Cei mai proşti angajaţi, prietenii!


Cea mai mare greşeală pe care o poţi face atunci când treci de la o multinaţională la mica ta firmă, este să lucrezi cu prietenii. Pare evident şi cu toate acestea multă lume continuă să o facă.

Prietenilor trebuie să le ceri orice le ceri, cu mănuşi, fiindcă nu-i aşa, sunt prietenii tăi. Dacă vrei o corectură, pe lângă perechea iniţială de mănuşi, îţi mai tragi una. Când vine vorba de plătit, cu cât să plăteşti un prieten? Cum să-i dai o sumă mică, să-l jigneşti, dacă îi dai una mare, te simţi tu aiurea înlauntrul tău, că i-ai dat cât nu face. Şi uite aşa, aduni mănuşi după mănuşi până face de una mare de box şi atunci…pierzi un prieten. Şi nu câştigi nimic. O să-mi spuneţi că dacă l-ai pierdut nu era prieten că  bla bla bla că prietenii adevăraţi orice ar fi nu te părăsesc bla bla bla. Preietnii sunt oameni. Şi tu eşti om. Există în concluzie un acord nesemnat între voi. Mie îmi place de tine, ţie îţi place de mine şi cât timp ne placem unii pe alţii,  căruţa merge înainte.  Dar prieteniile nu sunt normate de un cadru strict. Vorbim flori, fete, filme sau băieţi, ce ne trece prin cap. Nu stabilim strategii, nu arătam busines planuri şi mai ales nu ne măsurăm împreună valoarea banului. Că banul în ciuda a ceea ce scrie pe el, are valori diferite în ochii fiecăruia. Pentru unul o sută de lei e profitul pe o zi, pentru altul, banii de coafor.  Aşa că pe lângă trecerea de la o organizaţie mare, unde erau mulţi roboţei care făceau multe munci, treci la o organizţie mică, unde te trezeşti înconjurat de prieteni care vor să te înţeleagă în loc să muncească ca la patron. Şi cum să faci trecerea de la băiatul de mici şi bere , cel care întorcea duminica grătarul la cel de luni, care nu tu mici, nu tu bere,în schimb cere şi cere…

Oricum, noi românii suferim teribil de pe urma lipsei “social courtesy” şi avem tendinţa de a ne trage de şireturi cu oricine ne iese în cale şi de a judeca oameni la care n-am avea dreptul să ridicăm ochii. Tendinţă cu atât mai accentuată cu cât acum toată lumea simte că poate şi trebuie să emită judecăţi de valoare asupra a orice. Agramaţii şi aliteraţii judecă opere literale, elevii care nu trec clasa îşi judecă profesorii, ateii îl judecă pe Dumnezeu , femeia de serviciu, pe cel care conduce afacerea din care îşi ia ea banii. Toată lumea “ştie mai bine”. Toată lumea spune cu siguranţă ” eu în locul tău…”- Ei bine, nu eşti în locul meu, pentru că eşti în locul tău, asta e! aşa a decis Cineva, să lăsăm lucrurile aşa.

Şi atunci, tot ce ai nevoie este ca alături de tine să fie un prieten pe care teoretic îl ştii de o viaţă dar nu ai avut ocazia să-l vezi cum ştie el mai bine, cum ar face el în locul tău şi cum în numele prieteniei îşi arogă dreputuri incredibile.

Întrebat dacă să dea dajdie sau nu, Iisus spune “să-i dăm cezarului cele ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu…” Să nu amestecăm politicul cu spiritualul. Deci nici economicul cu prietenia. Că dacă astfel pierdem un prieten, e doar vina noastră  fiindcă nu l-am preţuit suficient de mult încât să-l lăsăm acolo unde nu-l putem plăti. Că un lucru e clar. Prietenia nu se plăteşte, nu se răscumpără şi cu un prieten nu eşti niciodată chit. Chit poţi fi doar cu un angajat!

O săptămâna binecuvântată să aveţi!

Advertisements

gol


De-a lungul timpului am pierdut multi oameni care mi-au fost dragi. prin divort. prin plecari. prin moarte. Dar cel mai adesea nu din aceste motive dramatice. Va spun la sfarsit cum i-am pierdut cel mai adesea…de fiecare data am gasit o forma de a face fata. Mai greu. mai cu plans. Mai fara. Si reuseam sa ma conving, eu pe mine ca e o smecherie sa te descurci fara cineva. Ei bine, nu e. E  mai bine sa te descurcii cu ei. Sa gasesti o cale de a-i mentine in viata ta. Dar nu artificial, Legat de un aparat care sa le pompeze interes. Da, e mult mai bine sa inveti sa descurci cu oamenii si nu fara ei.  Si e bineinteles si mult mai greu!

Dar sunt momente cand indiferent ca e vorba de o prietenie pe care o credeai de-o viata, o prietenie in care v-ati vazut reciproc copiii crescand, sau aparand, e cazul sa-l lasi pe om sa plece. Sa-i faci cu mana, sa te mai uiti prin album cand ti-e foarte dor, dar sa-l lasi sa plece. Sau poate chiar sa ii mai dai cate-un telefon din cand in cand, poate doar ca sa auzi ca vocea nu-i suna la fel. 

Eu sunt acum intr-un astfel de moment. Trebuie sa-mi iau la revedere. 

Motivul pentru care trebuie sa renuntam cel mai des la oameni nu sunt mortile sau divorturile, nici emigrarile ci schimbarile. Ne mutam centrul de greutate de la o valoare la alta si daca cele doua schimbari nu coincid (si cat de rar se intampla asta…) umbra prieteniei nu se mai suprapune perfect pe prietenia insasi si ramane loc numai bun cat sa se simt un ‘joc” suparataor de mecanism dereglat…

Cand cineva emigreaza, il mai vezi din cand in cand, tot e ceva!

Cand divortezi, iti ramane o hartie.

Cand cineva moare, ai mormantul si florile.

Dar cand un prieten dispare nu-ti ramane decat un gol si bantuitoarea intrebare daca a fost sau n-a fost.

 

Razna e patria mea!


Tolo s-a plins de interfata fiindca nu poate citi bine si cum cele doua teme dragi vietii mele nu sunt unele din wordpress ci fidelitatea si prietenia am schimbat din nou interfata. Sper sa va placa. Oricum ca sa o schimb trebuie sa faceti parte din lista foarte foarte scurta de prieteni. Care in ultimul timp e din ce in ce mai scurta. Cel mai probabil fiindca am inceput sa o iau razna dar asta-i alta poveste, toti trebuie sa inebunim putin la un moment dat ca sa ne putem apoi aprecia mai bine normalitatea.

Adevarul e ca aceste doua cuvinte ma bantuie de multa vreme. Mereu si mereu, obsesiv, ma intreb ce e ala un prieten. Cat de sus sa pun stacheta. Pina unde poti lasa de la tine doar de dragul de a tine un om aproape. In crestisim toti sunt mai mult dect prietenii tai, sunt fratii tai. Dar eu n-am ajuns acolo. Inca sunt in desertul indoielilor, al intrebarilor. Si soarele acestor framantari ma arde in interior. Sigur, ma duc duminica la Sf. Liturghie, ma simt bine, in timpul si o vreme dupa, dar mai am asa de mult pina acolo. Si sunt mult prea multe vorbe dupa ce iesi din biserica. Acolo e bine. Se spune numai cat trebuie. Cum trebuie. Cat trebuie. Dar apoi vorbim si vorbim si vorbim. Bine rau, jertfa, fapte mari, mici. Turuim, turuim si viata noastra nu depune deloc marturie pentru noi, faptele noastre vorbesc o alta limba decat vorbele noastre. Undeva e o frantura ca un nor care taie cerul in doua.

Cred sincer ca viata asta fara prieteni, fara oameni pe care sa-i iubesti stiind ca sunt o strada mai incolo, un an mai incolo sau un continent mai incolo, nu are sens. Dar pentru asta trebuie sa-i iubesti iar iubirea e inca unul din cuvintele acelea de care mi-e frica. Mi-e frica fiindca-l folosim usor. Nu des, usor. Putem sa-l folosim oricat de des daca i-am creat in jur aerul prielnic al linistii si al pacii.

Am cativa preieteni vechi si unul nou, care e in probe. Probele la mine durau zece ani dar cateodata e prea putin. Asa ca de acum inainte am decis sa dureze zece secunde. Pe fiecre prieten nou, il iau in dinti si daca rezista, e aur curat.

V-am spus ca am luat-o razna. Si razna n-are nimic impotriva. Din contra. Razna e noua mea patrie. Asa ca daca sunteti prin preajma, sa stiti ca va iubesc. Si daca nu, tot va iubesc. Fiindca exact in aceasta clipa, mi-e inima calma si-n suflet am pace. Profitati, nu pot garanta pentru ce va fi peste 10 secunde….Acum cat sunt in Raznaland e superoferta!