Sarmale cu dragoste.

Nu am mai scris nimic pe blog, el a trăit în virtutea unei inerţii care mărturisesc m-a mirat.

Nu că mă scuz, dar vă spun că acest lucru s-a întîmplat fiindcă m-am întors la prima mea dragoste, teatrul. Dragoste cu năbădăi, ba mă ia, ba mă lasă, nu ştiu dacă eu pe teatru sau el pe mine, cert este că acum ne iubim. Sincer, dezinteresat şi romantic.

 Eu una îl iubesc la pătrat, ca regizor şi dramaturg. Am scris o piesă despre un el şi o ea, mai tomnatici, mai trecuţi de prima tinereţe, mai puţin plini de speranţe,  în schimb tolbă de diagnostice. Şi ei se înatîlnesc aştepând la medic. Din vorbă în vorbă, din analiză în analiză, descoperă că au multe în comun. Cardiologul, fumatul, Crăciunul şi mai ales sarmalele!

Din una într-alta, îi descoprim din nou la medic, după zece ani, de data aceasta căsătoriţi şi aşteptând la gastroenterologie, fiindcă sarmalele ei combinate cu pofticiosul din el, nu dau bine. Peste încă zece ani, iată-i pe cei doi din nou la medic. El are alzheimer şi ea are grijă de el. Şi tot aşa…viaţa ca o continuăă aşteptare la medic, sau aşteptarea unui om potrivit, sau aşteptarea unui moment prielnic. Este o piesă despre aşteptare, despre raportarea frustrantă la un model de viaţă perfect care impune , desigur, şi un partener pefect.

Ei bine, piesa suţine, şi eu cu ea, că de aia am scris-o, să doi oameni imprefecţi pot trăi şi pot fi fericiţi până la adânci bătrâneţi, dacă se canalizează pe ceea ce au în comun şi-şi îngăduie din când în când unul celuilalt:  micimi, răutăţi şi impefecţiuni.

Este o oră şi un sfert de relaxare, dar şi de meditaţie discretă, deloc tezistă (urăsc din tot sufletul meu piesele compuse din citat după citat, din înţelepciune după înţelepciune…) asupra condiţiei cuplului.

Este o piesă clasică, nu e un teatru avangardist, nu inovăm mijloace, din contra, încercăm să le re-descoprim pe cele vechi.

Cei doi actori, deşi celebri şi aş risca să zic mari, au lucart ca la carte, cu o bucurie tinerească, audescopere motivaţia fiecărui cuvânt, a fiecărei schimbări a stării lor. Pentru că totul e un balet, o dantelărie de stări care se potrivesc anevoie.

Spectacolul va avea loc luni 18 aprilie, ora 20, Club Spice, Calea Victorie, blocul Venus,  intrarea e 25 de lei, la sfîrşit vom degusta, ne vom înfige dinţii în cea de-a treia vedetă, sarmalele, oferită cu generozitate de Reastaurantul La mama.

Dacă vreti să veniti, faceţi-vă rezervare. RSVL la 0766260380 sau 0213120136

Meditaţii vol 1

Există replici care te provoacă. Aşa am auzit eu una” Teatrul de copii nu contează!” Replica a venit din partea cuiva care lucrează în branşă, nu a fost spusă cu răutate sau cinism ci trist constatatoriu. M-a indignat dar am fost obligată să-i dau dreptate. E suficient să te uiţi pe poze ca să-ţi dai seama că teatrul de copii se face cel mai adesea cu câteva cârpe luate din dragonuri, dragoane şi alte locuri asemănătoare, că te doare ochiul de cum sunt amestecate culorile pe scenă iar dacă mai ai parte şi de-o replică porcoasă improvizată de actori din exces de zel şi dorinţa de a face cu ochiul vreunei mămici  e cât se poate de limpede că nu ne pasă prea tare de teatrul pentru copii. Pentru el nu există cronici, prea puţine manifestări care să adune laolaltă profesionişti ai teatrului pentru copii, în ideea că mai există şi azi noi Daniele Anencov care vor să facă teatru pentru copii fiindcă vor să facă teatru pentru copii şi nu fiindcă nu-şi găsesc locul în teatrul pentru “oameni mari”. Minunată expresia asta “oameni mari” merită ea în sine un post. Dar să revin la oile mele.

De ce nu ne pasă că murdărim ochii copiilor nostri? De ce nu ne pasă că de mici îi supunem unui bombardament al vulgarităţii? De ce considerăm că pentru ei e bună orice scălămbăială şi că dacă se plictisesc e numai fiindcă nu au răbdare, deh, “sunt copii!”.  De ce nu ne gândim că ei vor fi oamenii mari de mâine şi aşa cum ni-i formăm, aşa îi vom avea. Nepoţelul unei prietene bune nu a vrut să vină la teatru, el voia la mall. Acolo era copilul obişnuit să meargă, ce să.i faci. dar dacă duci odată un copil la o piesă de teatru proastă, insăilată, fuşerită, făcută de genunchi, cum s-ar spune, de oameni care nu au bucuria întălnirii cu copiii atunci e normal ca puştiul să nu mai vrea veci la teatru şi să conchidă că mallul e răspunsul.

În primul rând aş rade toate Abelele ca Zăpada şi Crăeisele de mucava. Disney e Disney, este o maşinărie cu a cărei putere nu te pui. Şi atunci ajungi să faci Albă ca Zăpada cu costume luate de la centrele de închiriere costume pentru petrecri de copii. Altă calamitate care-i face pe copii să asimileze teatrul cu spectacolele pentru travestiţi- Te dor ochii de la toate acele imitaţii ieftine de costume Disney. Spectacolele de la grădi denumite teatru, făcute de educatoare bineintenţioante dar complet afone, care-i fac pe toţi copiii …

E păcat.

Păcat e orice deviere de la adevăr. Şi teatrul, fie el pentru copii, oameni mari sau mici, are adevărul lui. E un adevăr care presupune un salt cuantic într-o altă lume, în care trebuie să te simţi ales că ai intrat. Dar dacă noi ne alimentăm şi ne îmbrăcăm în plastic că-i fantastic, copilului nostru îi dăm doar plastic, că-i fantastic, de unde adevăr. De unde întrebare, de unde căutare.

E greu să scrii pentru copiii din ziua de azi, e greu să joci pentru ei, din jocuri şi din filme sunt obişnuiţi cu foarte mult. Dar un lucrur e clar, răspund la atenţie cu atenţie şi la sinceritate cu sinceritate. Sunt un extraordinar de bun instrument de măsurare a implicării şi sincerităţii.

Tania

Dacă vreţi să vedeţi prin câte stări puteţi trece într-o oră, mergeţi să vedeţi “Fata din curcubeu” de Lia Bugnar, cu Tania Popa. Este genul de spectacol de teatru care demonstrează că un actor bun, ajutat desigur de un text şi susţinut de un regizor, este teatru. Cu T mare. Personal agreez teribil acest gen de spectacol eliberat atît de marile scenografii cât şi de cele burgeze, intimiste, cu “masă” dar şi de regiile care vor să arate cât de “monstruos” văz şi simţesc ele lumea. Tot o chestiune de gust personal, prefer regizorii care nu se văd, care intră “în pielea actorilor” şi privesc lumea prin ochii lor.

Fata din curcubeu are puterea magică de a juca fotbal cu ţeasta ta de spectator. Începe uşor de stânga, ceea ce mărturisesc că nu mi-a prea plăcut dar recuperează senzaţional în minutele imediat următoare. Textul iese rapid din zona elucubraţiilor nedreptăţii sociale şi ajunge într-o zonă a omenescului pur, cu toată universalitatea lui. Un start bun în viaţă care a fost ratat pe parcurs este o temă pe care cred că o împărtăşeşte opzeci la sută din omenire. Poveştile spuse magistral de Tania prin viaţă sub ochii noştri. O vedem pe Vera şi asistăm neputincioşi la moartea ei. Îl vedem pe moşul dorninc de tandreţe, trecut de etapa marilor pasiuni dar dornic încă să le retrăiască parfumul, nu în vulgar ci cernut, nu în nuanţe de roşu aprins ci de roz fanat. O succesiune de povestiri, al căror fir  este iubirea pierdută. O viaţă care pierde iubirea nu poate fi decât ratată, dar nu inutilă,  atâta vreme cât se păstrează candoarea. Fata din curcubeu este ingenua aparent murdărită de poluarea asta care ne înconjoară, dar care a reuşit să-şi construiască din amintiri un scut care o protejează de jegul lumii.

Tania Popa este o mare actriţă. Şi când spun mare înţeleg exact asta, mare. A fost copilul teribil al generaţiei 90 şi acum a crescut. Spre deosebire de personajul ei, Tania şi-a împlinit graţios destinul. Dacă în loc să o cheme Tania Popa ar fi Tanya Popsky şi ar veni de la Royal Shakeaspeare Company românii s-ar călca în picioare să o vadă. Dar fie vorba între, nici aşa nu o duce rău, fiindcă iată, sunt trei ani de când fata asta cu tot curcubeul ei , umple sălile. Mergeţi să o vedeţi! Vă puteţi lua şi prietenii japonezi, chinezi, afgani, neerlandezi, congolezi…fiindcă vor înţelege aşa cum şi eu am priceput cântecele ruseşti deşi înafară de spasiba nu ştiu boabă.

Rusinea-Salman Rushdie

De cand nu ne-am mai vazut multa vreme au trecut si multe s-au petrecut! Cum ar fi ca Loredana Violeta ( www.prwave.ro)a  nascut! Ceea ce inseamna ca Romania s-a mai imbogatit cu un cititor inrait, “as mother as son”. Abia astept sa-l cunosc pe tanar( desi s-ar putea sa-i citesc  recenziile inainte de a-l cunoaste, tot in directa legatura cu abilitatile mamei 🙂 ) si s-o revad pe tanara mamica. Inca o data, “La multi ani!”

Un alt aspect ar fi ca dupa doua romane care stau bine mersi la sertar in asteptarea tiparului, m-am reintors la dragostea dintai, teatrul. Mai multe va voi spune la momentul potrivit.Nu stiu cand va fi acela, dar stiu sigur ca nu acum. Acum va pot spune ca exemplul cu mersul pe bicicleta se potriveste si in acest caz… probabil ca nu poti uita ce iubesti. Eu una sigur nu pot! De mult timp nu m-am mai simtit asa de fericita si implinita ca la aceste repetitii. Aproape ca ma intreb daca viata nu mi-a facut o gluma ciudata prin care m-a trimis pe toti coclaurii doar ca sa reajung in acest punct si sa-l apreciez mai bine decat o faceam la 20 de ani. Posibil. Si daca a fost asa, chiar a meritat.  Cert e ca acum sunt capabila- multumesc lui Dumnezeu! -sa-mi asigur mijloacele de trai din alta parte astfel incat sa pot face si ce-mi place. Si surprinzator dar mai nou am si timpul necesar!

Si mi-am adus aminte ca am un blog si anume unul de carte si ca ar fi cazul sa mai scriu si eu catecevauri pe aici. Mi-am amintit de o carte pe care am citit-o cu ani in urma, mi-am amintit de o carte pe care nu mi-o amintesc, fiindca este fabuloasa, baroca, plina de sensuri si de valuri, o carte in care pe masura ce se dezvaluie personajele devin din ce in ce mai de neinteles, asa cum e si lumea in care evolueaza. Ma refer la “Rusinea” lui Salman Rushdie.

Sadoveanu spunea ca daca prostia ar durea multi ar fugi pe ulita, tipand. Rushdie, a carui apropiere de Sadoveanu poate parea fortata si probabil chiar e, creaza din rusine un personaj viu. O fetita care la doar cateva minute de la nastere traieste o combustie interna generata de rusinea parintilor ei de a nu avea un baiat. O fetita care se transforma in rusinea de a nu fi o mama si mai ales una de baiat. Care este devorata fizic de firbinteala rusinii de a trai in acele vremuri, intre acei oameni, inconjurata de acei barbati. Pur si simplu rusinea ii arde valul si o descopera lumii intregi pe Sufya Zinobia, cea care aduna in sine rusinea tutror celor din jurul ei si arde ca o torta.

“Rusinea” imi aduce oarecum de Teatrul Muzeu din Figueres al lui Dali, cel pe care Dali a promis ca-l va face  cel mai mare obiect suprarealist al lumii. In care vizitatorul va trece din vis in cosmar si iarasi in vis asa cum noaptea se succed universurile interioare intr-un haos al lor bine controlat de subconstient, zice stiinta sau de ceva dincolo de stiinta, as zice eu. Asa este si cartea aceasta a lui Rushdie, incarcata, baroca, onirica pina la refuz, te umple de visul unor femei de a trai o alta viata si de cosmarul unor barbati de a nu le-o putea oferi.  Cititorul doritor de sensuri politice le va gasi din abundenta. Pe mine una nu m-a ineresat neaparat daca Pakistanul e Pakistanul adevarat sau unul compus de Rushdie. Asa cum personajul Omar Khayyam din roman nu este celebrul autor al rubiatelor probabil asa nici Pakistanul nu e chiar Pakistanul. Cred mai degraba ca e vorba de acel Pakistan care exista peste tot, pe care noi il purtam in noi indiferent unde am merge… Oricum, din fericire pentru noi, cartea este mai mult decat o saga politica. Este o analiza a unui sentiment care daca am avea constiinta treaza ar trebui sa-l nutrim mai toti, mai tot timpuul, mai peste tot in lume. Ma refer evident, la rusine.