Amintiri din copilărie. Pe păturică

Când eram mică ieșeam la joacă în spatele blocului. Cu o păturică și ce jucării avea fiecare, le adunam într-un soi de cooperativă de producție de timp liber ad-hoc și stăteam afară ore în șir. Practic începeam să stăm afară din 15 iunie și intram în casă pe 14 septembrie că pe 15 mergeam la școală. Mai erau o săptămână sau zece zile de concediu la mare și-n rest vacanța era ”pe păturică!.

Nu ne plictiseam niciodată de noi. Se inventau mereu jocuri. Mâncam afară, pâine cu grăsime de porc și boia de ardei, că doar eram în Ardeal. După ce am mai crescut mergeam la ”vichend”(Week-end)  ștrandul orașului Târgu-Mureș, întins de-a lungul Mureșului și cu canale de comunicare cu el. Vara se putea pleca cu barca pe ștrand și merge pe Mureș. Cam de la 10 ani în sus. Îmi aduc aminte că odată am sărit în cap din barcă și am rămas literamente înfiptă în mâl, fiindcă Mureșul are mulți curenți puternici care poartă mâlul alandala, și aci e apă adâncă, imediat un dâmb subteran de mâl. Ei bine într-unul din ăla m-am înfipt și eu, de bine ce voiam să mă dau mare cu săriturile mele (de pe fix). Tot acolo luam cursuri plătite de tenis deși mai mergeam și la terenurile dela IMF(Institul de Medicină și Farmacie) , unde ne lăsau să intrăm că doar în orașul acela crescut odată cu facultătea de medicină oricine avea pe cineva în UMF, ca student sau profesor.

Părinților nu le era frică nici că ne pierdem, nici că ne înecăm, nici de insolații, nici că ne fură, nu le era frică de nimic. Motiv pentru care în plin regim totalitar noi creșteam în liberate, cu mult curaj în noi, cu cheia de gât și alegeri de făcut până la patru când veneau părinții acasă. La patru veneau. Nu la opt, nu la nouă, nu la zece. Practic aveam o seară întreagă alături de părinți. Nu că ne-ar fi făcut ceva, pe vremea aceea nu era ideea că părinții altă treabă nu au decât să te distreze pe tine. Nici prin gând nu ne-ar fi trecut așa ceva…Dar venea mama acasă, gătea, se pornea casa cumva,se puneau în funcțiune toate utilitățile gospodărești, mai primeam o palmă pentru dezordine sau obrăznicie, sau lene…îmi punea sacoșa în mână și mă trimitea la ”târguieli”. Așa le spuneam cumpărăturilor, târguieli, și nu fiindcă eram din Târgu-Mureș ci ca a o amintire a târgului, a negocierilor.

După că am mai crescut am descoperit biblioteca mare a orașului, cărți peste cărți, și la mijloc cărți, ba și câte un pick-up și mulțime de discuri. Biblioteca era cuprinsă în Palatul Culturii, deci era normal să mergem și la concerte de muzică simfonică. Marțea și vinerea. La parter erau expoziții ale artiștilor plastici, se schimbau des că erau artiști mulți în zonă, așa că cel puțin o dată pe lună dacă nu de două ori aveam seară de expoziție…Duminica mergeam la teatru. Joia la discotecă, se deschisese chiar atunci era mare, cu lumini și fără băuturi alcolice 🙂 deci lumea mergea strict pentru dans și povești. Pe scurt, toată vara eram unii cu alții. Marți și vineri concerte simfonice, joi discotecă, duminică teatru. Aveam secția română, secția maghiară și Institutul de Teatru, tot așa cu două secții. Aveam telefonul fix la care ne dădeam întâlnire prin diverse locuri din oraș, dar de cele mai multe ori stabileam de pe azi pe mâine. Locuiam aproape unii de alții, și-n loc de telefon, dacă interveea ceva în planul prestabilit, ne luam picioarele la spinare să ne comunicăm schimbările de plan. dar de cele mai multe ori nu intervenea nimic. Parcurgeam oricum distanțe kilometrice zilnic, Târgu Mureș e plin de dealuri, mai ales în zona în care locuiam noi, așa că acum când mă gândesc cât umblam pe jos mă apucă invidia, pe mine însămi.

Serile de la opt și jumătate era timp destinat pentru ”vațea” când eram mai mici, asta fiind la vemea aceea cam până printr-a opta hahaha și apoi statului la taină, în grupuri mai mari inițial din care apoi se alegeau formule de doi. 🙂

Și apoi mai erau ”cercurile”. Îmi amintesc cu drag de un cerc de matematică combinat cu apicultură, fiindcă proful Sabău era apicultor și ne scotea să facem mate în aer liber, cu madamele albine împrejur. Și de un cerc de Morse/transmisiuni. Să nu vă imaginați că știu ceva despre albine sau Morse dar am niște amintiri pe care nu le poți avea niciodată stând la computer. Ați remarcat nu-i așa că statul la computer nu generează absolut nicio amintire?!

De ce nu se mai iese azi cu păturica în spatele blocului?

Dacă mă uit în spatele blocului meu…e murdar. Asta e primul lucru care-ți sare în ochi, murdăria. Rahat de câine, gunoaie, mașini peste mașini, mașini care alimentează supermarketurile aflate la parterul blocului (ca la noi la nimenea) claxoane, nervi…unde să pui păturica, unde să te joci?

De ce nu mai stăm zi de vară până seară afară, unii cu alții? Nu e păcat să ne lăsăm furați de toate aceste device-uri fără suflet, care ni-l răpesc încet încet și pe al nostru, sau cel puțin încearcă…

”Nu e păcat, ca să se lepede clipa cea repede, ce ni s-a dat?”