Jay Ingram-Teatrul Mintii

Am un prieten bun, Iulian, care ma trage de urechi, ca orice prieten bun, fiindca nu mai scriu. Ei bine, scriu! Eu imi ascult prietenii fiindca daca nu i-as mai asculta ce rost ar mai avea…dar disertatia despre prieteni, alta data.

Acum, “Teatrul Mintii”, o carte care te va face sa te indoiesti amarnic si stiintific despre validitatea expresiei “am vazut cu ochii mei” . Vei vedea ca de multe ori ceea ce vezi cu ochii tai nu face cat o ceapa degerata, fiindca intervine marele arbitru, mintea.

Inainte de orice, doua vorbe despre Jay Ingram-licentiat al Universitatii din Toronto si detinator al unui master in microbiologie la aceeasi facultate, gazda emisiunii Daily Planet de la Discovery Channel Canada.

Asa ca va dati seama ca trebuie sa va asteptati la foarte multa informatie, simplu si riguros structurata, povestita fluent si cu mult umor. Cartea se citeste usor, dar e o sursa de informatie si o baza de meditatie extraordinara. Te face sa fii mai moale in clont, sa te gandesti de doua ori cand spui ca ceva e musai asa cum crezi tu si in general, iti induce ideea ca in ciuda marilor realizari ale stiintei, misterul e acolo si nu e catusi de putin diminuat.  Ba intr-un fel pare ca sporeste odata cu descoperirile…Nu stiu cum s-o prezint mai bine asa ca am s-o fac prin cateva experimente si aspecte concrete.

 Un experiment interesant : In 1728 !!! (da, cine ar fi crezut ca erau posibile operatiile pe ochi la acea vreme ) chirurgul William Cheselden a indepartat cataractele de pe ambii ochi ai unui pacient (ma intreb oare ce fel de anestezie se folosea la acea data, ce monitorizare post operatorie se facea, ce sustinere prin aparate…) si pacientul isi dobandeste vederea.Pacientul fiind un baiat de 13 ani care nu vazuse niciodata.  Baiatul, mai putin fericit decat l-ar arata niste filme de la Hollywood a trebuit sa-si recladeasca lumea avand un simt in plus, simt pe care cu greu il putea corela cu celelalte. De exemplu, uite ce povesteste chirurgul care l-a operat” uitand adesea care era pisica si care era cainele, se rusina sa intrebe, dar prinzand pisica pe care o cunostea deja prin simturi, s-a constatat ca o privea fix dupa care dandu-i drumul a spus ; ei  pisi, alta data te voi recunoaste..” Deci stia care e cainele si pisica cand era orb dar dupa ce si-a recapatat vederea a trebuit sa o ia de la capat. Interesant, nu? Un caz mai dramatic a avut loc 250 de ani mai tarziu, cand un alt pacient, dintr-o persoana dinamica, energica si plina de viata, dar fara vedere, a devenit, dupa recapatare vederii, un om apatic, trist si depresiv, care a mai trait doar sapte ani, cu toate ca nu suferea de nimic. Nu vreau sa intelegeti prin asta ca Jay Ingram face aplologia orbirii. Nici gand. El doar ne atrage atentia despre marele papusar din spatele firelor, mintea. Mintea e cea care trage sforile astfel incat noi sa credem una sau alta, mai mult decat atat, sa fim gata sa murim pentru credintele noastre, care de cele mai multe ori nu sunt decat mici jocuri, iluzii, scamatorii prin care mintea noastra extrage iepuri si porumbei din jobenul realitatii. Iar noi ca fraierii suntem gata sa ne dam viata pentru acei iepuri si porumbei.

Un capitol intreg se cheama de altfel “Marea iluzie”. In care aflam ca perfect sanatasi fiind, tot experimentam tot felul de “orbiri “pe parcursul zilei.

Avem structural, un punct mort, “pata oarba” despre care probabil ca ati auzit. Imaginea noastra nu este completa, daca ar fi ca vederea noastra sa fie un tablou, din el ar lipsi o bucata, pe care insa mintea o completeaza, ca pe un puzzle.

” Fie ca folosim un singur ochi sau pe ambii ar trebui sa ne asteptam sa vedem o pata neagra sau intunecata pe fiecare peisaj la 15 grade fata de punctul care ne atrage atentia. Totusi Divinul Artificier nu si-a lasat lucrarea imperfecta. Pata in loc sa fie neagra, are intotdeauna aceeasi culoare cu fundalul…” Sir David Brewster 1832Asta cadru de cadru, secunda de secunda.

50 % din creierul nostru este dedicat procesarii si analizarii datelor vizuale (acum va e clar de ce toate ziarele si revistele abunda de poze, nu-i asa? Parerea mea e ca cel mai probabil am devenit pe parcurs asa de “vizuali” a fost o caracteristica ce s-a dezvoltat in timp, din moment ce la inceput a fost cuvantul…Probabil ca la inceput a fost cuvantul si la sfarsit,  desenul…dar las deoparte digresiunile mele si revin la “Teatrul Mintii”)

Cubul Necker e exemplul clasic prin care ni se arata ce trucuri ne joaca ochii. Pe masura ce-l priviti, pare sa-si schimbe pozitia.  Cand e orientat in jos spre dreapta cand in sus spre stanga.  Deci cine are dreptate? Unii ar zice ca e orientat spre stanga altii spre dreapta. Merita sa pornim un razboi pentru asta? Probabil ca nu, dar mai mult ca sigur,  multe razboaie au plecat din motive la fel de intemeiate. Dar merita sa ne intrebam ce se produce in mintea  noastra de o data vedem asa, alta data, diferit…

Nu stiu daca am reusit sa va fac sa credeti ca merita sa citit cartea lui Jay Ingram, aparuta la Curtea Veche in 2008,  pe care eu am citit-o la un hotel cu nume imposibil de pronuntat din oraselul Uppsala Suedia, azi primavara, in vacanta de Paste. Aveau o terasa mare, inchisa cu geamuri care dadea intr-o curte interioara cu un lac mic si copaci batrani, cu rate salbatice pe lac si cu primavara plutind in aer. Era un peisaj asa frumos, scaldat intr-un soare crud si timid, ca n-as putea spune daca a fost o iluzie sau nu si daca mie cartea mi-a placut datorita acestui peisaj de dimineata linistita sau….

Va mai dau pe la nas cu cateva titluri de capitole : ce este constiinta, sentimentul constiintei, oare creierul tau este cu adevarat necesar, inconstientul, marea iluzie, timp,  liber arbitru, creiere separate, vise, imagini.

Lebada Neagra-Nassim Nicholas Taleb

Cartea asta iti pune in miscare rotitele intepenite. De la primele randuri capul iti vajaie si te intrebi cum e posibil sa fie cineva asa de erudit. Referintele culturale curg garla, dar nu sunt grele si nici nu sunt dificil de urmarit. NNassim Nicholas Taleb nu te face sa te simti ca un scolar tampit pe care profesorul vrea sa-l invete o limba straina intr-o singura ora. Nici gand. Te simti ca un scolar tampit care isi da seama cat de greu e sa inveti o limba straina. Glumesc! Sau poate nu, fiindca un scolar tampit care intelege ca e greu de invatat o limba straina, e deja un scolar inteleptit! Nu e vorba de o limba, ci de un limbaj. Limbajul improbabilului. Noi suntem antrenati sa gandim asa: bagam trecutul in calculator, luam clopotul lui Gauss il aplicam si gata predictia. Nicholas Taleb ne spune sa ne bagam clopotul lui Gauss in cur fiindca rezultatul va fi la fel bun. Se pare ca Improbabilul nu a aflat ca trebuie sa faca ce spune clopotul lui Gauss! Taleb  sustine ca Lebedele Negre, improbabilul, actioneaza dupa o lege numai de ele stiuta. De ele si de Nicholas Taleb, evident!, ca daca n,  nu ar scrie el cartea. As fi scris-o eu, de exemplu. Si daca as fi scris-o eu, eu as fi ajuns sa fiu mamica boom-ului si doom-ului in lumea financiara si politica. Dar asa nu sunt eu mamica, este Nicolas Taleb taticul. Nicholas Taleb este grec ortodox nascut in Liban. In acel Liban care a fost patria convieturii vulpii cu gaina, respectiv paradisul multi-etnicitatii si al multi-culturalitatii. Asta pina intr-o zi. Cand o Lebaada Neagra a aparut si ea a fost insotita de bombardamente. Toata lumea a crezut ca va dura putin. Foarte putin. Motiv entru cei care locuiau in Libanul bombardat s-au mutat la hotel. Dar iata ca Lebada Neagra avea alte planuri. Ale ei. Si razboiul a tinut ani buni. Nicolas Taleb asta face, povesteste intamplari, din istoria veche, noua si contemporana, intamplari carora clopotul lui Gauss pe care nu l-ai bagat unde trebuie, a prezis anumite finalitati. V-ati dat seama pina acum ca Nicolas Taleb nu prea agreaza statisticienii. De fapt nu agreaza nimic din ce e previzibil. Fiindca nu crede in previzibil. Nu crede in reguli. Nu crede ca viata este o repetitie plicticoasa ci un foc de artificii de care trebuie sa stii sa te bucuri chiar daca te frige cateodata cu o boala grava. Asa cum a patit-o si Nasim. Si a invins-o in ciuda clopotului lui Gauss care ar fi spus ca nu…Ce recomanda el? Umor, relaxare, detasare si atentie. Recomanda aproape ca un calugar zen, sa fii martorul propriei tale vieti. pe mine ma amuza relatarile lui pline de “ura” la adresa oamenilor cu cravate, indiferent ca sunt oameni de afaceri, politicieni sau capete luminate ale lumii. Fiindca Nicolas Taleb se aseaza la masa cu mai marii planetei. Ba mai mult decat atat, face si misto de ei! O lectura minunata, amuzanta, intriganta, plina de informatii…si mult mai mult decat atat!

Ca un amuzament, pentru noi scriitorii, Taleb sustine ca un Best Seller este intotdeauna o Lebada Neagra. Pur si simplu, nu poti prezice care va fi cartea pe care publicul o va inghiti cu coperte cu tot. Si exemplul clasic, este evident, JK Rowling cu al ei HP, refuzat de “N” edituri inainte de  publicare…Asta ar trebui sa ne realxeze si pe noi autorii si pe editorii nostri.