Dă două ore sufletului tău


”Și mai zici că mergi la biserică…”

asta aud de fiecare dată atunci cînd cuiva nu i convine ceva din ce fac, zic, sunt. Este cum ar veni -reproșul universal, suprem, reproșul reproșurilor, il capo di tutti capi.

Să mergi la biserică înseamnă să admiți, din start, în gura mare și în văzul tuturor, că ești păcătos, bolnav sufletește și nevolnic. Asta nu înțeleg mulți dintre cei care nu merg la biserică, și din păcate și mulți dintre cei care merg. De fapt aici consă și dificultatea. Să admiți că în tine există jeg, depozitat, sedimentat. Atît de vechi încît ajungi să crezi că jegul acela ești tu, că face parte din tine și că pe cale de consecință, trebuie să-l iubești și să-l aperi. Să mergi la biserică înseamnă să te uiți în sus și așa să-ți dai seama cît ești de jos, capul tău omensc nu ajunge nici măcar la picioarele sfinților. Dar știi că și ei au fost oameni ca tine. Și ei au luat startul la fel, nu au luat startul cu niciun avantaj. Așa că da, zic că merg la biserică și asta înseamnă că admit că am nevoie de ajutor. De ajutorul pe care mi-l poate da preotul prin taine, de ajutorul pe care mi-l pot da ceilalți.

”eu nu simt nimic în Liturghie” ce să simți? ce vrei să simți? Cum un porumbel ți se așează pe cap, cum te mîngîie Duhul Sfînt? Ce să simți? Important e să fii acolo, să încerci să fii prezent, la propriu și la figurat. Că de multe ori îți parchezi calul în biserică dar călărețul e aiurea…drept îi că nici măcar în cazurile astea nu pleci nefolosit, fiindcă din fericire taina nu ține cont de vrednicia noastră. Faptul că am venit arată că-L vrem, că-L dorim, că-L cerem pe Dumnezeu, și el nu se refuză nimănui. Ceea ce simți după liturghie e important, felul în care aceasta te transformă, împreună cu rugăciunea de acasă, și cu spovedaniile. Toate acestea  ajung cu timpul să-ți schimbe gîndurile din cap și să facă aerul din jurul tău, respirabil. Să simți că ai un filtru între tine și lume. Și acest filtru nu e o autohipnoză, o transă, cum poate ar zice unii psihanaliști. E real. E un filtru al toleranței, al punerii în papucii celuilalt…

„ nu vin, că degeaba vin, că nu mă pot concentra”

Există un antrenament, și aici. Mulți dintre cei aflați la început de drum duhovnicesc preferă bisricile goale și aprinderea lumînărilor. În biserica goală simt ei că se pot concentra mai bine. Poate că e adevărat, dar e o concentrare pe propriile gînduri. Nu e cu mult diferită de o rugăcinea făcută acasă. Desigur sfinții de pe pereți, mirosul de tămîie, liniștea, poate că ajută, dar ne aflăm tot în zona psihologicului, dominat de ”eu ”și de gîndurile generate de el. Lumînarea nu se roagă pentru tine, pereții bisericii nu se roagă pentru tine, sfinții da, dar trebuie să intri într o relație cu ei, și nu poți intra cu ei în relație negînd preotul, Biserica căreia sfinții i-au fost apărători și slujitori, sau pe ceilalți enoriași. La sfinți nu merge cu pile, nu se poate sări peste rînd. Sigur, că pot fi și excepții, cînd e cazul, dar regula e că ajungi la ei prin slujbe, rugăciune, efort.

În rugăciunea colectivă există tocmai această forță colectivă. Ieșim din individualism, și devenim persoane care stau de vorbă cu alte persoane. Fiecare se deschide individual cît poate, dar dacă mergi la Sf Liturghie nu mai contează cît poți tu, contează cît poate grupul de rugăciune, din care fac parte preotul, diaconul și ceilalți. Nu mai ești singur. Oare există ceva mai puternic, mai intens și mai de dorit în lumea asta decît să știi că nu mai ești singur? O vreme ești , poate, unul care ”atîrnă” la rugăciune, pentru care alții fac eforturi să-l tragă în sus, dar cu timpul și cu ajutorul Duhului Sfînt lucrurile se pot schimba și să ajungi să fii tu unul care îi trage pe alții.

E bine să ne lăspm duși de sufletul nostru ferfeniți la biserică. E bine să ne oprim și să-l ascultăm cînd ne spune că se simte murdar, și obosit și bolnav. Și cînd îl auzim să nu-i dăm la cap cu paliative, jocuri, filme, cărți, distracții. Să-i dăm voie și lui să aibă două ore numai pentru el

Advertisements

Cum?


În 30 de ani de libertate, nu mi amintesc de vreun guvern, de vreun ministru, de vreun preşedinte, care să fi ieşit în faţa poporului român şi să-şi fi cerut iertare pentru că a eşuat. El, guvernului lui sau politica lui. Mereu de vină au fost cei dinainte, doar ei cu melcii lor, într-o logică conform căreia eu ar trebui să mă iau de înaintaşii mei pentru că eu acum sunt egoistă, nervoasă şi nu destul de înaltă…

În timpul acesta cât ei sunt ocupaţi să dea vina unii pe alţii, noi creştem în noi, ca în nişte incubatoare enorme, răul pe care ei l-au semănat. Cu fiecare zi care trece devenim mai individualişti, mai reci, mai distanţi. Nu doar că ne denigrăm unii altora convingerile, faptele, credinţa, trecem şi la fiinţă. ne omorâm zilnic cu vorbe, priviri şi mai mult decât orice, prin indiferenţă.

Lasă-l să aştepte. ce dacă întărzii…nu-mi pasă, facă ce-o vrea….nu e treaba mea, cine l-a pus…să-şi vadă el de viaţa lui…ce-mi pasă mie de el, ce, eu la născut?…nu-i convine, să se care…

Nu ne mai pasă de nimic.

Pe părinţi i-am trimis să-şi marcheze pentru ultima dată fişa de pontaj, i-am declarat expiraţi. Nu mai au voie să voteze, aleg prost, pentru că de fapt sunt nişte proşti.  Încă am în minte imagini şi vorbe de-ale unei repotreriţe care ţipa înflăcărată în piaţă cu # rezist că bătrânii să facă bine să-şi vadă de ale lor şi să lase tinerii să voteze.

Ne certăm precum chiorii, din orice, din absolut orice. Nu există miză mică sau mare. Orice motiv de scandal e bun. De la spaţiile de parcare până la religie, cu trecere prin dietă, fitness şi animale. Ni se pare atât de firesc să înjurăm. Nu cred că am auzit zece înjurături până la 18 ani. Când înjura cineva apăreau cinci  capete la geamuri care îl admonestau pe nefericit, în trei limbi. Pe vremea aceea ne făceam unii atora observaţii, aşa, frumos, în faţă, de la obraz, nu în comitetete de pe băncuţe. Dar atunci nu umblai să-i iei gâtul unuia fiindcă ţi-a făcut observaţie, o asimilai.

Acum avem aşa, vegani vs raw vegani vs carnivori, secta iubitorilor de animale împotriva celor care consideră că totuşi e mai bine să iubeşti întâi oamenii, alăptătoare în public vs nealăptătoare în public, fumători vs nefumători, vaccinişti vs ne vaccinişti,  familie tradiţională vs  familie unisexuală sau monosexulă, tenismeni vs fotbalişti, manelişti vs nemanelişti, apocaliptici vs optimişti. Pe scurt orice afirmaţie ai face o parte a piliturii de fier se va aduna în jurul tău versus altei părţi a piliturii de fier ce va sta răsfirată pe masă. Important nu mai e  ceea ce credem, fiindcă dacă stăm strâmb şi judecăm drept, în tot vacarmul ăsta e mai greu să spui în ce crezi, aşa că e ai simplu să găseşti oponeţii care să te ajute să scoţi cavaleria argumentelor gata pregătite, netrecute prin filtrul conştiinţei. Susţinem practic ideile care stau în spatele celui mai bun discurs pe care-l avem. Discursul vine primul.

Asta dacă faci parte din categoria celor care încă mai susţin idei. Dacă nu, te afli în marea categorie a celor care zilnic îşi arată măiestria scriitoricească, sau verbaă, în subiecte de nimic, într-un soi de post modernism decrepit. O întreagă falie de intelectuali care scriu cu umor, cu verb, aplicat, inteligent, cu referinţe culturale despre graura covrigului şi iportanţa ei ontoogică. E plin netul de ei. Îi recunoşti prin aroganţa cu care se apleacă în faţa celor care le aduc pe altare ofrande de laudă. Nu întâmplător ni se cere „ jertfa laudei”. Câteodată am impresia că toate au fost scrise doar pentru noi, urma asta care sper că va reuşi să scape turma.

Deci avem auto-idolatri, indiferenţi, certăreţi. Cu ce i legăm în societate, care e mortarul pentru acste cărămizi? Cu am putea creşete o ţară bună cu ăştia?

EGO-RIA, O ţară cum nu-i alta


Cred că noi românii o ducem aşa bine cum o ducem şi suntem atât de respectaţi pe cât suntem fiindcă suntem incaabil să înţelegem “munca în echipă”. Cred că va mai trece o generaţie până vom ajunge acolo…Pentru noi munca în echipă e o sintagmă care defineşte un şef care ţipă şi o turmă care se spupune, turmă formată din oameni care spera ca într-o bună zi să ajungă şefi care ţipă. Individualutăţile puternice sunt extrem de admirate în România. Toată lumea se străduieşte să vorbească tare, să fie amuzantă-oamenii care se străduiesc să fie amuzanţi când ei sunt paraleli cu umorul sunt un blestem la nunţi, botezuri, cumetrii-, nu ai unde te duce, nu te poţi muta şi oricum parcă e câte unul la fiecre masă! Cu toţii vor ca atenţia să fie la ei, să deţină monopolul discuţiei. Nimeni nu vrea să “facă parte din echipă”. Toată ziua auzi lider în sus, lider în jos. Mămicile îşi numesc copiii prost crescuţi şi isterici ” caractere puternice”. Caracter puternic fiind, din câte ştiu eu, unul care e gata să ia un glonţ în cap pentru credinţele şi valorile lui, ceea ce e greu de dibuit la un şânc de trei ani care se dă cu curul de pământ ţi-i cară pumni maică-si în picioare, fiindcă nu ajunge mai sus…

Toţi ne dăm alfa. Suntem o haită de alfa şi ne mirăm că nu merge treaba. Beta, gama, delta, epison…lipsesc cu desăvîrşire, de cele mai multe ori nici zeta nu e fiindcă nimeni nu acceptă că ar putea fi ultimul. Sau dacă e, toată lumea râde de Zeta în loc să-i mulţumească că e acolo şi închide turma şi-i păzeşte coada.

Am fost învăţaţi cu podiumul, cu bravo, cu trebuie să iei musai zece, trebui să ajungi la olimpiada la faza planetară, trebui să rezolvi probleme cu trei steluţe din Gazeta Matematică…Nimeni nu ne-a spus că dacă pur ţi simplu facem parte din calsă şi suntem acolo când se strigă catalogul, e suficient. Că suntem o parte dintr-un întreg. Un organism viu care rsepiră, e sănătos, evoluează…nu, musai alfa!

E o societate obositoare, agresivă, isterică, neferictă. O piramidă de orgolii care se luptă între ele. Indifernt de câte ori schimb postul dai de acelaşi ego care spune “eu sunt bun, ghiţă-i prost, să moară Ghiţă, Ghiţă să plătească!”

Prea puţini se gândesc când ies dintr-un proiect, oricare ar fi acela, cum le afectează celorlaţi vieţile. De asta iniţiativa particulară e minunată dar aproape lipseşte cu desăvârşire. Oamenii muncesc motivaţi de bani şi de faima soacială mai mult decât din bucuria de a fi parte din ceva. Bucuria de a ne întălni şi de a face ce ne place este…în altă parte!

Mereu “aflaşii” sunt în cautare de proiecte şi de locuri unde pot sta pe cel mai bun scaun, pot vorbi cel mai tare şi pot râde cel mai zgomotos. Cine mai ascultă povestea într-o lume de povestitori? Nimeni. Ce valoare are o poveste fără ascultaşi? Niciuna.

Hai să fim noi Beta, Gama, Delta şi vom ajunge să fim o societate Alfa. Aşa cred. Aşa sper. Dar pentru asta nu trebuie să ne mai creştem copii îi ideea că trebuie să fie “cei mai”. Să lăsăm comparaţiile să fie doar figuri de stil literar.