Unde ți-e inima, bre? Sau bro?


Ne place să mîncăm. Fie că e vorba de vegan, raw vegan, carnivor, ierbivor sau omnivor, mîncarea și tot ce ține de ea ne mănîncă foarte mult timp. Citim rețete, schimbăm rețete, experimentăm, scriem pe bloguri, ne interesăm de nutrienți, calorii, vorbim cu dieteticienii, etc. Și vine Biserica, prin preoții ei și ne spune, țineți post, nu vă proecupați, reduceți cît se poate, consumați voi mai puțin, dați altora.

Dați altora. Nouă ne place nu să dăm, ci să acumulăm. Case, mașini, mobile, excursii, haine, obiecte de artă, cărți, tot ce se poate, să adunăm. Cu cît devine omul mai bogat cu atît își diversifică mai mult opțiunile, căutările, ariile de marketing. Și nu vrea să audă de „nu vă preocupați cu ce vă veți îmbrăca sau ce veți mînca„.

Ne place sexul, dar deja sexul ala banal, casnic, cu nevasta sau cu soțiorul, nu mai e bun, trebuie experimentat, trebuie să arăți că ești liber să faci ce vrei, cum vrei, cînd vrei , cu cine vrei, unde vrei. Cum ai văzut tu în filmele americane sau în reviste așa vrei. Dacă vrei în parc cu un măgar, și măgarul e de acord, cine ce are de obiectat. Și vine biserica, prin preoții ei și ne spune nu săvîrși adulter.

Mai mult decît atît, spune Iisus că cine a poftit în inima lui…păi cum să nu poftești cînd pe toți pereții sunt numai muieri dezbrăcate, cu varianta fetițe dezrăcate, fiindcă nu-i așa și pedofilia e tot o formă de libertate.

Dacă luăm fiecare dintre cele zece porunci ne dăm seama că societatea de azi e construită exact pe opusul lor.

Zice să nu furi. Păi cum să nu furi cînd ai ajuns la conducerea unei țări care are munte, mare, păduri, resurse, aur, cum să nu furi, nu ai fi tu prost să nu profiți în anii, sau în lunile cînd țărișoara asta ți s-a dat pe mînă….

Sau să nu omori. Păi cum să nu omori dacă îți stă în cale, în calea dintre tine și resursele din țărișoara ce ți s-a dat pe mînă. Cum să nu omori cînd numai omoruri vezi la tv de dimineața pînă noaptea. Omoruri cu toporul, omorul cu bomba, omorul cu cuvîntul. Toată lumea omoară, e banal să omori, de la copii nenăscuți, la urși mari și grași, cu trecere prin tot ce trece prin mintea ta bolnavă. Ducă-se ăștia cu poruncile lor, cine are nevoie de ei_ Și să nu se mai dea așa mari, că uite și ei calcă strîmb…

Să mai extragem la întămplare din jobenul cu porunci, una.

Să nu rîvnești la cele ale aproapelui. Păi cum să nu rîvnești_ Toată lumea rîvnește. Are o mașină mai bună ca a mea, o casă mai faină, o nevastă mai siliconată…vreau și eu. dacă pentru asta trebuie să fur, să omor, nu-i bai. Fac ce trebuie să fac.

Să nu-ți faci chip cioplit. Păi dacă nu-mi fac eu, cine să-mi facă_ hai la operații, hai la diplome, hai la tv, hai la doctorate false, orice numai să demonstrăm că avem statuia, soclul mai trebuie.

Dacă nu ne ajunge că facem idoli din noi, facem și din copiii noștri, și din animalele noastre, din mașinile noastre, din orice se poate face un idol. Chiar și din boală. Boala poate fi idolatrizată la fel de bine ca sănătatea. Odată ce avem pornită mașinăria de făcut idoli, ea transformă în idoli tot ce apucă. Ochiul idolatru vede idoli peste tot. În agramatul de la tv ținut în viață doar de cohortele de oameni din spate și de cască, din fotbalistul care nimerește din cînd în cînd mingea, sau din buzata careți expune țîțele la poza de profil de pe fb.

Și acestei lumi îi opunem niște domni îmbrăcați în negru care scot poruncă după poruncă și ne dau canon după canon. Cum să-i dorim în viețile noastre? Cum să-i ascultăm? Cum să facem ce ne spun ei cînd noi abia am așteptat să ajungem „mari„ să scăpăm de ”tirania” propriilor părinți. Cum să asculți un preot cînd din mama și din tatăl tău ai făcut glugă de coceni_ Cînd pe profesori i-ai disprețuit_ Cînd tot ce ți- ai propus la majorat a fost să fii un tip descurcăreț, care-i „face„ pe toți. dacă i-ai făcut pe toți, crezi că poți să-l faci și pe Dumnezeu. Ăsta e adevărul, societatea nu respinge preoții, ei sunt doar interfața sistemului, ceea ce respinge toată lumea este sistemul, adică pe Dumnezeu. Doar că unii sunt sinceri, și se numesc atei, iar alții sunt mincinoși și lași și spun „credința e în inima mea”. Corect, acolo e, dar inima ta, inima ta, unde e?

Advertisements

Cum să nu te enerveze popii?


SEFU:

Duminică de duminică, sărbătoare de sărbătaore preoţii cheamă oamenii la biserică, şi ei se duc. Nu numai că nu sunt plătiţi dar mai duc şi ei bani. Activiştii şi plătiţi şi se urnesc greu, cât despre cotizaţii, mai greu, le ceri de cinci ori un leu şi îţi dau o dată, deci. Cum să nu te enervezi?

are dreptate şefu, tre să te enervezi…

Stau drepţi în faţa popilor, cărora ei le spun preoţi sau şi mai rău părinţi, şi nu e întâmplător, că-i ascultă! Îi ascultă şi când îi ceartă, aţi pomenit aşa ceva? Pomenit nu e un cuvânt bun, că ei sunt cu pomenile, nu-mi aduceţi aminte, mor numai când îmi imaginez banii aceia cum curg spre ei…deci, nu se enervează când îi cerţi,  nu ridică tonul, nu ameninţă cu biroul personal, căruia mai nou îi zice HR, deci cum să nu te enervezi? Te enervezi, normal că te enervezi!

Cum să nu te enervezi când îi vezi că nici nu ridică preotul o rugăminte că sar cinci să-l ajute. Cum să nu te enervezi că îşi duc şi copiii la biserică! Nu e de ajuns că merg ei, mai vor să se asigure că şi generaţia următoare va merge. Păi în organizaţiile noastre nu ştii pe cine mai găseşti când mergi jos să îţi cumperi ţigări. Cobori  după ţigări ca omul, nu zic ca şeful, şi ştii ai tăi sunt în birourile lor cuminţi, muncitori… Şi când te întorci,…afli că-s în echipa adversă. Şi la ăştia, la popi mai fac şi voluntariat. Cum să nu te enervezi?

Cum să nu te enerevzi când vezi că ai lor nu au chiar niciun fel de pretenţii? Stau ca proştii ore în şir, în ploaie, în frig, numai ca să pupe moaşte, şi noi când îi chemăm la mese, la onoruri, la scaune pluşate şi la bine, toţi au treabă. Cum să nu te enervezi?

Cum să nu te enervezi când îi vezi că nu vor concedii, nu cer drepturi, nu luptă pentru nimic al lor, înafară de biserică? Tu-i chemi la mici şi bere, şi ei ţin post! Îi chemi la manele şi horă, şi ţin post. Îi faci cu ou şi oţet, şi nu ripostează, că au canon. Fi-le-ar canonul şi cu cine li l-a dat, păi cum să nu te enervezi? Noi băgăm bani serioşi aici, şi abia dacă scoatem de-o ciungă şi ăştia construiesc catedrale, şi aşezăminte pentru bătrâni şi spitale….Nu-i sperii cu frigul, nu-i sperii cu foamea, nu-i ademenşti cu masa, nu-i alungi cu ploaia…că ei ascultă de popii lor. Cum să o răzbeşti cu ei?

O mână din mulţime.

-Când eram eu mic şi mă ducea mamaia la biserică tot vorbeau de oi şi de păstor. Şi ziceau aşa”bate păstorul şi se împrăştie turma” .

Şefu e luminos ca un plan cincinal.

-Perfect! Le facem praf popii. Ce să spunem, că sunt beţivi? Nu, ce mai contază, cu toţii suntem beţivi. Adulteri? Nu, că şi asta, unde te întorci dai numai de adulterini, e chiar o onoare, altceva , ceva tare? ceva tare, tare de tot vreau… Care sunt cele mai nasole lucruri pe care le citiţi voi pe net?

uşoară jenă

-Pedofilia.

-Aşa, perfect, şi mai ce?

-Homosexualitatea.

-Perfect şi altceva?

-Nu ştiu şefu, din astea, deviaţii sexuale din asta, cine le mai ştie, că sunt multe…cu animale, cu morţi, cu copaci ….

-Perfect, până mâine faceţi lista cu ele. Şi le dăm drumul la ziare .Şi voi să puneţi pe paginile voastre, da?  Bună asta, “bate turma, şi se împrăştie păstorul”

-Invers, şefu, e invers.

-Da, da, totul e pe invers, am înţeles.

 

Borhot pentru România!


Pe vremea lui Ceauşescu căutam lucrurile făcute pentru export, tot ce era făcut pentru export ştiam că e mai bun decît ceea ce era destinat consumului intern. Era o regulă nescrisă, ştiută de toată lumea. La Batoş, în anii 80, la cules de mere şi prune aveam treii categorii. Export, intern, borhot. Şi acum facem la fel. Dăm la export tot ce avem mai bun doar că am înlocuit salamul de Sibiu cu proprii nostri copii. O mamă care vrea să arate că ai ei copii s-au realizat spune cu mândrie pe unde sunt plecaţi, unde studiază, sau unde lucrează, musai în ţări luminate din UE. De cîte ori cîte-un român stabilit prin ce melaguri îndepărtate face ceva nemaipoemnitnemaîntâlnit#inovativ#genial  vuieşete netul, “uite, românul nostru!” Se umflă pipotele tricolore până la cer şi-o palmă mai sus. Ne mândrim tare cu românii noştri deştepţi, ca părinţi nu ştim cum să le mai periem drumul către Europa. Nu-i zi să nu audă copiii că trebuie să plece cît mai curînd din ţara asta de…şi ţara asta de…şi dă-i cu bipul la fiecare apelativ adresat ţării. Apoi pleacă şi-i aplaudăm şi ne mândrim.

Dar aici ce rămân? Rămân doar cetăţenii de rangul doi, cei pe care Europa nu-i vrea, aşa cum nu voia nici merele de la Batoş decît pe cele cu codiţă, cu frunzuliţă şi fără pete. Ălea mergeau la export. Cele aşa şi aşa , consum intern şi cele groaznice, borhot. Asta vrem pentru ţara noastră, calitate borhot?

Cum e posibil să scoatem din şcolile româneşti latina şi să reducem orele de română? Cum???? Şi muzica?! Cum e posibil ca noi românii să ne dezicem de latinitatea noastră, singurul lucru care ne mai legitimează în ochii snobilor, în faţa Europei? Cum să reduci orele de română cînd nu faci decît să constaţi că suntem o ţară de agramaţi? Păi e foarte simplu! Calitate “export” merge la export , şi acolo nu e nevoie de limba romînă şi latină. Calitate “borhot”, rămâne borhot şi iarăşi nu e nevoie nici de română, nici de laţină. O sapă în mână şi-o coadă de vacă e suficient. Dar vaca e musia să fie olandeză şi coada de mătură produsă-n China.  Asta e realitatea.

Ce exportăm noi, it-şti, medici şi zidari, agricultori, cameriste, îngrijitori bătrâni…pentru toate acestea nu e nevoie nici de muzică, nici de română, nici de latină.

Cine e de vină?

Noi. Noi ca părinţi. Noi care ne plângem VEŞNIC de ţara asta care e bip şi bip şi bip. Noi care ne plecăm în faţa oricărei chinezării, oricărui turcism, oricărei alte culturi. Noi care considerăm că sărbătorile altora sunt mai buine, şi limba lor e mai bună şi cultura lor mai bună şi religia lor mai bună.

Când făceam zen toate prietenele mele erau emoţionate şi curioase, şi când vorbeam de zen lumea dădea ochii peste cap, şi era curioasă să afle ce şi cum. De cînd sunt practicantă ortodoxă sunt doar o îmbrobodită. Iisus e mai puţin interesant ca Ramana Maharishi, Osho, sau Bodisatva.

Dar, să revin la subiect. Bancul acela cu ultimul stinge lumina nu mai ţine fiindcă ultimul român care va rămâne va fi ori aşa de tâmpit că nu va mai şti cum să o stingă ori aşa de luminat că nu va avea nevoie de bec fiindcă lumina sfinţeniei lui va fi îndestulătoare. Pariaţi pe ce vă ţine sufletul vostru de român!

 

 

 

 

 

HOCUS-POCUS, AGHEASMA!


Suntem dispuşi să credem în orice. În amulete, dream catcher, panseluţe, violete, nu mă uita, nu mă prăsi, nu merologie, stele, citioare în cafea, bobi, ghioc, ne ferim de rău cu şnuruleţe roşii la mână , (astea chiar sunt peste tot, care cum întinde mâna după ceva, pac şi şnuruleţul miraculos ) ne punem nădejdile în cozi de iepure, lanţuri, medalioane, cristale, sare de Himalaya, ursitoare, vrăjitoare, totul e magic, totul e fermecat, în toate credem.

Numai în Iisus Hristos, nu.

Şi nu doar că nu credem în El, nu. Trebui şi să facem mişto de cei care cred. Adică, eu dorm cu coada de iepure mort sub pernă, îmi fac duş cu şnurul roşu la încheietură, fac drumul înapoiu cînd văd o pisică neagră, îmi pun dream cacher deasupra patului … îmi permt să fac mişto de cel care merge la moaşte, nu-i aşa?

Avem o obsesie a magicului, a ascunsului, a întunericului, care nu face decît să vorbească de magia şi de ascunsul şi de întunericul din noi, eu aşa cred. Şi proiectăm acest întuneric şi asupra luminii. Şi nu prea ne iese, fiindcă lumina nu dispare cînd pui ăntuneric pe ea, doar ăntunericul dispare cînd apare lumina.

În agheasmă vedem o putere magică, e un soi de hocus poscus pe care-l face Părintele acolo şi o abracadabra şi apa de unde era apă,  devine vorba Loredanei a-paa-pa–paa, un H2O devine cu ceva magic. “Ceva” pe care dacă îl  bei, copilul ia la facultate, mama scapă de reumatism, ratele la bancă se plătesc singure, maşina se duce de capul ei la service iar RCA ul dispare.

-La cît se face aghiasma? Dar mai exact la ce oră să vin?

Oamenii vin cu bidoanele. Se împing, se calcă în picioare. Preotul rosteşte binecuvântările  ea vorbeşte cu toţi vecinii să vadă cui să mai ia, e amabilă femeia… De fiecare dată apare un grup nou de oameni. Nu-i ştii, nu vin la biserică, nu stau la slujbă. Nu au timp de “din astea” ei lasă doar sticlele şi spun că vor veni diseară să le ia. Îşi lasă coadă ca la alimentara , pe vremuri, când băgau portocale. Sunt aceeaşi care în noaptea de înviere “vin să ia lumină” de la electricianul la modă.

-Au venit? La cît vin? Sunt şi eu după dumneavoastră….

Ne place să ne delegăm problemele în mâna unei amulete, a unui talisman, dăm bani pe tot soiul de tehnici, terapii, grupuri, healeari, speakeri etc dar nu ne place să ne smerim în faţa unui Dumnezeu. Nu puetm spune “Slavă Ţie!”, sau “Mărire, Ţie, Doamne!”. Cît despre “Doamne miluieşte!” e doar pentru cei care nu au cardul gold.

Dar Dumnezeu e mai mult decît un vindecător. E un restaurator de mare fineţe al unei opere perfecte, distruse de noi. Şi una din condiţiile acestei restaurări e să acceptăm că nu putem nimic de unii singuri. Avem nevoie unii de alţii, pe orizontală, şi toţi de Dumnezeu, pe vericală. Crucea fără vericală e doar o rîma care se tîrîie, ca să nu spun un şarpe, iar vericala fără orizontală, e doar magie, o săgeată ţintită în lună care se întoarce în ochiul arcaşului.

Nu trebuie să fii vreun mare teolog ca să-ţi dai seama că cineva care care bidonul cu cinci litri de agheasmă ar putea avea nevoie de nişte catehizare. Asta desigur, dacă nu cumva a luat-o pentru tot blocul. Doamne ajută!

Dar asta e, Dumnezeu e bun şi ne lasă pe fiecare să luăm din El, atît cît putem duce. Şi eu cred că şi cei care astăzi vin aşa, duşi de un bidon ăn căutarea miraculosului, vor ajunge mîine să aprecieze o picătură de sfinţenie.

 

 

Regina Elisabeta răspunde la scrisori. Scrieţi-i!


Fetiţa de zece ani a unei prietene s-a gândit că trebuie să-i scrie Reginei Elisabeta a Angliei ca să-i spună că au o pasiune comună, caii. Sofia a descoprit că pasiunea ei pentru cai este cel mai bine împărtăşită de Regina Angliei. Şi i-a scris. Şi mai mult decît atât, a pus şi scrisoarea la poştă, şi mai mult decît atît…regina i-a răspuns!

De vineri, de când am aflat povestea o tot întorc pe toate feţele , fiindcă mi se pare plină de tâlc. de fapt, de tîlcuri.

În primu rând e admirabil că pentru acest copil lumea e un loc accesibi, nu-şi pune piedici mentale. A vrut să-i scrie persoanei care însumează toată istoria mondială a ultimilor 50 de ani, i-a scris. E o libertate minunată. Am stat şi m-am gândit care a fost exact vîrsta la care eu am înţeles că între mine şi x sau y e o barieră…probabil acesta fapt s-a consumat intrauterin.

Al doilea tâlc. O mamă pe măsură, care atunci când a venit copilul la ea şi i-a spus că vrea să-i scrie reginei Angliei nu i-a zis “hai, valea! tu nu ai teme de făcut?” ci is-a dus a luat plic, timbru şi a dus scrisoarea la poştă. Aşa cum trebuie să facă orice mamă. Zic, eu. Aşa cum probabil eu nu aş fi făcut. Zic tot eu.

Dar cel mai important tâlc, este desigur, cel al răspunsului.

Am trimis romane la edituri din România care nici măcar nu mi-au răspuns “da, le-am primit”, romane, cap coadă, scrise de mine, ani şi ani. Apoi, am trimis CV uri, mi-am pus în două pagini 20 de ani de eforturi, creativitate, umilinţe, stres şi spaime, şi nu mi s-a răspuns.

Un răspuns este un act regal. Un act de politeţe. Un act de respect al sinelui. Regina nu i-a răspuns Sofiei pentru Sofia, sau pentru PR, că doar nu voia să cucerească o fetiţă din Văcăreşti, regina i-a răspuns fiindcă e Regina. O instituţie construită în sute de ani, o instituţie care reprezintă un cumul de valori. Pe care le aperi. În numele cărora răspunzi. De asta ar trebui să răspundă şi angajatorii, şi editorii, în numele valorilor pe care le reprezintă şi pe care le apără. Dacă nu eşti capabil de un salut, de un răspuns, ce mai pot cere eu de la tine, indiferent ce scrie pe tăbliţa de la intrare sau pe soclu?

Aşa că părerea mea este că regina a făcut singurul lucru pe care-l poate face o regină când i se scrie. A răspuns!

Să ănvăţăm şi noi, să răspundem.

În primul rând, la salut.Am vecini pe care-i salut de 13 ani şi nu-mi răspund. De ce continui s-o fac? Tocmai de aia 🙂 Cunosc mari directori de mari teatre care nu-şi salută colegii actori când îi întâlnesc pe coridoarele marelui teatru.

În al doilea rând, să răspundem oricui ne scrie. Răspunsul este minima formă de respect faţă de sine.

Pe scurt, când avem de ales între a fi ghiolbani sau regali, să alegem varianta 2.

Aşa că de acum înainte, Reginei Elisabeta am să-i trimit manuscrisele şi CV urile, ea măcar răspunde!

God save de Queen, she answers!

 

Sinucidere în masă sau masacru, aceasta-i întrebarea?


Era trist şi-şi lega agale ştreangul de gît. Nu se grăbea. Speră cumva ca din clipă-n clipă să-l strige cineva. În loc de asta s.a deschis uşa şi a intrat un altul.

-Mă laşi şi pe mine să mă leg de grinda ta?

-Nu e a mea…e a cui ai nevoie.

Stăteau aşa, atârnaţi amândoi privind la modelul plafonului, la îmbinarea grinzilor, la felul cum lemnul era mâncat pe ici colo. Nu-şi făceau nicio grijă că va ţine grinda. De fapt nu-şi făceau nicio grijă. Doar stăteau aşa, ruseşte, înainte de plecare.

În acea clipă uşa s-a deschis şi un al treilea a intrat. Scurtă privire de recunoaştere. Aceeaşi privire. Acelaşi ştreang.

-Mă ţine şi pe mine?

-Dacă te ţine, te ţine.

Altceva nu mai era de spus. Al treilea îşi aruncă şi el ştreangul peste grindă, pare expert, nimereşte din prima.

-Ai mai încercat?

-Nu, dar am exersat.Ştiam că mai devreme sau mai tîrziu tot aici…

Uşa se deschide. Vine încă unul.

-Mai e loc şi pentru mine?

-E, îi răspunde primul venit.

Al doilea întreabă

-O facem toţi odată, sau pe rînd, ordinea venirii, ordinea plecării…

-Toţi o dată. Dar să mai stăm, că sigur mai vin.

-Ar trebui să punem o uşă oscilantă.

-Da, sau batantă…

Linişte. Unul după altul intră, unul după altul îşi aruncă ştreangurile.

Linişte.

-Poate că ar fi frumos să ne prezentăm înainte.

-Eu sunt Iubire.

-Eu sunt Place.

-Eu sunt Bine.

-Eu sunt ….

Unul cîte unul cuvintele româneşti se pregătesc să treacă dincolo. Nu mai e nevoie de iubire că avem love, nu mai e nevoie de îmi place că avem like, ce să faci cu bine cînd ai ok.

În ultima clipă unul din ele remarcă:

-Din păcate, rămâne grinda…

PS Urăsc reclamele care în loc de brioşă spun muffin, în loc de place, like, în loc de împarte, share. I-aş tortura cu Shakespeare în engleza veche pe toţi amărâţii din agenţii  care au impresia că un cuvînt în limba engleză e mai “cool”şi că el poate salva lipsa de ralent. Ei bine, dragilor, nu poate. degeaba spui muffin în loc de brioşă, că tot o reclamă proastă rămâne. Încercaţi să naşteţi o idee astfel încât sănu mai fie nevoie să ucideţi cu sadism limba română doar ca să vă justificaţi leafa şi să vă acoperiţi lipsa de talent.

Limba asta s-a fsrmat greu, în timp, cu vărsare de licenţă poetică şi nopţi de conştiinţe prăjite, de

alde Eminescu, Nichita şi alţii, limba asta a fost vorbită frumos de stră stră stră bunicile voastre care nu ar înţelege ce muffinul vostru vreţi, şi dacă ar fi ca bunică-mea ţi-ar trage una peste ceafă de ţi-ar sări limba engleză din tine de aici până la Londra. Pentru că acolo ţi-ar fi cu adevărat folositoare şi acolo ar fi normal s-o vorbeşti. Bunicile noastre aveau un simţ al normaliăţii care nouă ne scapă…sau era bun simţ…nu mai ştiu

Engleza este în mod clar o limbă de ocupaţie. O ocupaţie “dulce” prin muzică, filme, jocuri, o ocupaţie în care nu ni se spune davai ceas fiindcă-l întindem noi direct. Să vorbim ŞI engleza, zic. ŞI.

 

Banca de sunete


Dacă vrei să înţelegi lumea noastră şi ce valorizează ea, şi ce ne interesează pe noi în general, nu e necesar să deschizi televizorul sau să citeşti ziare, poţi foarte bine să intri într-o bancă de sunete, gratis, o bancă ce pune la dispoziţia celor interesaţi cele mai accesate sunete. Veţi descopri aici cum sună un Colt 45, au un Colt 55, sau un Colt 65, 85, 95, 105  habar nu am ce calibre au, că nu mă pricep şi nici nu vreau să mă pricep. Dar ideea este că poţi găsi cel puţin o sută de împuşcături de Colt, Magnum şi alte jde mărci de pistoale, toată gama de bububuilei, grenade, aruncătoare de flăcări, mortiere, iarăşi nu extind, că nu mă pricep nici la astea şi după cum spuneam, nici nu vreau să mă pricep…Asta e lumea noastră.

Nimeni nu pune într-o bancă de date cum cîntă ciocârlia, mierla, cocoşul de păsure, bibilica de stepă sau mai ştiu eu ce păsăruică…nu se regăsesc aceste sunete fiindcă ele nu sunt căutate pe scară largă…în schimb găseşti, pe lângă tot soiul de sunete produse de arme şi o gamă largă de băşini, frumos catalogate în funcţie de intensitatea suntetului sau materia a cărei descompunere a generat emisia de gaze… rîgâieli, aşişdererea…asta am constatat eu căutând nişte sunete pentru  Crăciunul Mincinoşilor…desigur că nu m-au ajuta prea mult magnumurile, colturile, exploziile şi băşinile…dar sunt oricum recunoscătoare fiindcă ceva, ceva tot am găsit şi-n plus de asta, am mai înţeles ceva şi din lumea asta de neînţeles. Preţuim mult tot ce face “poc”!

MANIFEST PENTRU UN ONG. PENTRU INCULŢII TĂRII


Mă gândesc că şi să te menţii incult şi agramat, într-o lume care bubuie de surse de informare, presupune un efort teribil. Să te opui cu obstinaţie şi ostentaţie bunului gust, atunci când sunt în jur atâtea frumuseţi, cere un efort. Să alegi să-ţi jegojeşti urechea la atâtea sute de ani de la naşterea lui Mozart, mă gândesc că ţi-o fi şi ţie greu. Zic să înfiinţăm un ONG care să apere drepturile inculţilor. Drepturile celor năpăstuiţi de cultură. Drepturile celor care-şi varsă ultima picătură de sânge pe tărâmul plasticului şi al supraelasticului, pe tărâmul celor cărora le trebuie mască cu aer atunci când ies din mall şi cască de motociclist când intră în bibliotecă. Un ONG pentru cei care vor neapărat să ne arate că vulpe sau lup sunt tot un, ducă’-se pe pustii, că diploma e un soi de hârtie fără niciun fel de valoare, la fel ca certificatul de căsătorie, la fel ca toate hârtiile , înafară celor care foşnesc în buzunar sau la cur. Restul hârtiilor, pe foc cu ele, să le topim şi să ne facem mai multe hârtii care foşnesc în buzunar şi la cur. Tubul digestiv, apartul excretor şi reproducător sunt trinitatea zileloor de azi, să ne închinăm lor. Şi nu suntem cei din urmă, fiindcă cică urma trebuie musai să scape turma, iar noi nu ne putem scăpa decât pe noi, la propriu. Aşa că haideţi să facem un ONG şi să-i salvăm pe aceşti minunaţi înlocuitori de oameni!Semnaţi pentru dreptul inculturii de a avea un manifest şi un statut. Să găsim un europarlamentar care să vorbească, agramat, în numele lor. Să identificăm toate forumumrile care luptă pentru dreptul minorităţilor, acum când nu e prea târziu, cât nu sunt încă o majoritate!

Manifest pentru tăcere


Cuvintele şi-au pierdut menirea. Ele sunt făcute să unească dar acum despart. Spunem “bun”. Pentru unul bun înseamnă un om dispus să-i arunce cinzeci de bani fără să-l privească doar fiindcă aşa îşi ia o bucată de pâine. Pentru altul bun înseamnă şeful care-l trece la prima doar fiindcă sunt prieteni de băutură. Chiar dacă pentru asta mulţi fraieri care au muncit un an întreg vor avea un Crăciun plin de beteală dar fără brad.

Pentru unii frumos înseamnă cine ştie ce coastă mirobolantă cu vederi aiuritoare şi valuri de dantelă veche. Pentru altul frumos e un copac. Sau felul în care se mişcă frunzele atunci când cad.

Dar cel mai lipsit de sens cuvânt e profund. Primesc mai mereu, pe mailuri, pe walluri, prin malluri,  lucruri profunde care nu mă duc nicăieri. Nu mă fac să înţeleg mai multe despre mine, sau despre ceilalţi. Cum poate fi profund pentru cineva o cimilitură luată dintr-o carte scrisă de o americancă îmbuibată şi putred de bogată care ne spune cum să trăim ca să fim fericiţi, sau vreun guru indianul tapă iute din aşta cu barba până la pământ care adună Rolls după Rolls în timp ce îmi predică mie sărăcia.

Fiecare cuvânt are foarte multe trepte pe care le urci. Spui bun şi atunci când ai trăit Holocaustul şi atunci când te-ai născut cu cloşca cu puii de aur sub pernă. Dar cum poţi să pui “bun”ul lui Iisus lângă bunul lui Becali? Apostolul Pavel vorbeşte de dragoste dar ce are acel cuvânt al lui cu dragostea care e bună şi pe toate le rabdă cu Bianca Drăguşanu şi Victor Slav?

Ne-am ucis cuvintele. Le-am ţintit direct în frunte şi am tras. Punct ochit, punct lovit.

N-am făcut-o din ticăloşie, neapărat, ci din nepricepere, vorba Anei Blandiana. (nu trişăm dn ticăloşie ci din nepricepere)

Şi ca să uitam această oribilă crimă, vorbim şi vorbim şi vorbim.

Ar trebui să stăm tăcuţi şi să încercăm să le resuscităm, să le facem respiraţie gură la gură cu tăcere. Să nu ne mai permitem să vorbim de bunătate, de iubire, de generozitate de altruism. Ele nu există decât cu sacrificiu.

Ne tot consolăm ca proştii cu ideea stupidă, bună pentru retardaţi, că o imagine face cît o mie de cuvinte. Nu face. Doar pare că face. Dacă ar fi fost aşa, Biblia ar fi fost desenată şi mult mai scurtă!

Sunt foarte tristă. Dar nici tristeţe nu mai există. E doar un alt gol. O altă bulă emisă de un patter incertus către o matter indiferentus.

Oare ar mai putea Nichita scrie azi acea poezie minunată?

Probabil că da fiindcă el îţi avea rădăcinile, asemenea copacului Gică, în Dumnezeu! În acel Dumnezeu în treime slăvit şi în multitudine hulit de oamenii care vorbesc fără cuvinte dar sunt convinşi că sunt plini de miez.
Ţâţă de mâţă, cum ar veni!

NULITATE REX


Dacă mi-ar fi spus cineva în adolescenţa anilor 80 că te poţi uita la tv să vezi cum e omorât un om, mi s-ar fi părut că mi s-a ars hardul, deşi pe vremea aceea nici cu hardurile nu prea le avem. Probabil n-am mai fi dormit vreo două săptămâni. Dar iată, că 30 de ani mai încolo, e posibil să vedem cum este omorât un jurnalist. Sau cum sunt bombardaţi copii de o parte şi de alta a unui zid religios, care e folosit şi ridicat de ambele părţi. Pacea e de patru ori mai bună decât dreptatea. Problema e că din pace, nu ies bani. Războiul e o afacere mult mai profitabilă. După cum sănătatea nu e profitabilă, ci boala. Dar să revin la topic.
Dacă mi-ar fi spus cineva că justiţia e un fel de beciul lui tataia, de unde oamenii sunt băgaţi şi scoşi ca lubeniţele, la bunul plac al cuiva, iarăşi m-aş fi uitat ca broasca în ţeavă…
Dacă mi-ar fi spus cineva că poţi înjura la tv, sau la şcoală un profesor, sau în general în gura mare, cum îţi vine, mi s-ar fi făcut frică. Dar iată ca de la atâtea filme în care am auzit tot la două cuvinte odată “fuck”, filme pe care le admirăm şi le considerăm triumful naturaleţii, am ajuns să consieder banală această purgaţie verbală în public.
Ne obişnuim încet încet cu vulgarul. Răul nu ne mai deranjează, ni se pare normal. Ne mirăm de copiii noştri că iau BAC ul din doi în şapte, dar la ce-i ajută? Ca să ajungă ca profesorii lor, muritori de foame, sau ca părinţii lor, nişte limbă scoasă după plătit întreţinerea iarna? Sau nişte aserviţi corporatişti care îţi umplu zilnic piscina cu sângele lor? La ce e bun BAc ul într-o lume de inculţi? Ce să faci cu Dumnezeu într-o lume fără Dumnezeu, să te faci de râs? Mulţi fură, dar şi mai mulţi ar fura dacă ar avea ocazia.Şi dacă ar avea prieteni care să-i facă scăpaţi….Serios, înţeleg că nu mai credem în Dumnezeu, dar în ce credem? În cardul de credit? În diete? În Îabdomenul plat? În gustul putenic şi amărui?În zero calorii? Pentru care valoare a noastră suntem dispuşi să ne dezvelim pieptul? Pentru ce am primi bucuroşi un glonţ în ţeastă? Totul se rezumă la caterincă, la răspunsuri vag inteligente şi la convingerea ca buricul pământului sunt eu….Nu mai avem ce să ne spunem. Ne întâlnim ca să vorbim proiecte, doar proiecte, fiindcă despre noi ce să vorbim, când nu ştim cine suntem. când nu ne mai frîmântă nimic sau ne e frică să spunem ce…. Doar valorile ne străjuiesc. Şi valori, de unde? De la ATM? De pe silver, golden and shitercard, de unde valori….Limbă, ţară, patriotism, religie, toate s-au dus, ne amintim de ele de 1 decembrie şi le scoatem de la naftalină. Ni se pare normal să-l folosim pe Eminescu ca simbol pentru BTS, că doar scopul scuză mijloacele, şi prevenirea bolilor sexuale este o cauză la fel de bună ca oricare alta…Tare aş vrea să le explicăm tuturor că ei au murit ca să putem noi să ne facem de cap în numele drepturilor omului. Dreptul omului de a nu crede in nimeni şi nimic şi de a se proclama singur, unul, măreţul NULITATE REX.

Previous Older Entries