Sinucidere în masă sau masacru, aceasta-i întrebarea?

Era trist şi-şi lega agale ştreangul de gît. Nu se grăbea. Speră cumva ca din clipă-n clipă să-l strige cineva. În loc de asta s.a deschis uşa şi a intrat un altul.

-Mă laşi şi pe mine să mă leg de grinda ta?

-Nu e a mea…e a cui ai nevoie.

Stăteau aşa, atârnaţi amândoi privind la modelul plafonului, la îmbinarea grinzilor, la felul cum lemnul era mâncat pe ici colo. Nu-şi făceau nicio grijă că va ţine grinda. De fapt nu-şi făceau nicio grijă. Doar stăteau aşa, ruseşte, înainte de plecare.

În acea clipă uşa s-a deschis şi un al treilea a intrat. Scurtă privire de recunoaştere. Aceeaşi privire. Acelaşi ştreang.

-Mă ţine şi pe mine?

-Dacă te ţine, te ţine.

Altceva nu mai era de spus. Al treilea îşi aruncă şi el ştreangul peste grindă, pare expert, nimereşte din prima.

-Ai mai încercat?

-Nu, dar am exersat.Ştiam că mai devreme sau mai tîrziu tot aici…

Uşa se deschide. Vine încă unul.

-Mai e loc şi pentru mine?

-E, îi răspunde primul venit.

Al doilea întreabă

-O facem toţi odată, sau pe rînd, ordinea venirii, ordinea plecării…

-Toţi o dată. Dar să mai stăm, că sigur mai vin.

-Ar trebui să punem o uşă oscilantă.

-Da, sau batantă…

Linişte. Unul după altul intră, unul după altul îşi aruncă ştreangurile.

Linişte.

-Poate că ar fi frumos să ne prezentăm înainte.

-Eu sunt Iubire.

-Eu sunt Place.

-Eu sunt Bine.

-Eu sunt ….

Unul cîte unul cuvintele româneşti se pregătesc să treacă dincolo. Nu mai e nevoie de iubire că avem love, nu mai e nevoie de îmi place că avem like, ce să faci cu bine cînd ai ok.

În ultima clipă unul din ele remarcă:

-Din păcate, rămâne grinda…

PS Urăsc reclamele care în loc de brioşă spun muffin, în loc de place, like, în loc de împarte, share. I-aş tortura cu Shakespeare în engleza veche pe toţi amărâţii din agenţii  care au impresia că un cuvînt în limba engleză e mai “cool”şi că el poate salva lipsa de ralent. Ei bine, dragilor, nu poate. degeaba spui muffin în loc de brioşă, că tot o reclamă proastă rămâne. Încercaţi să naşteţi o idee astfel încât sănu mai fie nevoie să ucideţi cu sadism limba română doar ca să vă justificaţi leafa şi să vă acoperiţi lipsa de talent.

Limba asta s-a fsrmat greu, în timp, cu vărsare de licenţă poetică şi nopţi de conştiinţe prăjite, de

alde Eminescu, Nichita şi alţii, limba asta a fost vorbită frumos de stră stră stră bunicile voastre care nu ar înţelege ce muffinul vostru vreţi, şi dacă ar fi ca bunică-mea ţi-ar trage una peste ceafă de ţi-ar sări limba engleză din tine de aici până la Londra. Pentru că acolo ţi-ar fi cu adevărat folositoare şi acolo ar fi normal s-o vorbeşti. Bunicile noastre aveau un simţ al normaliăţii care nouă ne scapă…sau era bun simţ…nu mai ştiu

Engleza este în mod clar o limbă de ocupaţie. O ocupaţie “dulce” prin muzică, filme, jocuri, o ocupaţie în care nu ni se spune davai ceas fiindcă-l întindem noi direct. Să vorbim ŞI engleza, zic. ŞI.

 

Cum am vrut sa ma fac sfant-Virgil Gheorghiu

Ma consideram pana mai alaltaieri un om citit….Cel putin in materie de literatura romana moderna nu ma asteptam sa mai am surprize. Si iata, am avut! Virgil Gheorghiu este o revelatie de scriitoro-poeto-teolog, un scriitor care gliseaza cu eleganta intre amintiri incarcate de emotie si interpretari teologice rafinate si foarte vii. Un scriitor care ar merita un loc de cinste in manualul de romana.

Dar in primul si-n primul rand, e un scriitor roman care vorbeste frumos despre Romania. Romania lui Virgil Gheorghiu este una care-l poate face pe un american, englez sau neamt sa-si doreasca sa vina in Romania. Mai exact in Neamt. Mai exact in Razboieni. Mai exact In Valea Alba.

Sa fii baiat de preot si sa te cheme Virgil,nume de  poet genial dar pagan,  intr-un sat de oameni  sarmani dar cu nume de sfinti, unde cea mai fericita zi e cea a onomasticii, este din start o provocare. La sapte ani Virgil decide ca nu are altceva de facut decat sa devina el insusi un sfant, astfel incat numele de Virgil sa-si ia binemeritatul loc in calendar. Tatal lui ii spune  ca e cat se poate de simplu sa ajungi sfant, trebuie doar sa-ti iubesti toata viata dusmanii. Dar Virgil al nostru, la cei nici sapte ani ai lui, are o problema : nu are dusmani!

Incepe o saga cu iz politist, impanata cu un atentat asupra tatului sau, bumbac egiptean, molime,  urmariri si politie. O saga din care aflam de ce se cheama Neamtul-Neamt, de un copil de sapte ani care s-a decis sa fie sfant nu poate spune pana la capat “Tatal nostru”, de ce unii sfinti au zile si altii-nu, de ce e painea asa un aliment special, de ce romanii pot fi pastori si americanii, nu. Tot soiul de de ce-uri. Unele in cheie poetica, altele intr-una teologica, sau politista, dar mereu cu multa iubire pentru fiecare personaj evocat. Totul intr-o limba romana de zile mari! Eu daca as fi profesor de religie, ceea ce mi-as dori sa fiu dar nu sunt, le-as citi copiilor aceasta carte, putin cate putin si cred ca ar prinde din ea cam tot ce trebuie prins ca sa te prinzi ca Dumnezeu nu e un mos c-o barba, dupa cum nici o idee nu e.

Nu stiu daca Virgil a reusit sau nu sa-si treaca numele in calendar.Nu stiu daca a fost un sfant. Dar in mod clar e cel putin un pictor de icoane. A pictat o Romanie de care te poti indragosti si pe care chiar daca nu o mai zaresti la tot pasul, stii ca exista. Undeva…..Trebuie sa existe, fiindca Virgil ne face sa ne indragostim de ea si s-o cautam mereu. Iar daca n-o gasim, s-o nastem din nou!

Pentru ea, pentru bucuria de a o cauta, pentru speranta de a o descoperi, si pentru cateva ore de lectura incantatoare, absolut incantatoare…multumesc, Virgil!

 

 

Puteti comanda aici:

http://edituradeisis.ro/opencart/index.php?route=product/product&product_id=86

 

TAC SI PAC, LA BAC!

De unde toata aceasta vanzoleala cu rezultatele de la Bac? De unde disperarea si dorinta de a cauta tapi ispasitori pe care sa-i mustram in sedinte si de la care sa asteptam autocritici pompoase pentru ca apoi in urma lor usile sa se inchida si nimic sa nu se schimbe. Traim in continuare in comunism si nu mai stiu eu? 

Intre a-ti asuma responsabilitatea si a arata cu degetul pe cineva e acea distanta pe care nimeni n-a masurat-o  dar toata lumea o pomeneste, adica cea de la cer la pamant.

S-o luam da capo. Ce varsta au acesti copii? Pai sa tot aiba 18 ani. Deci sunt nascuti la doi-trei ani dupa 89. Probabil multi dintre ei au parinti care si-au traznit imediat dupa Revolutie o firma si s-au apucat sa munceasca ca chiorii sedusi de lumina capitalismului ce statea sa rasara. Si inca nu a rasarit.  E ridicat doar susficient de mult cat sa ne dea sperante. Asa ca e foarte probabil ca incepind de la aceasta generatie inainte sa avem de-a face cu copii crescuti de bunici obosite si de bone improvizate, copiii recompensati cu PS 1, PS2, PS3, XBOX si WII si tot felul de alte console numai bine sa-ti playezi pe ele viata de copil cat timp ai tai sunt pe la munci.

Apoi vorbim de copii crescuti intr-o limba romana maltrata in direct la ore de maxima audienta, siluita in piata publica. Copii care cresc cu “deci” pus la inceputul propozitiei/frazei, copii care vorbesc cu “care” in loc de “pe care”, cu posturi tv care transmit “victima mai avea decat o sansa” si altele si altele Ca izvorul e viu si nesecat!

In al treilea rand vorbim de copii care au vazut ca profesorii in general si intelectualii in general sunt numai bun de umilit, taiat, sfartecat, chinuit. Ca la o adica daca le tai 25 la suta din salariu tot aia e , ca oricum doamna profesoara nu-si permite sa-si cumpere bluze decat de la second-hand iar carti nici macar de la anticariat.

Copii crescuti intr-o lume in care e cool sa fii smecher. In care e trandy sa faci mici furtisaguri si esti trend-setter daca faci combinatii furacioase megalomanice. Intr-o lume in care Gigi Becali e model de reusita in viata eu cred ca procentul de promovabilitate la Bac de anul asta e foarte bun si ca de aici incolo sa ne asteptam la si mai si.

Sigur, vom putea mereu alinia in fata plutonului un sir de profesori prost platiti, flaminzi si speriati, pe care sa-i decimam in piata publica, ca exemplu de incompententa. Dar asta nu ne va aduce noua inapoi valorile, in familie si societate. Din contra. Va mai aduga inca o tinichea zornaitoare la CV-ul nostru de oameni.

Curs intensiv de limba romana

Imi tot apar reclame care vor sa ma invete limba engleza, franceza, germana, suedeza, thailandeza. Imi promit ca ma invata repede, in vreo 21 de zile 🙂 bine si ieftin. Stau asa si ma intreb. Un curs de invatat  limba romana in 21 de zile o fi? De ce consideram ca stim limba romana numai fiindca ne-am nascut in ea. Eu una declar sus si tare ca n-o stapinesc mai mult decat isi stapineste o dresoare pitonul. Ca tot au vuit tabloidele zilele astea ca nu stiu ce sarpe al unei dreasoare a decedat. Asta asa, ca sa-mi declin marile referinte culturale.

Revin. Plecam de la premiza ca limba romana o stim din scoala. Sau de la parinti. Pe de alta parte nu e an sa nu radem de perlele de la Bacalaureat. Sunt din ce in ce mai multe si mai savuroase, ca sa zic asa.  Cat despre parinti… o vorbesc si ei cum pot, cum au invatat la randul lor de la parinti.

Cred sincer ca n-ar strica sa facem din cand in cand cate-un curs de limba romana. Eu una m-as inscrie. Si i-as inscrie pe toti cei care apar la tv sau scriu prin ziare. Obligatoriu. Vrei sa vorbesti la tv? Un scurt este. Il treci, vorbesti. Daca nu, inveti si faci mata o cerer de aparitie cand o stii. Multe din erorile comune care creaza legile ulterioare ale limbii pleaca de acolo.

Cu exceptia catorva profesori care o stapinesc cu adevarat bine si astia din ce in ce mai rari, limba romana a ajuns sa fie vorbita dupa ureche iar influentele din exterior sunt din ce mai multe. Daca sunt profesori titluarizati cu sase, e limpede ca si expertiza si exigentele lor sunt in consecinta. Americanii si-au facut un titlu de glorie din acele spelling contest. E tot un exercitiu de mentinere a unei limbii care primeste constant influente din exterior. Oare noi nu am putea avea ceva similar?

Deci cine s-ar mai inscrie la un curs intensiv de invata limba romana? Sau daca vorbim cinci limbi internationale romana nici nu mai conteaza.

Let’s do it, limba romana!

Recunosc! Sunt obsedata de cuvinte. Nu e termen mai bun si nu o spun (neaparat! ) ca sa ma laud. Daca citesc un text scris bine dar in care gasesc un cuvant care leaga numita scriitura de o arie restransa si indoilenica, l-am dat …. Si textul si autorul. Am stricat prietenii din cauza limbii romane. Cred ca prieteni se gasesc dar o alta limba care sa-mi fie asa de apropiata nu mai gasesc, cel putin nu in viata asta. De exemplu cand citesc”a facut o aroganta” intr-un text presupus literar daca nu chiar academic, ma apuca spumele, literar si academic vorbind. De unde obsesia asta de a inventa cuvinte corelata cu aceea de a le uita pe altele care au rezistat cateva sute/mii de ani. Nu e si asta o aroganta? Lasa ca nu vorbesc eu bine limba romana, dar imi fac eu o limba a mea. Eu una, daca as fi pentru o zi presedinte, ca sa folosesc o referinta culturala aparte si profunda, i-as pune pe toti sa invete cinci neologisme, cinci arhaisme, cinci regionalisme pe saptamana…Sa imi dea exemple de cinci pleonasme, cinci antonime etc Si atunci probabil ca nu am mai citi “mushchiulosi” ,  “mushchetari” si alte asemenea fortari asupra limbii blinde si neputincioase ca o fecioara. Ce o fi asa de greu de inteles ca in marea asta de oameni care fac umbra pamantului noi atat avem al nostru? Ca pe limba asta ne bazam ca sa ne crestem copiii, sa ne iubim, sa ne inmultim si sa ne traim traditiile?  Chiar nu dam noi pe noi nicio para chioara de ne tragem singuri presul de sub picioare?

Eu una iubesc limba romana si ea ma iubeste pe mine pentru ca orice iubire nu poate fi decat asa cum spune Shakespeare, reciproca.  Fiindca daca nu e reciproca nu e iubire. Asa ca va invit la un an sabatic. Anul cand ii vom da limbii romane o pauza de la vulgaritati, barbarisme si expresii primitive. propun sa facem un Let’s do it, limba romana! Si sa curatam cu totii gunoaiele din limba noastra!

i love limba romana

Oare o carte buna e una cu un singur posibil ultim capitol? Adica o constructie atat de meticuloasa incat nu e posibil decat ca cei doi sa plece pe vapor impreuna arborand steagul holerei care sa-i protejeze de lumea care le-a furat o viata iubirea …Sau e posibil ca o constructie anume sa lase loc mai multor scenarii posibile…In viata nu prea e asa. Ai mereu de ales dar sunt macazuri. Sunt momente in care ceea ce vezi inainte e clar definit. Si oricat ti-ai dori sa iti spui ca mai poate fi si aia si ailalata de fapt s-au dus…Eu asa cred. Ca sunt anumite alegeri care dicteaza finalul. Finalul unei povesti de iubire. Finalul unei prietenii. Finalul unei epoci. 

De exemplu ma uit in jur, si acum si eu ca omul, ma uit la ce ma doare. Cat de tare s-a degradat limbajul. Cat de mult s-a secatuit fondul de baza. Baza asta e din ce in ce mai restransa. In curand o sa fie o baza formata din trei cuvinte. Tine minte trei cuvinte : cplm. Sunt multi oameni care inafara de cplm nu mai leaga lesne alte trei cuvinte. Oare toate astea catre ce duc? Mai conteaza pentru cineva ca sunt multi oameni care scriu in limba romana, si inca bine si nu fac deloc referie la mine aici cu toate ca nici eu nu scriu prost 🙂  Sau suntem doar o piata de desfacere si pentru literatura asa cum suntem si pentru parizer, parfumuri si masini…Mai conteaza pentru cineva limba asta? Sunt convinsa ca da. Dar am ajuns cumva sa ne fie aproape rusine sa spunem ca ne place limba romana, ca ne miscam confortabil in ea. Ca are plasticitate si muzicalitate…Dar oare nu e finalul deja gata scris…Nu sunt depresiva, doar ca stau cu geamul deschis si altceva decat cele trei cuvinte mentionate mai sus nu aud. Sigur nu locuiesc deasupra Academiei Romane dar nici deasupra unui lupanar…Cel mai bine, inchid geamul si ma culc cplm.

Urasc “super”!

Super asta ne-a luat in primire, total. De cate ori ne anunta cineva ceva la care nu stim ce sa spunem, spunem “super”. Cu cat golulul din capul nostru e mai mare, cu atat si “super”-ul e mai intens…Super asta de unde vine el? De la superior, probabil.Dar cel mai probabil l-am importat din filemele americane cu bget mare si coeficent redus. Dar la drept vorbind ma intereseaza mai mult unde se duce si cand, decat de unde vine…Cum a fost concediul? Super. Invat sa canta la tuba. Super! M-am indragostit de seful meu care-i insurat si cu trei copii…Super! Au reduceri la Cora. Super! A cazut guvernul. Super! Totul e super…Mai exista si”‘super!” spus la misto cu tonul ca sunt profund, vezi mata, cinic adicatelea -inteligent. Am picat bacul. Suuuper! De cele mai multe ori in asemenea cazuri vocala u e lungita…semn al ironiei :)))

 Daca am scoate “Super” si “du-te-n…” noi romanii am ramane tacuti. Am putea parea chiar meditativi. Tot ar fi ceva, macar am parea…cateodata aparentele inseala…dar asa, nu e niciun dubiu, suntem…super!

off the record no 7

Sa povestesc o reclama, englezeasca, la o campanie menita sa incurajeze cititul. A luat Cannes-ul dar nu mai stiu in ce an si mi-e lene sa caut.

Scuzati-mi lipsa de rigoare. Sper sa compensez la sens.

Intr-un compartiment de tren de navetisti, patru barbati. Trei citesc ziarul. Unul o carte. Intra o musca. Musca, enervanta ca orice musca, ii bazaie. Cei trei barbati incep sa o vaneze disperati cu ziarele. Al patrulea continua sa citeasca. Pare rupt complet de lume. Ceilalti asuda dand dupa musca. Se inceraca tot soiul de manevre penibile. Al patrulea, citeste linistit. Bazaitul mustei te scoate din sarite si pe tine, privitorul, si ai vrea sa fie prinsa musca aceea. Musca se aseaza pe carte. Tipul care citea, cu un gest scurt, precis si la obiect, inchide cartea si aplatizeaza musca. Se aude comentariul/sloganul

“Don’t be stupid. Read a book!”

Un lucru e clar. Cartea trebuie sustinuta. Daca nu o sustinem, moare. Si cand spun carte, ma refer la limba romana. De fapt limba romana moare incet dar sigur, asasinata de englezisme si mitocanisme, de nici nu stii sa spui care din ele sunt mai periculoase.  Era sa zic “nashpa”. Daca s-ar citi mai mult, s-ar vinde mai multa carte, editurile si-ar permite sa fie mai selective in ceea ce priveste calitatea autorilor publicati dar ar putea sa-si permita si echipe mai mari, in care sa fie corectori adevarati, editori dedicati etc. In ziua de azi insa, tirajele jenante nu permit echipe redactionale mari. Cine pierde? Pierde sigur autorul, pierde si editura dar cel mai mult pierde limba romana.

La angajare pentru un post bun e obligatoriu sa stii niscaiva limbi straine, cu cat mai multe cu atat mai bine.  Dar cati dintre noi ne putem lauda pe linga engleza vorbita “fluent”, franceza “avansat” si cu romana-“satisfacator”?