Cum?


În 30 de ani de libertate, nu mi amintesc de vreun guvern, de vreun ministru, de vreun preşedinte, care să fi ieşit în faţa poporului român şi să-şi fi cerut iertare pentru că a eşuat. El, guvernului lui sau politica lui. Mereu de vină au fost cei dinainte, doar ei cu melcii lor, într-o logică conform căreia eu ar trebui să mă iau de înaintaşii mei pentru că eu acum sunt egoistă, nervoasă şi nu destul de înaltă…

În timpul acesta cât ei sunt ocupaţi să dea vina unii pe alţii, noi creştem în noi, ca în nişte incubatoare enorme, răul pe care ei l-au semănat. Cu fiecare zi care trece devenim mai individualişti, mai reci, mai distanţi. Nu doar că ne denigrăm unii altora convingerile, faptele, credinţa, trecem şi la fiinţă. ne omorâm zilnic cu vorbe, priviri şi mai mult decât orice, prin indiferenţă.

Lasă-l să aştepte. ce dacă întărzii…nu-mi pasă, facă ce-o vrea….nu e treaba mea, cine l-a pus…să-şi vadă el de viaţa lui…ce-mi pasă mie de el, ce, eu la născut?…nu-i convine, să se care…

Nu ne mai pasă de nimic.

Pe părinţi i-am trimis să-şi marcheze pentru ultima dată fişa de pontaj, i-am declarat expiraţi. Nu mai au voie să voteze, aleg prost, pentru că de fapt sunt nişte proşti.  Încă am în minte imagini şi vorbe de-ale unei repotreriţe care ţipa înflăcărată în piaţă cu # rezist că bătrânii să facă bine să-şi vadă de ale lor şi să lase tinerii să voteze.

Ne certăm precum chiorii, din orice, din absolut orice. Nu există miză mică sau mare. Orice motiv de scandal e bun. De la spaţiile de parcare până la religie, cu trecere prin dietă, fitness şi animale. Ni se pare atât de firesc să înjurăm. Nu cred că am auzit zece înjurături până la 18 ani. Când înjura cineva apăreau cinci  capete la geamuri care îl admonestau pe nefericit, în trei limbi. Pe vremea aceea ne făceam unii atora observaţii, aşa, frumos, în faţă, de la obraz, nu în comitetete de pe băncuţe. Dar atunci nu umblai să-i iei gâtul unuia fiindcă ţi-a făcut observaţie, o asimilai.

Acum avem aşa, vegani vs raw vegani vs carnivori, secta iubitorilor de animale împotriva celor care consideră că totuşi e mai bine să iubeşti întâi oamenii, alăptătoare în public vs nealăptătoare în public, fumători vs nefumători, vaccinişti vs ne vaccinişti,  familie tradiţională vs  familie unisexuală sau monosexulă, tenismeni vs fotbalişti, manelişti vs nemanelişti, apocaliptici vs optimişti. Pe scurt orice afirmaţie ai face o parte a piliturii de fier se va aduna în jurul tău versus altei părţi a piliturii de fier ce va sta răsfirată pe masă. Important nu mai e  ceea ce credem, fiindcă dacă stăm strâmb şi judecăm drept, în tot vacarmul ăsta e mai greu să spui în ce crezi, aşa că e ai simplu să găseşti oponeţii care să te ajute să scoţi cavaleria argumentelor gata pregătite, netrecute prin filtrul conştiinţei. Susţinem practic ideile care stau în spatele celui mai bun discurs pe care-l avem. Discursul vine primul.

Asta dacă faci parte din categoria celor care încă mai susţin idei. Dacă nu, te afli în marea categorie a celor care zilnic îşi arată măiestria scriitoricească, sau verbaă, în subiecte de nimic, într-un soi de post modernism decrepit. O întreagă falie de intelectuali care scriu cu umor, cu verb, aplicat, inteligent, cu referinţe culturale despre graura covrigului şi iportanţa ei ontoogică. E plin netul de ei. Îi recunoşti prin aroganţa cu care se apleacă în faţa celor care le aduc pe altare ofrande de laudă. Nu întâmplător ni se cere „ jertfa laudei”. Câteodată am impresia că toate au fost scrise doar pentru noi, urma asta care sper că va reuşi să scape turma.

Deci avem auto-idolatri, indiferenţi, certăreţi. Cu ce i legăm în societate, care e mortarul pentru acste cărămizi? Cu am putea creşete o ţară bună cu ăştia?

Advertisements

EGO-RIA, O ţară cum nu-i alta


Cred că noi românii o ducem aşa bine cum o ducem şi suntem atât de respectaţi pe cât suntem fiindcă suntem incaabil să înţelegem “munca în echipă”. Cred că va mai trece o generaţie până vom ajunge acolo…Pentru noi munca în echipă e o sintagmă care defineşte un şef care ţipă şi o turmă care se spupune, turmă formată din oameni care spera ca într-o bună zi să ajungă şefi care ţipă. Individualutăţile puternice sunt extrem de admirate în România. Toată lumea se străduieşte să vorbească tare, să fie amuzantă-oamenii care se străduiesc să fie amuzanţi când ei sunt paraleli cu umorul sunt un blestem la nunţi, botezuri, cumetrii-, nu ai unde te duce, nu te poţi muta şi oricum parcă e câte unul la fiecre masă! Cu toţii vor ca atenţia să fie la ei, să deţină monopolul discuţiei. Nimeni nu vrea să “facă parte din echipă”. Toată ziua auzi lider în sus, lider în jos. Mămicile îşi numesc copiii prost crescuţi şi isterici ” caractere puternice”. Caracter puternic fiind, din câte ştiu eu, unul care e gata să ia un glonţ în cap pentru credinţele şi valorile lui, ceea ce e greu de dibuit la un şânc de trei ani care se dă cu curul de pământ ţi-i cară pumni maică-si în picioare, fiindcă nu ajunge mai sus…

Toţi ne dăm alfa. Suntem o haită de alfa şi ne mirăm că nu merge treaba. Beta, gama, delta, epison…lipsesc cu desăvîrşire, de cele mai multe ori nici zeta nu e fiindcă nimeni nu acceptă că ar putea fi ultimul. Sau dacă e, toată lumea râde de Zeta în loc să-i mulţumească că e acolo şi închide turma şi-i păzeşte coada.

Am fost învăţaţi cu podiumul, cu bravo, cu trebuie să iei musai zece, trebui să ajungi la olimpiada la faza planetară, trebui să rezolvi probleme cu trei steluţe din Gazeta Matematică…Nimeni nu ne-a spus că dacă pur ţi simplu facem parte din calsă şi suntem acolo când se strigă catalogul, e suficient. Că suntem o parte dintr-un întreg. Un organism viu care rsepiră, e sănătos, evoluează…nu, musai alfa!

E o societate obositoare, agresivă, isterică, neferictă. O piramidă de orgolii care se luptă între ele. Indifernt de câte ori schimb postul dai de acelaşi ego care spune “eu sunt bun, ghiţă-i prost, să moară Ghiţă, Ghiţă să plătească!”

Prea puţini se gândesc când ies dintr-un proiect, oricare ar fi acela, cum le afectează celorlaţi vieţile. De asta iniţiativa particulară e minunată dar aproape lipseşte cu desăvârşire. Oamenii muncesc motivaţi de bani şi de faima soacială mai mult decât din bucuria de a fi parte din ceva. Bucuria de a ne întălni şi de a face ce ne place este…în altă parte!

Mereu “aflaşii” sunt în cautare de proiecte şi de locuri unde pot sta pe cel mai bun scaun, pot vorbi cel mai tare şi pot râde cel mai zgomotos. Cine mai ascultă povestea într-o lume de povestitori? Nimeni. Ce valoare are o poveste fără ascultaşi? Niciuna.

Hai să fim noi Beta, Gama, Delta şi vom ajunge să fim o societate Alfa. Aşa cred. Aşa sper. Dar pentru asta nu trebuie să ne mai creştem copii îi ideea că trebuie să fie “cei mai”. Să lăsăm comparaţiile să fie doar figuri de stil literar.