am cunoscut. Sau ca într.a douăsprezecea cînd ne-am dus care încotro. Ea la medicină şi apoi ăn Franţa. Eu la Bucureşti şi apoi în….unde m-am dus eu.

Masă cu viitoarea noră, mama ei, mama mea, copiii mei. Glume peste glume, unele chiar bune, dar important este să perseverezi, nu-i aşa?

Alţi prieteni, alte telefoane. O prietenă gravidă e ţinută în casă de o răceală, dar programăm o întrevedere zilele acestea. Desigur, ca-n fiecare an sunt şi cîţiva mari absenţi, oameni care sperai să-şi aducă aminte de tine, dar din binecuvântate pricini, nu au făcut.o…Poate mai îngăduie Dumnezeu un an şi o vor face atunci. Să nu uităm că El e cel care ne dă zile, prieteni, sens, tot, tot, tot.

de la tot, la tort.

A mai fost vorba azi şi despre un tort minunat, cu blat de bezea, vişine din vişinată (cred) şi o cremă de te lingi pe degete,  care a făcut drumul din Dămăroaia pâna aici, fără caleaşca la scară….şi toate aceste răsfăţuri, delicateţuri şi uzanţe fericite, turnate printr-o plimbare într-un parc desprins din visele acelea minunate care ai vrea să nu se mai termine.

Câini, copii, adulţi şi ne adulţi, la zăpadă cu noi, în această zi fericită pe care mi-e frică să o numesc egoist, “a mea” . E a noastră. Cunoscuţi şi necunoscuţi.

Bineînţeles, mai presus de toţi, au fost ei doi, pe care nu trebuie să-i “tăguiesc”. Ei sunt cei care îmi fac fiecare zi” a mea” de 23 respectiv 18 ani. Ei sunt “câinii mei credincioşi” care mă iubesc necondiţionat, inclusiv atunci când eu mă contest din toate puterile şi le dau tuturor din jur  argumente solide să o facă.

Ninge liniştit, şi mocăniţa intră-n gară, şi intră, şi intră….

Nu ştiu Doamne, ce am făcut să merit ziua asta, sau cei 47 de ani, dar îţi mulţumesc pentru fiecare clipă şi pentru toţi oamenii pe care i-ai turnat în ceea ce se cheamă existenţa mea.

La mulţi ani, tuturor! Să vă fie plin anul numai cu zile din astea, cu familie, prieteni şi iubire în valuri, valuri.

Doamne ajută!

 

 

Cum am riscat să fiu împuşcată, pentru un pardesiu….


Nu ştiu dacă am mai scris asta pe aici, dar eu m-am măritat pe 21 decembrie 1989 la ora 13. Am fost ultimul cuplu căsătorit sub vechiul regim, de-i tremura primarului panglica mai rău ca pipota porumbelului voiajor din al doilea război mondial.Cu ocazia acestui măreţ eveniment, eu din leafa mea de muncitor calificat la secţia de liofilizate a fabricii Biofarm fără SA mi-am cumpărat un pardesiu. mamă, mamă ce fain era. Nu era palton, era pardesiu, mi-era cam frig în el, dar eram prea îndrăgostită de croiala şi materialul lui ca să-mi pese. Şi iată că pe 22 decembrie în timp ce mergeam cu proaspătul meu bărbat sau cu bărbatul meu proaspăt la Sahia, unde el lucra cameraman,  coleg fiind cu unul Sârbu care făcea filmări, ne-a prins bubuiala pe la Unirii. Toată lumea pe burtă. Vîjîiau gloanţele ca-ntr-un film de Sergiu Nicolaescu ceea ce s-ar putea să fi şi fost…dar gloanţele erau reale după cum s-a putut constata, atunci când toată lumea s-a ridicat în picioare, mai puţin unul, doi, care au continuat să asculte cu urechea pământul..Ei bine, eu nu mă puteam întinde pe caldarâm. Degeaba mă trăgea de mânecă soţul meu, eu nu putea murdări bunătate de pardesiu pe care dădusem aproape leafa mea pe-o lună, de muncit non stop, în trei schimburi. He, he, ce vremuri. Voi scrie ceva despre ele atunci când nu-mi voi mai putea aminti ce am făcut ieri.

Cred că fiecare dintre noi are un asemenea pardesiu. Un “ceva” la care ţine în ciuda logicii, a bunului simţ şi chiar a instinctului de conservare. Asta poate fi ceva bun sau rău, de la caz la caz. Fie e ceva care te defineşte, fie ceva care te distruge. Linia dintre a fi definit sau anihilat e foarte fină. Aviz amatorilor.