orice mama e anume, cea mai bună de pe lume…

Cînd ţara ta e America, adicătelea un continent, ţi-e uşor s-o iubeşti şi să fii mîndru de ea. te ajută filmele, muzica, chiloţii inscripţionaţi cu steagul american, coloniile, armata…ce să mai! n-ai nicio şansă să n-o iubeşti şi să fii mîndru. Cînd ţara ta e Rusia , iarăși, stepa, balalika, Cehov, Dostoievski, marele spirit rus, spaima, teroarea, dominaţie, o iubeşti că altfel o încurci…Cînd ţara ta e Anglia, leagănul regilor, mama lui Harry Potter, şi a lui Shakespeare pe lângă ea, ceai,  bla bla bla…Franţa, ce să mai spunem, rafinament, cultură, Versailles, oraşul iubirii, oh, vai! ochi daţi peste cap…

Dar Romînia, de ce să o iubeşti? Au călcat-o toţi în picioare cum au vrut, au dat-o de gard toate epocile, a născut talente din sărărcie şi din piatră seacă, nu are rafinamentul Franţei, ameninţarea Rusiei, grandoarea Ammericii…suntem asimilaţi ţiganilor, de ce s-o iubeşti?

Pentru că e maică-ta! De aia! Romînia e maică-ta! Ea te-a născut. Din pămîntul ăsta vin ai tăi şi-n pămîntul ăsta se vor întorce. Ce legătura mai puternică are un om decît cu mama lui? Indiferent cum e mama, bună, rea, cicălitoare, poate mai prost îmbrăcată decît a colegelor, poate nu aşa rafinată, poate fărăr patru ori patru, dar e mama. Şi o iubeşti. Ştii că din ea ai venit în lumea asta. dacă ea nu era, nu erai nici tu. Aşa e şi cu ţara de baştină, numită Patrie. care cred că vine de la pater, deşi nu aş băga mîna ân foc, dar dacă nu vine de acolo, de acolo ar trebui să vină.

Romînia te-a născut aşa cum a făcut-o şi mama ta. Poate chiar mai mult. Fiindcă ea i-a născut, crescut şi “culcat” în ea pe toţi ai tăi. Şi dacă oameni realizaţi, să zicem cam aşa ca Brâncuşi, au plâns toată viaţa lor după Hobiţa, nu au făcut-o degeaba, ci fiindcă Hobiţa era mama. Cu iubirea cu care îţi iubeşti mama trebuie să-ţi iubeşti şi ţara. Şi viceversa, cu iubirea cu care îţi iubești ţara, îţi iubeşti şi mama.

Iubirea de Romînia o învaţă părinţii. Ei sunt cei care sunt mîndri de limba lor, de minunata, versatila şi expresiva limbă romînă, de cultura ortodoxă, în care ne-am născut, de tradiţii, şi de tot ce înseamnă Romînia.

Dar noi nu o iubim. Noi scormonim zilnic în noroi să dăm în ea, în mama noastră. Ne învăţăm şi copiii s-o dispreţuiască, să vrea să plece. ”Afară!” Afară a ajuns echivalentul lui ” la Moscova” la Moscova” al celor trei surori. .Sloganul acela  cu “vrem o ţară ca afară!” a făcut mult rău. Afară e binele, înăuntru e răul care trebuie schimbat.

Toţi părinţii vorbesc de şanse pentru copii lor. Şansa fiind desigur echivalentul banilor, al puterii, al influenţei.

Dar poate că şansa unei vieţi în care vorbeşti de dimineaţă până seara limba ta, şansa unei vieţi alături de părinţi şi prieteni, şansa de a fi relaxat în cultura ta şi de a fi acceptat între ai tăi e mai importantă decît şansa de a fi un cimpanzeu printre giboni. Ca să nu zic girafă între lei, deşi ar fi mai potrivit.

Cred că ţara şi mama se iubesc orice ar fi. Nu de 1 Decembrie. Şi nu de ziua lor. Cu fiecare suflare.

Şi dacă vă iubiţi copiii, învăţaţi-i să-şi iubească ţară. Nu ignorîndu-i neajunsurile, ci acceptîndu-le, aşa cum facem cu fiecare fiinţă pe care o iubim. România e şi ea o fiinţă…

 

România mea

Acest post mi-este inspirat de preşedintele României care se întreba ieri retoric dacă există două Românii. Eu cred că există atâtea Românii câţi români sunt fiindcă nu mi se pare că ar exista vreun standard.Nici de bogăţie, nici de sărăcie. Fiecare bogăţie şi fiecare sărăcie din România, e altfel, are povestea ei şi impune o anamneză proprie.

Deci România mea e cam aşa.

În România mea se trăieşte în chirie. Ciudat, nu? La 46 de ani să trăieşti în chirie. Ei bine, eu am preferat să dau lună de lună bani unui om şi nu unei instituţii , fiindcă asta m-a ajutat să dorm mai bine. Pur şi simplu, în Romînia mea nu era loc de crescut singură doi copii şi plătit bani la rate.

În România mea nu este remunerată valoarea.

În România mea nu este apreciat scrisul. Oricine ştie literele poate scrie, nu-i aşa? Dar se apreciază teribil manipularea prin scris, numită divertisment, deşi e mai aproape de a fi imixtiune în vieţile particulare. Sau scriitura politică, unde nu m-am băgat niciodată. de frică, recunosc.

În România mea oamenii sunt bisericoşi dar asta nu-i împiedică deloc să fie revanşarzi, orgolioşi şi să calce totul în picioare dacă trebuie făcut loc soţiei sau copilului. Liturghia după liturghie nu prea se poartă şi lumea nu aplică acea formulă de sfîrşit”cu pace să ieşim..” Sau poate că ieşim cu pace dar ne-o pierdem la primul semafor!

În România mea eşti judecat după marca de telefon, maşină şi locul unde-ţi faci concediile.

În România mea există şoferi de taxi care urlă la tine că e tariful mic (?!) şi toţi amărâţii ca tine îşi permit un drum ” ia spuneţi dumneavoastră doamnă, dacă era tariful 3,5 lei mai urcaţi în taxi?!!”, sau după ce te urci eşti dat jos fiindcă direcţia ta de mers nu consună cu cea la care vrea să meragă şoferul care se retrage acasă şi nu vrea să meargă pe gol. Caz frecvent. Dar există şi şoferi de taxi a căror stare bună, optimism şi umor te fac să vrei să-i treci pe pomelnic.Tocmai azi am întălnit un astfel de om! În România mea pur şi simplu nu există reguli, nu există precedent, totul e proaspăt, nou şi se judecă mereu acum. Ceea ce e deopotrivă antrenant, pînă la o vârstă şi deosebit de obositor, după. Eu deja sunt “după”.

În România mea degeaba citeşti, degeaba eşti curios, degeaba încerci să te menţii oarecum verical, sau cel puţin să te îndrepţi cât de repede poţi. Toate acestea sunt doar mărunţis. Ceafa ta rămâne doar un accesoriu la cizma unora şi-a altora. Cu oi mai multe, mândre şi cornute şi cai învăţaţi şi câini mai bărbaţi.

Şi totuşi îmi place enorm această Românie a mea. Pentru că mai sunt oameni care-ţi răscumpără totul cu o vorba. Pentru că după o Liturghie, ce minune că se mai poate sluji!!, totul devine suportabil, pentru o oră, pentru o zi…pentru că merg pe stradă şi descopăr câte-un adolescent cu o faţă străluncind de inteligenţă şi bunăcreştere către ai căror părinţi şi bunici îmi zboară toate gândurile bune…

De fapt, cred că asta e. România mea e una profnd coruptă, complet lipsită de valori, cu familii terfelite prin divorţuri şi cu “valoril” pe cale de a fi măcinate de europenizare, dar care-ţi oferă din loc în loc, oameni buni, pe care poţi sări, ca pe nişte pietre de râu, din zi în zi spre veşnicie.

Cum am vrut sa ma fac sfant-Virgil Gheorghiu

Ma consideram pana mai alaltaieri un om citit….Cel putin in materie de literatura romana moderna nu ma asteptam sa mai am surprize. Si iata, am avut! Virgil Gheorghiu este o revelatie de scriitoro-poeto-teolog, un scriitor care gliseaza cu eleganta intre amintiri incarcate de emotie si interpretari teologice rafinate si foarte vii. Un scriitor care ar merita un loc de cinste in manualul de romana.

Dar in primul si-n primul rand, e un scriitor roman care vorbeste frumos despre Romania. Romania lui Virgil Gheorghiu este una care-l poate face pe un american, englez sau neamt sa-si doreasca sa vina in Romania. Mai exact in Neamt. Mai exact in Razboieni. Mai exact In Valea Alba.

Sa fii baiat de preot si sa te cheme Virgil,nume de  poet genial dar pagan,  intr-un sat de oameni  sarmani dar cu nume de sfinti, unde cea mai fericita zi e cea a onomasticii, este din start o provocare. La sapte ani Virgil decide ca nu are altceva de facut decat sa devina el insusi un sfant, astfel incat numele de Virgil sa-si ia binemeritatul loc in calendar. Tatal lui ii spune  ca e cat se poate de simplu sa ajungi sfant, trebuie doar sa-ti iubesti toata viata dusmanii. Dar Virgil al nostru, la cei nici sapte ani ai lui, are o problema : nu are dusmani!

Incepe o saga cu iz politist, impanata cu un atentat asupra tatului sau, bumbac egiptean, molime,  urmariri si politie. O saga din care aflam de ce se cheama Neamtul-Neamt, de un copil de sapte ani care s-a decis sa fie sfant nu poate spune pana la capat “Tatal nostru”, de ce unii sfinti au zile si altii-nu, de ce e painea asa un aliment special, de ce romanii pot fi pastori si americanii, nu. Tot soiul de de ce-uri. Unele in cheie poetica, altele intr-una teologica, sau politista, dar mereu cu multa iubire pentru fiecare personaj evocat. Totul intr-o limba romana de zile mari! Eu daca as fi profesor de religie, ceea ce mi-as dori sa fiu dar nu sunt, le-as citi copiilor aceasta carte, putin cate putin si cred ca ar prinde din ea cam tot ce trebuie prins ca sa te prinzi ca Dumnezeu nu e un mos c-o barba, dupa cum nici o idee nu e.

Nu stiu daca Virgil a reusit sau nu sa-si treaca numele in calendar.Nu stiu daca a fost un sfant. Dar in mod clar e cel putin un pictor de icoane. A pictat o Romanie de care te poti indragosti si pe care chiar daca nu o mai zaresti la tot pasul, stii ca exista. Undeva…..Trebuie sa existe, fiindca Virgil ne face sa ne indragostim de ea si s-o cautam mereu. Iar daca n-o gasim, s-o nastem din nou!

Pentru ea, pentru bucuria de a o cauta, pentru speranta de a o descoperi, si pentru cateva ore de lectura incantatoare, absolut incantatoare…multumesc, Virgil!

 

 

Puteti comanda aici:

http://edituradeisis.ro/opencart/index.php?route=product/product&product_id=86