Unde ți-e inima, bre? Sau bro?

Ne place să mîncăm. Fie că e vorba de vegan, raw vegan, carnivor, ierbivor sau omnivor, mîncarea și tot ce ține de ea ne mănîncă foarte mult timp. Citim rețete, schimbăm rețete, experimentăm, scriem pe bloguri, ne interesăm de nutrienți, calorii, vorbim cu dieteticienii, etc. Și vine Biserica, prin preoții ei și ne spune, țineți post, nu vă proecupați, reduceți cît se poate, consumați voi mai puțin, dați altora.

Dați altora. Nouă ne place nu să dăm, ci să acumulăm. Case, mașini, mobile, excursii, haine, obiecte de artă, cărți, tot ce se poate, să adunăm. Cu cît devine omul mai bogat cu atît își diversifică mai mult opțiunile, căutările, ariile de marketing. Și nu vrea să audă de „nu vă preocupați cu ce vă veți îmbrăca sau ce veți mînca„.

Ne place sexul, dar deja sexul ala banal, casnic, cu nevasta sau cu soțiorul, nu mai e bun, trebuie experimentat, trebuie să arăți că ești liber să faci ce vrei, cum vrei, cînd vrei , cu cine vrei, unde vrei. Cum ai văzut tu în filmele americane sau în reviste așa vrei. Dacă vrei în parc cu un măgar, și măgarul e de acord, cine ce are de obiectat. Și vine biserica, prin preoții ei și ne spune nu săvîrși adulter.

Mai mult decît atît, spune Iisus că cine a poftit în inima lui…păi cum să nu poftești cînd pe toți pereții sunt numai muieri dezbrăcate, cu varianta fetițe dezrăcate, fiindcă nu-i așa și pedofilia e tot o formă de libertate.

Dacă luăm fiecare dintre cele zece porunci ne dăm seama că societatea de azi e construită exact pe opusul lor.

Zice să nu furi. Păi cum să nu furi cînd ai ajuns la conducerea unei țări care are munte, mare, păduri, resurse, aur, cum să nu furi, nu ai fi tu prost să nu profiți în anii, sau în lunile cînd țărișoara asta ți s-a dat pe mînă….

Sau să nu omori. Păi cum să nu omori dacă îți stă în cale, în calea dintre tine și resursele din țărișoara ce ți s-a dat pe mînă. Cum să nu omori cînd numai omoruri vezi la tv de dimineața pînă noaptea. Omoruri cu toporul, omorul cu bomba, omorul cu cuvîntul. Toată lumea omoară, e banal să omori, de la copii nenăscuți, la urși mari și grași, cu trecere prin tot ce trece prin mintea ta bolnavă. Ducă-se ăștia cu poruncile lor, cine are nevoie de ei_ Și să nu se mai dea așa mari, că uite și ei calcă strîmb…

Să mai extragem la întămplare din jobenul cu porunci, una.

Să nu rîvnești la cele ale aproapelui. Păi cum să nu rîvnești_ Toată lumea rîvnește. Are o mașină mai bună ca a mea, o casă mai faină, o nevastă mai siliconată…vreau și eu. dacă pentru asta trebuie să fur, să omor, nu-i bai. Fac ce trebuie să fac.

Să nu-ți faci chip cioplit. Păi dacă nu-mi fac eu, cine să-mi facă_ hai la operații, hai la diplome, hai la tv, hai la doctorate false, orice numai să demonstrăm că avem statuia, soclul mai trebuie.

Dacă nu ne ajunge că facem idoli din noi, facem și din copiii noștri, și din animalele noastre, din mașinile noastre, din orice se poate face un idol. Chiar și din boală. Boala poate fi idolatrizată la fel de bine ca sănătatea. Odată ce avem pornită mașinăria de făcut idoli, ea transformă în idoli tot ce apucă. Ochiul idolatru vede idoli peste tot. În agramatul de la tv ținut în viață doar de cohortele de oameni din spate și de cască, din fotbalistul care nimerește din cînd în cînd mingea, sau din buzata careți expune țîțele la poza de profil de pe fb.

Și acestei lumi îi opunem niște domni îmbrăcați în negru care scot poruncă după poruncă și ne dau canon după canon. Cum să-i dorim în viețile noastre? Cum să-i ascultăm? Cum să facem ce ne spun ei cînd noi abia am așteptat să ajungem „mari„ să scăpăm de ”tirania” propriilor părinți. Cum să asculți un preot cînd din mama și din tatăl tău ai făcut glugă de coceni_ Cînd pe profesori i-ai disprețuit_ Cînd tot ce ți- ai propus la majorat a fost să fii un tip descurcăreț, care-i „face„ pe toți. dacă i-ai făcut pe toți, crezi că poți să-l faci și pe Dumnezeu. Ăsta e adevărul, societatea nu respinge preoții, ei sunt doar interfața sistemului, ceea ce respinge toată lumea este sistemul, adică pe Dumnezeu. Doar că unii sunt sinceri, și se numesc atei, iar alții sunt mincinoși și lași și spun „credința e în inima mea”. Corect, acolo e, dar inima ta, inima ta, unde e?

Domnul Ţării Româneşti şi domnul său

Mâine îi sărbătorim pe Brâncoveni.  De sărbătorim, i-om sărbători noi, care, cum, dar de înţeles, eu zic că-i imposibil să-i mai înţelegem.

Să o luăm metodic, pe puncte, ca la matematică.

Suntem cotropiţi de Zeul Confort, ne închinăm lui, dimineaţa, la prînz şi seară. Avem, sau visăm la toalete inteligente, frigidere care ne toarnă singure băuturile, case care se deschid cu o apăsare de buton, aerul condiţionat pornit cu wi fi. Cum să înţelegem pe unul care a privit căderea capetelor fiilor săi, şi a ginerelui? În ziua de azi mamele se simt sacrificae dacă stau acasă cu copiii, iar taţii dacă renunţă la meci ca să ducă gunoiul…Cu toţii avem drepturi, vrem drepturi sau ne preocupăm să cerem drepturi, aşa că ideea cu sacrificul, cade din start.

Nu mai înţelegem sacrificul. Nu mai avem puterea interioară necesară, nu mai avem fizicul care să ducă sacrificiul. Leşinăm de la căldură, ne îmbolnăvim de la cel mai banal friguleţ, ne trage curentul, etc Nu suntem în stare. Sau nu mai avem motivaţiile care să ne adune energia. Sau nu mai credem că există pe lumea asta ceva mai presus de noi, în numele căruia să merite să sacrificăm ceva. Nu ştiu…

Brâncoveanu s-a opus ideii de islamizare. Aici, ce să mai comentez? Toată România stă cu ochii pe serialele turceşti. Că sunt frumoase costumele. Şi eroul principal. Or fi.  În plus de asta, aşteptăm valuri de imigranţi islamici. Şi fetele noastre se căsătoresc de bună voie şi nesilite de nimeni cu turci, şi trec la religia islamică.

Toţi ai lui Brâncoveanu au ascultat de el. A zis el că ei trebuie să moară, au pus capul pe butuc. Capul familiei ţinea familia. Şi capul ţării ţinea ţara. Aici ce să mai comentam? 3000 de motive de a fi batjocorit la televiziuni, de înalţii scriitori şi intelectuali ai ţării, ăia pentru care statul a plătit din banii tăi traducerile lor, ca să fie ei celebri şi importanţi prin Europa, şi să fie invitaţi pe la tv unde să spună ca noi ăştia care credem că e bine ca mama să fie o ea, suntem nişte retrograzi, semi anlfabeţi, care nu înţelegem mersul lumii.

Oare ce ar zice Constantin Brâncoveanu despre aceste alegeri libere? Era un om în avangarda timpurilor sale, un erudit, o minte enciclopedică, vorbitor de multe limbi străine, într-o vreme când asta nu era o modă, dar totuşi, nu cred că ar fi fost de acord ca în loc de doamna Marica să aibă un domn…”Domnul Ţării Româneşti împreună cu domnul său”. Nu prea sună bine.

Recapitulând.

Cum să-l înţelegem pe Brâncoveanu înafara ideii de creştinătate, familie, sacrificiu? Cum?

Dacă el ar veni azi, să vadă cum e ţara pentru care şi-a văzut copiii decapitaţi, ce ar spune? Uite dragul tatei Ştefan, tu ţi -ai lăsat capul, dar uite ce frumos se pupă domnii ăia doi acolo? Uite Mateiaş ce drăguţ, diseară ne uităm la telenovela turcească, că tot amînvăţat noi limba lor în turn la Edicule şi nu am avut ocazia s-o vorbim?

Cam astea sunt valorile pe care le-am pierdut. Şi atunci ce facem? Îl scoatem din manuale, îl trecem la o lecţie cu alţi domnitori, un fel de la “şi alţii”. Şi facem cale liberă istoriclor care ne spun că nu e cazul să ne mai împăunăm atât cu domnitorii noştri,că nu e mare lucru de capul lor…

Cine sunt oamenii pe care noi îi respectăm azi, şi în gura cărora ne uităm? Ce au făcut ei în vieţile lor, cu vieţile lor?

Care sunt criteriile succesului în ziua de azi? Banii şi expunerea.

Un scriitor de succes nu e în mod obligatoriu şi un om a cărui moralitate să-l plaseze în postura de guru. Un sportiv faimos nu trebuie neapărat să ne zică nouă cum e cu viaţa. Un actoraş, fie el şi premiat, nu e musai cel mai în măsură să exprime sensuri profunde atunci când nu vorbeşte vorbele lui Will ci pe ale sale.

Noi punem lumina pe ei, le punem microfonul în gură şi-n secunda doi ne închinăm lor. Cine e de vină? Cu siguranţă, nu ei.

 

Nu vreau peşte şi mileu, linişte vreau eu

La unu noapta vine maşina de la Penny, care ştie ce ne place, ne place să ne zroncăne în cap containerele metalice. Piaţa nu a fost prevăzută cu intrare pentru TIR, pe motiv că era gândită pentru precupeţi români, care vindeau morocvu’ cu ridicata, Mai mult decât atât, cel care a închiriat piaţa, şi a subînchiriat la Penny, în loc să dărâme o coşmelie unde sunt două prăpădite de magazine, un petshop şi un xerox, pe care le putea foarte bine găzdui în celalalt corp de piaţă şi astfe ar fi avut TIR ul oc să intre până la magazin, nu să oprească la 200m de el,  nu numai că nu le -a dărâmat, dar le-a şi înălţat, deasupra făcând un apartament!!!pentru părinţii lui, te întrebi cât îi iubeşte dar şi cum e posibil să schimbi de capul tău destinaţia unei clădiri…iau apropbare pentru piaţă şi-mi deschid stadion, de exemplu… Eu văd la ei în casă, ei la mine, ne-am împrietenit. Dacă aş vorbi limba lor aş putea schimba şi o vorbă, două, dar aşa nu. Oricum, nu ne-am auzi.

După ce ca o jumătate de oră în care troncăne containerele metalice (genul acela de avion) , tirul, care în tot acest timp a stat cu motorul pornit, pe motiv de frigorific, mai stă vreo juma de oră tot aşa, fumează “bă-eţii” o ţigară, schimbă o vorbă cu cei din magazin, aşa, de seară de vară. Pleacă TIR-ul, vin cocalarii. Sunt între cinci şi opt, depinde cum am eu noroc şi cum au ei noroc la gagici.  Câteodată cu muzică, alteori fărăr. Nu e Mozart. Se aşează pe fântâna lui piedone, cu beri, semânţă şi gândac, tot ce i trebuie omului ca să se simtă bine într-o seară de vară. Pleacă în jur de două.

La şase jumătate vine maşina de gunoi. Gunoierii sunt oameni veseli Chiuie, se bucură când se văd, sunt ca vrăbiuţele când răsare soarele. La drept vorbind, aşa cum îmi amintesc că erau vrăbiuţele…spre deosebire de mine, ele pot zbura. Plaeacă maşina de gunoi, tot aşa cam după vreo juma de oră, patruj de minute, că vă daţi seama are de luat gunoi grămadă de la supermarket. Pe scurt, se poate dormi între două şi şase. Regim de mănăstire. Iar n timpul zilei e un atelier în care lucrează non stop un nene cu flexul. Cine i l-a pus în mână şi de ce, mă depăşeşte…

Apropo de mănăstire! dacă mergem la mănăstire, pentru că e linişte, la munte, pentru că e linişte, de ce nu preţuim liniştea şi când suntem în habitatul nostru?

Bucureştiul a devenit un oraş extrem de zgomotos fiindcă primăria a dat aprobări doar pe bază de interes, cetăţeanul fiind scos complet din ecuaţie. Nu o să vezi multe oraşe europene cu supermarketul înghesuit între blocuri, şcoală şi trei case. La ei nu se plimbă tiru cum vrea muşchiul lui de tir, fiindcă sunt impozite pentru traversat centrul, impozite mari, tirurile trebuie să circule pe centurile oraşului şi să livreze marfă la depozitele satelit….Nu fiindcă la ei cetăţeanul nu doreşte să coboare în lenjerie intimă la cumpărături ci fiindcă există plan de urbanism, calculul nivelului de zgomot, de poluare.

Noi avem claxoane, alarme, bormaşini, motociclete, flexuri, rotopecutoare, tractoare, încărcări-descărcări,avem de toate. Nu m-ar mira ca în curând să aterizeze şi elicopterul pe petecul de pământ lăsat liber în faţa blocului. Şi ne mirăm că suntem nervoşi, anxioşi, bolnavi. Ne mirăm că mergem la serviciu obosiţi,că nu ave răbdare de nimic. Lipsa liniţtii ne afectează ai mult decât ne dă seama…

Relaţia zgomot-linişte e una importantă. Anumite lucruri, cele importante,  nu pot fi făcute decât în linişte. Nuai în linişte te poţi ruga, numai în linişte te poţi gândi la lucrurile importante, numai în linişte îţi poţi sedimenta gândurile, numai în linişte…mute! Liniştea e apanajul lucrurior profunde, cu semnificaţie, a celor care fac lumea să se învărtă. Nu degeaba există în toate lumile civilizate măsurători ale zgomotului. Când luăm un aparat electocasnic ne uităm să aibă nivelul de zgomot scăzut şi dăm bani mai mulţi pe el ca să fie silenţios, dar nu luăm nicio măsură cu tot circul din jur.

Aş vrea un primar care să iubească bucureştenii. Să se gândească la ei ca la familia lui şi să le ofere exact acelaşi lucruri.

PS Nu mă refer la peşte pe tv şi mileu

Pantaleon si vizitatoarele-Llosa

Cartea asta o recomand celor care apreciaza un ras bun. Spre deosebire de rasul rau, rasul bun declanseaza un clopotel care incepe sa sune si la sunetul acelui clopotel se activeaza o parte din tine numita ratiune si o parte numita simt si o parte numita om. Acum ca am lamurit ce e rasul bun, sa revin la Pantaleon.

Panatleon este suta la suta ostas. Si-a dorit sa fie ostas, a muncit sa fie ostas si acum este gata sa-si serveasca Patria.  Nici prin cap nu i-ar fi trecut ca Patria ii va cere sa organizeze bordeluri. pentru ca vedeti voi, ostasii dadeau iama printre localnicele din Pampas si asta nu dadea bine la rapoarte. Asa ca dragului de Panatleon i se da sarcina sa organizeze niste bordeluri  care sa deserveasca cat mai multi soldati la un interval de timp decent astfel incat nevoile sa poata fi tinute in frau. Deloc incantat de sarcina sa, Pantaleon ca un adevarat soldat, nu discuta ordinul ci il pune in aplicare. Cu o abnegatie si ravna demne de o cauza mai buna. El eficientizeaza la maxim toate fetele, are grija sa fie astfel organizata treaba incat toata lumea sa functioneze la parametrii maximi. Rapoartele lui, scrise cazon, sec, cu limbaj militaresc dar vorbind despre cate acuplari au avut loc pe cap de “fata”, in ce conditii sau cu ce probleme, sunt delicioase. Dincolo de acest nivel, este povestea omului pregatit pentru idealuri inalte si gata de jertfa pe care insa timpurile il minimzeaza pina in punctul in care tot ceea ce mai poate jertfi este demnitatea sa de om. Totusi, exista o salvare. Si aia e in iubire. Sau poate nu….E una din cartile lui Llosa care mi-au placut cel mai mult. Tocmai fiindca spune cu foarte multa simplitate niste adevaruri greu de digerat. In rest, sigur, Llosa e Llosa. Personaje puternice, memorabile, intamplari intense, ironie  fina si limbaj minunat. Si nu poti sa nu te gandesti ca fiecre dintre noi a fost transformat de intamplarile vietii lui intr-un fel de Panatleon, sau cum ar spune Trsitan Tzara, cati dintre noi nu l-am tradat pe cel care eram la 20 de ani….Pina si cei care au acum 20 deja s-au tradat.