Amintiri din copilărie. Pe păturică

Când eram mică ieșeam la joacă în spatele blocului. Cu o păturică și ce jucării avea fiecare, le adunam într-un soi de cooperativă de producție de timp liber ad-hoc și stăteam afară ore în șir. Practic începeam să stăm afară din 15 iunie și intram în casă pe 14 septembrie că pe 15 mergeam la școală. Mai erau o săptămână sau zece zile de concediu la mare și-n rest vacanța era ”pe păturică!.

Nu ne plictiseam niciodată de noi. Se inventau mereu jocuri. Mâncam afară, pâine cu grăsime de porc și boia de ardei, că doar eram în Ardeal. După ce am mai crescut mergeam la ”vichend”(Week-end)  ștrandul orașului Târgu-Mureș, întins de-a lungul Mureșului și cu canale de comunicare cu el. Vara se putea pleca cu barca pe ștrand și merge pe Mureș. Cam de la 10 ani în sus. Îmi aduc aminte că odată am sărit în cap din barcă și am rămas literamente înfiptă în mâl, fiindcă Mureșul are mulți curenți puternici care poartă mâlul alandala, și aci e apă adâncă, imediat un dâmb subteran de mâl. Ei bine într-unul din ăla m-am înfipt și eu, de bine ce voiam să mă dau mare cu săriturile mele (de pe fix). Tot acolo luam cursuri plătite de tenis deși mai mergeam și la terenurile dela IMF(Institul de Medicină și Farmacie) , unde ne lăsau să intrăm că doar în orașul acela crescut odată cu facultătea de medicină oricine avea pe cineva în UMF, ca student sau profesor.

Părinților nu le era frică nici că ne pierdem, nici că ne înecăm, nici de insolații, nici că ne fură, nu le era frică de nimic. Motiv pentru care în plin regim totalitar noi creșteam în liberate, cu mult curaj în noi, cu cheia de gât și alegeri de făcut până la patru când veneau părinții acasă. La patru veneau. Nu la opt, nu la nouă, nu la zece. Practic aveam o seară întreagă alături de părinți. Nu că ne-ar fi făcut ceva, pe vremea aceea nu era ideea că părinții altă treabă nu au decât să te distreze pe tine. Nici prin gând nu ne-ar fi trecut așa ceva…Dar venea mama acasă, gătea, se pornea casa cumva,se puneau în funcțiune toate utilitățile gospodărești, mai primeam o palmă pentru dezordine sau obrăznicie, sau lene…îmi punea sacoșa în mână și mă trimitea la ”târguieli”. Așa le spuneam cumpărăturilor, târguieli, și nu fiindcă eram din Târgu-Mureș ci ca a o amintire a târgului, a negocierilor.

După că am mai crescut am descoperit biblioteca mare a orașului, cărți peste cărți, și la mijloc cărți, ba și câte un pick-up și mulțime de discuri. Biblioteca era cuprinsă în Palatul Culturii, deci era normal să mergem și la concerte de muzică simfonică. Marțea și vinerea. La parter erau expoziții ale artiștilor plastici, se schimbau des că erau artiști mulți în zonă, așa că cel puțin o dată pe lună dacă nu de două ori aveam seară de expoziție…Duminica mergeam la teatru. Joia la discotecă, se deschisese chiar atunci era mare, cu lumini și fără băuturi alcolice 🙂 deci lumea mergea strict pentru dans și povești. Pe scurt, toată vara eram unii cu alții. Marți și vineri concerte simfonice, joi discotecă, duminică teatru. Aveam secția română, secția maghiară și Institutul de Teatru, tot așa cu două secții. Aveam telefonul fix la care ne dădeam întâlnire prin diverse locuri din oraș, dar de cele mai multe ori stabileam de pe azi pe mâine. Locuiam aproape unii de alții, și-n loc de telefon, dacă interveea ceva în planul prestabilit, ne luam picioarele la spinare să ne comunicăm schimbările de plan. dar de cele mai multe ori nu intervenea nimic. Parcurgeam oricum distanțe kilometrice zilnic, Târgu Mureș e plin de dealuri, mai ales în zona în care locuiam noi, așa că acum când mă gândesc cât umblam pe jos mă apucă invidia, pe mine însămi.

Serile de la opt și jumătate era timp destinat pentru ”vațea” când eram mai mici, asta fiind la vemea aceea cam până printr-a opta hahaha și apoi statului la taină, în grupuri mai mari inițial din care apoi se alegeau formule de doi. 🙂

Și apoi mai erau ”cercurile”. Îmi amintesc cu drag de un cerc de matematică combinat cu apicultură, fiindcă proful Sabău era apicultor și ne scotea să facem mate în aer liber, cu madamele albine împrejur. Și de un cerc de Morse/transmisiuni. Să nu vă imaginați că știu ceva despre albine sau Morse dar am niște amintiri pe care nu le poți avea niciodată stând la computer. Ați remarcat nu-i așa că statul la computer nu generează absolut nicio amintire?!

De ce nu se mai iese azi cu păturica în spatele blocului?

Dacă mă uit în spatele blocului meu…e murdar. Asta e primul lucru care-ți sare în ochi, murdăria. Rahat de câine, gunoaie, mașini peste mașini, mașini care alimentează supermarketurile aflate la parterul blocului (ca la noi la nimenea) claxoane, nervi…unde să pui păturica, unde să te joci?

De ce nu mai stăm zi de vară până seară afară, unii cu alții? Nu e păcat să ne lăsăm furați de toate aceste device-uri fără suflet, care ni-l răpesc încet încet și pe al nostru, sau cel puțin încearcă…

”Nu e păcat, ca să se lepede clipa cea repede, ce ni s-a dat?”

 

Troica amintirilor/ Sub patru regi de Gheorghe Jurgea Negrilești

Ca un cititor bătrân, ce mă aflu, arareori mă mai entuziasmez de o carte, rușine să-mi fie pentru această anchiloză emoțională. Ei bine, aceasta carte m-a rejuvenat, pe mine cititorul tăbăcit. Mi-aș dori tare mult să vă pot transmite acest entuziasm.

O să o iau pe puncte ale entuziasmului.

Starea

Dacă ar fi să citesc un manual de istorie, așa mi-aș dori să fie scris. Cu eleganță boierească, că doar Jurgea Negrilești chiar asta e, cu un soi de detașare afectivă care nu cade niciodată în răceala. Autorul ni-i prezintă pe toți, fără cinismele cu care ne a obișnuit contemporaneitatea, fără tușe groase, fără unghiuri subiective închise pe plus sau pe minus. Un rafinament al crearii personajelor magistral. Daca ar fi să aleg o reprezentare plastică a cărții, aceasta ar fi în pastel. E o acuarelă a societății, nu e o frescă a ei. Conturile se pierd, binele se impregnează de rău și răul de bine, mai degrabă într-un balet decît într un război.

Portretele

Portetele personalităților istorice sunt minunate. E prima carte în care l-am înțeles, l-am văzut, l-am zărit pe Regele Carol al II lea. Prezentat ca un tip super citit, informat în foarte multe domenii, curios, atent, într-o perioadă în care toată lumea băjbîia el a știut să-și creeze o rețea de spioni care l-au informat asupra a ceea ce avea să se întâmple, la rândul lui informându-și aliații, care însă nu l-au crezut. La aceste trasături, se mai adauga una care asemenea ursitoarei celei rele, distruge tot ce-au oferit cele dinainte a ei. Nu, nu este vorba de afemeiere, așa cum s ar crede. E vorba de o sete de putere și o dorință de control, manifestate printr-un fel grosier și dur.  O poveste foarte faină ni- l prezintă așa cum e, cu o minte sclipitoare dublată de o lipsă completă și totală de scrupul.

„ Nu-mi trebuie avocați care să-mi explice Consttuția, am nevoie de dulăi care mușcă. Cine spune asta? Carol al II -lea, stând de vorbă cu Cezar Petrescu, pe atunci director al ziarului România. A fost o vreme cînd Regele a fost subjugat de farmecul lui Cezar. Lucrurile au mers până acolo încât Carol i-a dăruit o pereche de butoni de manșetă cu cei doi ”C” încărligați. Ia plătit și datoriile de la jocul decărți. Aici însă carol ăși trădă firea calică. Oamenii Palatului au lansat zvonul că se desființează România, și că Cezar petrescu era în dizgrație.Atunci, cămătarii din București, din Dudești, s au grăbit să vîndă polițele lui Cezar cu mari reduceri.

-Ți-ai plătit polițele, i-a spus Regele lui Cezar, banii ț- i vor reține din drepturile de autor. nemaipomenit! Reținerile s-au făcut la valoarea nominală, iar Fundațiile Regale-Editura, căștigă sută la sută”. Astăzi am numi asta un excelent spirit antreprenorial și este o schemă care se practică la scară mare.

De asemenea portrete, aflate din primă sursă și foarte bine construite abundă cartea. Și nu sunt doar portretele unor oameni. Ele pot fi deopotriva ale unei clădiri, cum e Capșa, a unei fabrici, cum e Bragadiru și tot imperiul aferent, sau al unui  bombardament intens si neașteptat, ca cel din fatidica zi de 4 aprilie 1944.

Ton of voice

Spuneam la început că așa mi-ar plăcea să fie scris un manual de istorie, desigur, e mai greu să găsim ceva scris, gen jurnal, din perioada lui Mircea cel Bătrân. Dar aș vrea să iau de la Jurgea Negrilești acest fel de a fi totodată și în mijlocul istorie și-n afara ei. Pentru că așa e scrisă toată cartea, cu un soi de dedublare lucidă. Pentru că nu vrea să ridice nimic în slăvi, dar nici să coboare în canale, reușește preformanța de a te face să fii mândru de țara de ta. Dacă nu putem fi mândri de România de acum, măcar atâta consolare să avem. Pentru un copil crescut în comunism, cu poezii patriotice și defilări de 1 Mai și 23 August, care a refuzat ani de zile să mai citească istorie, care apoi a fost asaltat de contra istoria care ne prezintă ca pe o șară vai mama ei, care nu a supraviețuit decât datorită lașității, scrierea lui Jurgea Negrilești e o gură de aer, de echilibru.

M-au interesat indeosebi pasajele despre legionari. Nu-i prezintă deloc într-o lumină roz, nu ni-i arată altfel decât imaginea pe care au susținut-o și comuniștii despre ei, și anume niște exaltați care și descărcau exaltarea prin pistol. Imagine pe care mi-o confirmă un alt istoric de încredere, Pr Virgil Gheorghiu. Desigur, au fost și excepții. Cum ar fi Părintele Papacioc. Și alții mulți, pentru care nu pistolul era soluția. dar ideea de violență îi înconjura ca o aură întunecată.

Bucureștiul prezentat de Negrilești este un oraș viu, efervescent, unde s-a trăit mult și bine, unde războiul a intrat târziu și poate tocmai de aceea dispus să-și ia revanșa pentru timpul de pace. Societatea era clar straificată, oamenii știau unde le e locul, fiecare combinându-se cu cei de teapa lui, excepție făcând jurnaliștii și artiștii care aveau un fel al lor de a transcende scara socială. Dar unde fiecare își avea locul său și era respectat pentru ce făcea. Unde cuvântul ”domnule” avea un sens peiorativ, puțin jignitor, spre deosebire de apelativul ”coane” cel care trăda respectul pentru un sânge albastru. Cum am ajuns de la ”coane” la ”coaie” cu trecere prin domnule și tovarășe, e istorie.

Bucurați-vă datorită aceste cărți de o Românie pe care nu ați trăit -o, nu fiindcă v-ați născut voi prea târziu ci fiindcă a murit ea prea repede, trădată de toată lumea.

http://www.elefant.ro/ebooks/biografii-memorii/memorii-jurnale/troica-amintirilor-sub-patru-regi-161932.html

 

Clopoțel fără clopot

Nu e zi să nu fie vreun scandal. Vreo scindare. România ar trebui să se cheme Proșicontra, ăsta să fie numele țării. Un regat care este divizat… Ieri, toată lumea feisbucistă urla oripilată că nu vor preoți să-i binecuvinteze și nici slujbă nu vor. Și mi-am amintit de discursurile comuniste interminabile de la începutul anului școlar de pe vremuri. Se făcea o trecere prin opere, care de la an la an erau din ce în ce mai complete, prin congrese, care din patru în patru ani erau mai lemnoase…directorii mai zeloși chemau și vreun elev fruntaș, din acela aseptic, care avea dreptul chiar să-l pupe pe Ceaușescu, și-l ruga pe elev să recite ceva frumos, dintr un escu, care nu era Eminescu, ci Păunescu sau Vadim-escu. Și nu aveai voie să faci nici  fețe, fețe, că te pârau, la pionieri, sau la uteciști, și ăștia te pârau la părinți. Și pe părinți îi treceau sudori reci pe șira spinării, și pe tine te trecea altceva pe șira spinării, că pe vremea aia nu era parenting, erau mama, tata și bunicii, și câte o sfântă plamă, când făceai veo prostie. Cum am făcut eu. Am scos limba în timpul unei astfel de manifestări comunistoide, și mama a ajuns să dea cu subsemnatu  la Partid. Fiindcă cineva făcuse și poze. Mi-ar plăcea mult să am poza aia, acum. Aș putea lua și indemnizație de dizident, vorbă să fie…

Marea mea tristețe este că pentru multi, slujbele din ziua de astăzi nu sunt decât un limbaj de lemn, cum erau pentru noi discursurile tovarășilor. Pentru unii, Dumnzeu e un tovarăș de care nu au chef. Și spre deosebire de Partid, Dumnezeu suportă să fie dat afară din școli. Desigur, tovarășii din ziua de azi, față de tovarășii din ziua de ieri, nu riscă nimic, au contraire, ei dau cu subsemnatul doar ca să ia, nu ca să dea.

Există oare cineva care crede că aceste ong uri se mișcă de la sine? Există cineva care crede în conștiința civică ca opus al conștiinței lui Hristos? Glasul acela care strigă în ei, împotriva icoanelor, a preoților, a catedralelor, a mănăstirilor, a Învierii, a Paștilor, glasul acela căruia ei îi spun conștiință civică, de unde vine? Eu știu de unde vine glasul care mă ceartă, dar glasul lor, care nu-i ceartă pe ei, ci pe noi, de unde vine? Se trezesc ei dimineața cu gândul „ astăzi am să ridic trei paragrafe de lege împotriva preoților’ sau există o agendă, o ordine de zi, pe undeva?

Să nu uităm, că preoții au lungi state de plată pe la pușcării, și să nu uităm că numele grele ale țării acesteia vin din rândul preoților. Să nu uităm că Eminescu era legat de mănăstire, să nu uităm că un Creangă era diacon, să nu uităm că Nichita scrie o poezie dominată de îngeri și legată ferm de Dumnezeu… Și apoi, preoții , preoți. Un Părinte Profesor Stăniloae apare ca referință la orice carte de dogmatică serioasă. Un Nichifor Crainic, un Mircea Vulcănescu, un Sandu Tudor, un Vasile Voiculescu… ca să nu spun de monumentul oralității, Petre Țuțea. Toți au fost credincioși, și toți au iubit școala. Zic să-i aliniem pe toți și să-i dăm afară din școli. Imaginați-vi-i ieșind, pe toți, triști, cu capetele plecate, înfrânți nu de temnițe ci de demagogi…

Să scoatem de la naflalină tablorile cu Marx și Lenin, să ridicăm statuile la loc, în loc de Preasfîntă, Născătoare de Dumnezeu să cântăm Republică, măreața vatră sau Partidul, Xulescu, România…  …dar nu se va întîmpla asta, fiindcă activiștii de azi, nu mai au…., le lipsește. Activiștii de azi se pensează! Dinică, Gheorghe Dinică a dat viață unor comuniști rămași în istoria cinematografie datorită talentului lui. Dar Dinică, Gheorghe Dinică nu ar putea juca un Remus Cernea, de exemplu, nu?*deși Cernea numai pensat nu e…

Prin asta nu vreau să spun că aia de pe vremuri erau mai buni, că nu erau! ci că erau mai cinstiți, erau mai pe față. Marxiștii din ziua de azi se vor liber cugetători. Și la ce cugetă ei,  așa liber? La unul și același lucru, ca dovadă supremă de libertate, și anume cum să scoată țara de sub poala popilor, cum le spun ei!, ca apoi să facă ce vor cu ea. Pe ei nu-i deranjează preoții, pe ei îi deranjează puterea pe care o au asupra noastră. Ei l-au scos pe Dumnezeu din context și vor asupra noastră puterea pe care o au preoții, dar fără Dumnezeu. Asta îi seacă. Puterea pe care o au preoții, putere pe care ei nu o văd venind de sus, fiindcă ei și-au închis cerul.

Pe mine m-a întristat că nu au fost ieri slujbe în toate școlile, nu vreau ca preoții noștri să se dea nicio palmă de pământ înapoi. Aș vrea să stea așa cum a stat lumea în decembrie  89. Drept. În plus, acum au crucile la ei. Și pe noi! Niciun paragraf de lege, niciodată, nu va putea schimba asta. După cum spunea Țuțea, comunismul e invalid, o dovedește eșecul în mare pe care l-a avut în URSS. A fost o cădere gigantică, care a demonstrat, fără tăgadă, că în mic, sau în mare, marxismul nu ține.

Primul clopoțel a sunat trist, fără clopot…oare se întreabă tovarășii ce legătură o fi între clopoțel și clopot?

Remaiat familie

Se facea un sac mare cu toţi ciorapii cărora le fugise firul, unde le fugise, te întrebai copil fiind, dar nu aveai timp de multe detectivisme ciorăpistice, mama te trimitea fuguţa la remaiat ciorapi. “Remaiat”, iata un cuvănt care mi-a rămas în memoria sonoră, are o anumită muzicalitate, trebuie să recunoaşteţi. După 89 mult timp am râs şi ziceam că guvernul a fost remaiat, în loc de remaniat, ceea ce desigur, oarecum aşa şi era.

Ei, revin la sacoşa de un leu, plină cu dresuri încolăcite frumos, ca nişte şerpi dormind. Mă duc cu ei la doamna de la remaiat. Doamna e învârstă tare, sau cel puţin aşa mi se pare mie, cu mintea de copil. Când eşti copil tot ce trece cu un cap peste înălţimea ta, e bătrân. Doamna de la remaiat este sigură pe ea ca un neurochirurg. Ia fiecare ciorap în parte, îl rulează pe mână şi numără ochiurile care au fugit. La final zice sigură. pe ea, ăsta poate fi salvat,, sau îmi pare rău, ăsta trebuie sacrificat. Durează să consulţi fiecare ciorap în pace, şi copiii în general nu stau bine cu răbdarea, iar eu eram în top. Dacă dintr-o sacoşă puteau fi recuperaţi fie şi 2 sau 3 mama era  fericită, nu se găsesc dresuri….

Acum avem dresuri. Şi au dispărut atelierele de remaiat -remaniat ciorapi. Nu prea mai sunt nici ateliere de cismărie, nici de ascuţit cuţite, nici de pielărie…acum totul se aruncă, nimic nu se mai remaiză. Nici măcar familiile. Mai ales, familiile. Ele se remaniază. Trăim într-o lume în care nimic nu se mai repară, totul se aruncă. Inclusiv omul. Mai ales, omul. E cineva care se uită, şi dintr-o sacoşă, două de oameni, abia dacă mai salvează doi sau trei.

 

 

Hamlet, o perspectivă teologică

Fiecare gând  e o linie tăiată, scrijelită pe sufletul nostru. Avem linii negre, grele, groase, avem linii în zigzag, linii curbe, linii de toate felurile. Materialul sufletului nostru e sfârtecat zilnic de mii de săbii nevăzute, ca şi când armate de Zorro stau la pândă, să-şi demonstreze măiestria. Sunt convinsă că seismograful a fost inventat de cineva care a văzut această acţiunea a undelor gânduri asupra sufletelor noastre.

Fiecare dintre noi este de fapt, în fiecare secundă, acolo unde gândul lui îl poartă, şi asta e înfricoşător, pentru că cei mai mulţi dintre noi au un şomoiog de gânduri negre. Frici, de toate felurile, gânduri de a fi cu altcineva decât cel cu care eşti n casă, la masă…, gânduri de egoism, gânduri de ceartă şi răzbunare…Nu le putem controla pe toate, dar ele e bine să fie precum păsările pe cer, să treacă, să nu le dăm voie să-şi facă cuib pe acoperişul nostru. Că după ce îşi fac cuib, clocesc, şi scot pui, şi e imposibil să mai scapi.

Mi-am adus aminte acum de o poveste străveche, din anul întâi de facultate, când în lista de lecturi obligatorii la secţia de regie, proful Alexa Visarion a pus lectura Biblia. Proaspăt ieşiti din comunism ştiam mai multe despre rezistenţa materialeor decât despre Biblie, şi am făcut cu toţii ochii mari. Şi ne-a spus că fără o bună cunoaştere a Bibliei nu vom reuşi să înţelegem autorii cu adevărat profunzi. Cum ar fi Shakespare.  Nu a citit Biblia, nici atunci , nici douăzeci de ani mai încolo, abia acum, la aproape 50 de ani am început să o buchisesc. Şi mi-am dat seama câtă dreptate avea. Şi are.

Exemplul cel mai bun care-mi vine în minte acum, citind Biblia este scena rugăciunii Regelui Claudius, cea în care-l surprinde Hamlet. Regele e singur, neînarmat, nepăzit, o pradă foarte uşoară. Dar fiindcă stă în genunchi  Hamlet presupune că ” sus să avem inimile” şi că dacă îl omoară în timp ce se roagă, îl trimimte direct în rai, acolo unde gândea Hamlet, judecându-l după lui poziţia corporală, că avea mintea. De fapt regele stă în genunchi, dar mintea îi fuge ca oricăruia dintre noi, atunci când ne rugăm. Oricine a făcut cinci minute de rugăciune ştie cât de greu e să-ţi ţii mintea acolo, fiindcă ea obişnuită cu porcismele zilei, continuă să scurme şi după ce tu ţi-ai plecat genunchii. Iarăşi, gândul, bată-l vina! Gândul şi iar, gândul!

Scena aceasta a rugăciunii Regelui din Hamlet este deopotrivă o dantelărie duhovniceasă şi dramaturgică.

REGELE

Păcatu-mi râncezit la cer duhneşte.
Blestemul cel mai vechi apasă asupră-i:
Uciderea de frate! Să mă rog
Aş vrea şi nu pot. Tare mi-e dorinţa
Şi vrerea mi-e la fel de tare, totuşi
Păcatul îmi înfrânge năzuinţa
Şi ca un om aflat între ispite
Potrivnice, nu-ncep nu-ncep nimic şi preget,
Din două n-alegând nici una. Cum?
De-ar fi această blestemată mână
De sângele de frate îngroşată,
Au n-are cerul blând destule ploi
S-o spele albă ca zăpada? Oare
La ce-o fi bună mila dacă nu
Să-nfrunte chipul crimei? Ce e ruga,.
De nu-i puterea ceea îndoită
De-a ne feri nainte de păcat
Şi-a ne ierta apoi după cădere?
Să cercetez. Am săvârşit păcatul.
Ce fel de rugă mi se potriveşte?
„Şi iartă-mi, Doamne, mârşava mea crimă.”
Dar asta nu se poate, câtă vreme
Mai sunt în stăpânirea-acelor lucruri
Ce-mpinsu-m-au să fac omor, şi-anume
Regina mea, trufia-mi şi coroana.
Poţi fi iertat păstrându-ţi rodul crimei,
Pe căile piezişe ale lumii
Păcatul poate, cu-aurita-i mână,
S-abată şi dreptatea de la ţelu-i,.
Şi-ades văzut-am mârşavu-i câştig,
A legii hotărâre cumpărând-o.
Acolo sus nu-i însă tot aşa,
Nu-ncap acolo măsluieli, acolo
Se merge fără greş cu cercetarea,
Iar noi, de faţă cu-ale noastre fapte
Ce rânjetul şi chipul şi-l arată,
Siliţi suntem a ne mărturisi.
Atuncea? Ce mai am? Doar pocăinţa?
S-o-ncerc ce poate. Ce nu poate oare?
De însă nu mă pot căi, e vană.
Cât sunt de slab! O, gând ca moartea negru,
O, suflet încleiat care te zbaţi
Să scapi, şi totuşi tot mai mult te-nclei!
O, îngeri, ajutor! fie-vă milă;
Jos, voi, genunchi semeţi, până-n pământ,
Tu inimă de-oţel, te fă plăpândă
Ca trupuşorul unui nou-născut.
Dar poate totul va fi bine.
(Îngenunche şi se roagă. Intră Hamlet.)
HAMLET
Acum ar fi s-o fac. E-n rugăciune.
Acum e clipa. Şi se duce-n ceruri.
Şi astfel mă răzbun.
Să chibzuiesc.
Un ticălos ucisu-l-a pe tata
Şi singurul său fiu, eu, îl trimit
Pe ticălos în cer.
Nu-i răzbunare asta, ci răsplată.
El l-a răpus, cumplit, pe tatăl meu
Îngreuiat de masă, cu păcate
În plină floare, ca-nflorirea-n mai,
Şi cât de mari, o ştie numai cerul,
Dar după-mprejurări, şi-a mea părere
Sunt grele foarte, atunci, drept răzbunare…
Când tocmai sufletu-i, curat prin rugă,
De moarte-i pregătit, eu îl ucid.
Nu.
Stai, spadă, că vei fi cu mult mai crudă
Beat-mort sau în turbare când o fi,
În patu-i de incest şi desfătare
La jocuri, blestemând, şi-n orice stări
Ce nu-l gătesc de mântuire, — atunci îl
Izbeşti să dea cu tălpile de cer,
Iar sufletu-i cel blestemat să fie
Mai negru decât iadu-n care intră.
M-aşteaptă mama. Leacul ăsta doar
De-ţi mai lungeşte zilele bolnave.

“păcatul râncezit, la cer duhneşte”-păcatul nespovedit, vechi, dus zi după zi, duhneşte, sună de-a dreptul patristic, nu?

“să mă rog aş vrea şi nu pot” deşi stau în genunchi , mintea mea e mândră, semeţea, nu se smereşte deloc…

“Aş vrea şi nu pot. Tare mi-e dorinţa
Şi vrerea mi-e la fel de tare, totuşi
Păcatul îmi înfrânge năzuinţa”-cred, Doamne, ajută necredinţei mele…

Năzuinţele noastre sunt mereu bune, dar “nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul  pe care nu-l voiesc..” cum spune Sf. Apostol Pavel.

Tot monologul Regelui este o pledoarie pentru spovedanie, rugăciune, căinţă şi nădejde “Au n-are cerul blând destule ploi-S-o spele albă ca zăpada” este parafrază după Psalmul 50 “mai vârtos mă spală de fărădelegea mea, şi de păcatul meu mă curăţeşte….mai vârtos decât zăpada mă voi curăţi”

Vorbeşte Regele foarte clar şi de metanoia, fără de care totul e inutil.

Dar asta nu se poate, câtă vreme
Mai sunt în stăpânirea-acelor lucruri
Ce-mpinsu-m-au să fac omor, şi-anume
Regina mea, trufia-mi şi coroana.

Nu putem depăşi un prag al păcatului trecând peste el cu roadele lui în braţe.

Foarte frumos spune Pr Antonie de Suroj că ne -au fost iertate prin spovedanie acele păcate pe care nu le-am mai face azi, asta fiind adevărata pcăinţă. Ceea ce iată, spune şi Shakespeare.

Cred că este cea neteologică pledoarie teologică pentru rugăciune, spovedanie, metanoia, control al gândurilor pe care o avem inclusă în patrimoniul culturii universale. Mă gândesc că îi e greu oricărui necredincios să spună că Shakespeare era vreun prost, spălat pe creier şi pupător de moaşte…

O paranteză, cu două întrebări,aşa de final.

La ce nivel de înţelegere poate ajunge un ateu cu  Hamlet?

De ce dacă nouă, la facultatea de regie ni se spune să citim Biblia, nu li se spune şi teologilor să studieze Shakespeare, Cehov, şi alţii şi alţii, fiindcă un nivel de cultură nu strică nimănui, şi teatrul poate fi mai mult decât era pe vremea lui Ioan Gură de Aur, când teatrul echivala cu dezmăţul.

După cum bine remarca un prieten călugăr, ceea ce lipseşte din Hamlet, e iertarea-iubirea. Dacă ar fi existat iertarea, nu ar mai fi fost Hamlet. Aşa că practic, prin lipsă, Hamlet devin o pledoarie pro iubire.

 

Textul integral aici

Click to access Shakespeare%20William%20-%20Hamlet.pdf

 

 

 

Deci, 47

Am primit cadou o zi liniştită, cu zăpadă. O scriu, să n-o uit. Să nu uiţi, Darie, să nu uiţi! Ce replică puternică. Trebuie să nu uităm, mai ales binele. Deşi avem tendinţa de a face taman pe dos. Binele-l îngropăm, răul îl cultivăm.

Deci, la 47 e ca la 46, dar mai bine.

O prietenă pierdută a revenit în peisaj, ce cadou frumos, adevărat.

Un cor de octogenare, minunate, îmi cîntă “pentru credinţă şi mîntuire!”. Îmi cîntă frumos, din tot sufletul lor trecut prin multe regimuri, prin războaie şi cataclisme familiale, poate cele care sunt mult mai greu de dus…

Nepoată-mea îmi dă mesaj dimineaţa de la serviciu şi mă sună seara şi îmi cîntă în suedeză, un cîntecel frumos care nu ştiu ce zicea, dar Ana m-a asigurat că e de bine, că îmi zice să trăiesc o suă de ani. Nu-s maşină suedeză să prind suta, şi vorba Părintelui, “ce mai e suta în ziua de azi?”

O altă prietenă care se coveresează minute bune cu mama, care răspunde las mobilul meu. Niciuna din ele nu are habar cu cine vorbeşte, dar sunt afabile. După urări, cîntări şi altele, se prind.

Părintele şi Preoteasa, desigur, calzi, blânzi, atenţi. Doar sunt părinţi. Ai mei, ai tăi, ai noştri.

Eu am mulţi părinţi. O am pe mama care îmi urează toată ziua diverse, dar o mai am şi pe soră mea, ale cărei partide de poveşti împănate cu rîs sunt adevărate roţi puse fiecărei săptămâni. E departe dar nu s-a inventat încă acel departe care să ne facă să uităm nopţile copilăriei în care adormeam povestiti, râzând şi uneori plângând, ea în patul de sus, eu în sertarul de jos.

Tot de copilărie mă leagă  şi telefonul  unei colege iubite,  stabilită în Franţa, pălăvrăgim din nou ca-n clasa întâi cînd ne-am cunoscut. Sau ca într.a douăsprezecea cînd ne-am dus care încotro. Ea la medicină şi apoi ăn Franţa. Eu la Bucureşti şi apoi în….unde m-am dus eu.

Masă cu viitoarea noră, mama ei, mama mea, copiii mei. Glume peste glume, unele chiar bune, dar important este să perseverezi, nu-i aşa?

Alţi prieteni, alte telefoane. O prietenă gravidă e ţinută în casă de o răceală, dar programăm o întrevedere zilele acestea. Desigur, ca-n fiecare an sunt şi cîţiva mari absenţi, oameni care sperai să-şi aducă aminte de tine, dar din binecuvântate pricini, nu au făcut.o…Poate mai îngăduie Dumnezeu un an şi o vor face atunci. Să nu uităm că El e cel care ne dă zile, prieteni, sens, tot, tot, tot.

de la tot, la tort.

A mai fost vorba azi şi despre un tort minunat, cu blat de bezea, vişine din vişinată (cred) şi o cremă de te lingi pe degete,  care a făcut drumul din Dămăroaia pâna aici, fără caleaşca la scară….şi toate aceste răsfăţuri, delicateţuri şi uzanţe fericite, turnate printr-o plimbare într-un parc desprins din visele acelea minunate care ai vrea să nu se mai termine.

Câini, copii, adulţi şi ne adulţi, la zăpadă cu noi, în această zi fericită pe care mi-e frică să o numesc egoist, “a mea” . E a noastră. Cunoscuţi şi necunoscuţi.

Bineînţeles, mai presus de toţi, au fost ei doi, pe care nu trebuie să-i “tăguiesc”. Ei sunt cei care îmi fac fiecare zi” a mea” de 23 respectiv 18 ani. Ei sunt “câinii mei credincioşi” care mă iubesc necondiţionat, inclusiv atunci când eu mă contest din toate puterile şi le dau tuturor din jur  argumente solide să o facă.

Ninge liniştit, şi mocăniţa intră-n gară, şi intră, şi intră….

Nu ştiu Doamne, ce am făcut să merit ziua asta, sau cei 47 de ani, dar îţi mulţumesc pentru fiecare clipă şi pentru toţi oamenii pe care i-ai turnat în ceea ce se cheamă existenţa mea.

La mulţi ani, tuturor! Să vă fie plin anul numai cu zile din astea, cu familie, prieteni şi iubire în valuri, valuri.

Doamne ajută!

 

 

Cum am riscat să fiu împuşcată, pentru un pardesiu….

Nu ştiu dacă am mai scris asta pe aici, dar eu m-am măritat pe 21 decembrie 1989 la ora 13. Am fost ultimul cuplu căsătorit sub vechiul regim, de-i tremura primarului panglica mai rău ca pipota porumbelului voiajor din al doilea război mondial.Cu ocazia acestui măreţ eveniment, eu din leafa mea de muncitor calificat la secţia de liofilizate a fabricii Biofarm fără SA mi-am cumpărat un pardesiu. mamă, mamă ce fain era. Nu era palton, era pardesiu, mi-era cam frig în el, dar eram prea îndrăgostită de croiala şi materialul lui ca să-mi pese. Şi iată că pe 22 decembrie în timp ce mergeam cu proaspătul meu bărbat sau cu bărbatul meu proaspăt la Sahia, unde el lucra cameraman,  coleg fiind cu unul Sârbu care făcea filmări, ne-a prins bubuiala pe la Unirii. Toată lumea pe burtă. Vîjîiau gloanţele ca-ntr-un film de Sergiu Nicolaescu ceea ce s-ar putea să fi şi fost…dar gloanţele erau reale după cum s-a putut constata, atunci când toată lumea s-a ridicat în picioare, mai puţin unul, doi, care au continuat să asculte cu urechea pământul..Ei bine, eu nu mă puteam întinde pe caldarâm. Degeaba mă trăgea de mânecă soţul meu, eu nu putea murdări bunătate de pardesiu pe care dădusem aproape leafa mea pe-o lună, de muncit non stop, în trei schimburi. He, he, ce vremuri. Voi scrie ceva despre ele atunci când nu-mi voi mai putea aminti ce am făcut ieri.

Cred că fiecare dintre noi are un asemenea pardesiu. Un “ceva” la care ţine în ciuda logicii, a bunului simţ şi chiar a instinctului de conservare. Asta poate fi ceva bun sau rău, de la caz la caz. Fie e ceva care te defineşte, fie ceva care te distruge. Linia dintre a fi definit sau anihilat e foarte fină. Aviz amatorilor.