Om bun, deschide-ne poarta, să te facem una cu pământul


Om bun. Ăsta era pe vremuri argumentul suprem în favoarea cuiva.

Ce preț mai are astăzi bunătatea? Nu prea mare. A fost înlocuită cu deșteptăciunea, descurcăreala , șmechereală. Cutare e barosan mare, e ”jmecher”, se descurcă. Copiii dacă vor să spună că un joc, sau un loc, sau orice, le place, spun e șmecher. Șmecher este un soi de echivalent autohton a lui ”cool”, adică ceva ”tare” ai cărui bunici sunt ”marfă” și ”mișto”.

Ce mai înseamnă bunătatea?

Râdem de cei care se exprimă prost (aici nu mă refer la doamna prim ministru, persoanele de Stat se exclude 🙂 of course!), mă refer la cei care se trezesc la cinci, dau cu sapa, adună ouă de prin cuibare, dau de mâncare la animale, pentru ca seara să-și ajute vreo rudă bolnavă, sau vreun vecin cu probleme. Oameni ai comunității. Nu trăiesc singuri, nu sunt izolați, nu au garduri de beton între case, ci uluci , prin care se poate vedea, se poate da un pahar cu apă rece și se poate schimba o vorbă, fiecare dintre vecini fiind totuși ”la el acasă” 🙂

Pe acest fel de oameni nu-i așezi pe canapea să le iei interviu, că ți-e rușine că n-au dinți în gură, nu-s proaspăt spălați pe păr, când le pui lavaliera simți miros de usturoi și transpirație și în plus de asta, vorbesc rar și greu. Ce să le iei interviu, mulți le-ar lua și dreptul la vot dacă ar putea…

Dar nu e obligatoriu să fii din pătura aceea de la bază, ca să fii bun. Buni sunt și medicii care aduc mâncare de acasă pentru pacienți, sau se chinuie să le facă rost de medicamente, sau să-i pună pe listele de operație afară, pentru care au de completat hîrțoage,  muncă pentru care desigur nu sunt plătiți și de cele mai multe ori o fac peste program.

Buni sunt și ziariștii care mai speră încă să revină moda anchetelor sociale, autentice, neangajate politic, sau pe cea a reportajelor menite să ajute comunități uitate de lume să aibă un glas.

Buni sunt și profesorii care sunt batjocoriți de elevi și de părinții lor, care sunt priviți de sus fiindcă nu au ultimul tip de telefon și vin la școală cu tramvaiul, și în ciuda tuturor acestor priviri de sus, ei încearcă să învețe. Și o iau iar și iar de la capăt, și nu sunt obosiți. Și de multe ori știu că sunt singura speranță a copiilor, pe care părinții lor i-au abandonat, și aici nu e vorba de abandonul propriu zis, ci de abandonul în ghearele bunăstării. ”Îți ia tata mașină la majorat, și tu nu-l bați pe tata la cap cu una , cu alta, cu golul din tine, cu teama de mâine, cu prostii din astea și nici cu întrebarea dacă ceea ce simți tu pentru Vasilica e iubire sau nu…N-are tata timp, că trebuie să muncească să-ți ia ție mașina asta. Pentru tine muncește tata”. Și profesorii încearcă să scrie o carte a conștiinței în aceste mașini de tocat nervii lor laolaltă cu banii părinților.

Sunt mulți oameni buni, avem o genă de bunătate, noi românii. Încercăm așa din instinct să-l îmbrăcăm pe cel gol, să-l hrănim pe cel flămând, să-l vizităm pe cel bolnav…doar că această genă este acum uzurpată. ”Românul dăștept și jmeher” îl lasă în urmă pe românul bun. Îl lasă în urmă la propriu, la figurat și la pătrat.

Pe lângă șmecheri, bunătatea mai are un mare dușman.

Libertatea.

Ne-am făcut din libertate un idol.

Eu sunt liber, fac ce vreau. Am copii, nu contează, îmi pun palma în cur și plec.

Legea zice că trebuie să fac așa, dar eu sunt șmecher și liber, și fac cum vreau eu.

Oameni care rec prin viață fără să accepte autoritatea niciunui alt om. Este de-a dreptul înfricoșător. Părinții rămân repede fără glas, de pe la 12-15 ani, profesorii tocmai ce-am spus ce bine stau, autoritatea statului, nu e pentru șmecheri, biserica ce să mai vorbim, cum să stau eu cu valoarea mea cu tot, în genuchi? Cum să stau n fața unui om îmbrăcat în negru să-i spun eu păcatele mele…

Oameni care trec prin viață ascultând doar de glasul voinței proprii. Nu e înspăimântător?

Înainte aveai o întreagă ierarhie, părinții, profesorii, preotul, primarul, judecătorul…acum singura autoritate pe care o mai acceptăm e medicul, dar și pe asta o negăm puternic în ultimul timp, și o acceptăm doar în ceea ce privește momentele dramatice, atunci când CORPUL nostru este afectat. Aici poate că e marea diferență. Omul bun e bun fiindcă, știind-o sau inconștient,  își pune sufletul mai presus de corp, pe când șmecherul, libertinul, închinătorul la el însuși, pune corpul înainte de toate. De aici obsesia pentru sănătate, mâncare, spor, odihnă etc

Când vom ajunge să nu mai râdem de omul bun, o să fie un prim semn de însănătoșire.

Când o să începem să acceptăm autoritatea altcuiva, al doilea.

Advertisements

Unde ți-e inima, bre? Sau bro?


Ne place să mîncăm. Fie că e vorba de vegan, raw vegan, carnivor, ierbivor sau omnivor, mîncarea și tot ce ține de ea ne mănîncă foarte mult timp. Citim rețete, schimbăm rețete, experimentăm, scriem pe bloguri, ne interesăm de nutrienți, calorii, vorbim cu dieteticienii, etc. Și vine Biserica, prin preoții ei și ne spune, țineți post, nu vă proecupați, reduceți cît se poate, consumați voi mai puțin, dați altora.

Dați altora. Nouă ne place nu să dăm, ci să acumulăm. Case, mașini, mobile, excursii, haine, obiecte de artă, cărți, tot ce se poate, să adunăm. Cu cît devine omul mai bogat cu atît își diversifică mai mult opțiunile, căutările, ariile de marketing. Și nu vrea să audă de „nu vă preocupați cu ce vă veți îmbrăca sau ce veți mînca„.

Ne place sexul, dar deja sexul ala banal, casnic, cu nevasta sau cu soțiorul, nu mai e bun, trebuie experimentat, trebuie să arăți că ești liber să faci ce vrei, cum vrei, cînd vrei , cu cine vrei, unde vrei. Cum ai văzut tu în filmele americane sau în reviste așa vrei. Dacă vrei în parc cu un măgar, și măgarul e de acord, cine ce are de obiectat. Și vine biserica, prin preoții ei și ne spune nu săvîrși adulter.

Mai mult decît atît, spune Iisus că cine a poftit în inima lui…păi cum să nu poftești cînd pe toți pereții sunt numai muieri dezbrăcate, cu varianta fetițe dezrăcate, fiindcă nu-i așa și pedofilia e tot o formă de libertate.

Dacă luăm fiecare dintre cele zece porunci ne dăm seama că societatea de azi e construită exact pe opusul lor.

Zice să nu furi. Păi cum să nu furi cînd ai ajuns la conducerea unei țări care are munte, mare, păduri, resurse, aur, cum să nu furi, nu ai fi tu prost să nu profiți în anii, sau în lunile cînd țărișoara asta ți s-a dat pe mînă….

Sau să nu omori. Păi cum să nu omori dacă îți stă în cale, în calea dintre tine și resursele din țărișoara ce ți s-a dat pe mînă. Cum să nu omori cînd numai omoruri vezi la tv de dimineața pînă noaptea. Omoruri cu toporul, omorul cu bomba, omorul cu cuvîntul. Toată lumea omoară, e banal să omori, de la copii nenăscuți, la urși mari și grași, cu trecere prin tot ce trece prin mintea ta bolnavă. Ducă-se ăștia cu poruncile lor, cine are nevoie de ei_ Și să nu se mai dea așa mari, că uite și ei calcă strîmb…

Să mai extragem la întămplare din jobenul cu porunci, una.

Să nu rîvnești la cele ale aproapelui. Păi cum să nu rîvnești_ Toată lumea rîvnește. Are o mașină mai bună ca a mea, o casă mai faină, o nevastă mai siliconată…vreau și eu. dacă pentru asta trebuie să fur, să omor, nu-i bai. Fac ce trebuie să fac.

Să nu-ți faci chip cioplit. Păi dacă nu-mi fac eu, cine să-mi facă_ hai la operații, hai la diplome, hai la tv, hai la doctorate false, orice numai să demonstrăm că avem statuia, soclul mai trebuie.

Dacă nu ne ajunge că facem idoli din noi, facem și din copiii noștri, și din animalele noastre, din mașinile noastre, din orice se poate face un idol. Chiar și din boală. Boala poate fi idolatrizată la fel de bine ca sănătatea. Odată ce avem pornită mașinăria de făcut idoli, ea transformă în idoli tot ce apucă. Ochiul idolatru vede idoli peste tot. În agramatul de la tv ținut în viață doar de cohortele de oameni din spate și de cască, din fotbalistul care nimerește din cînd în cînd mingea, sau din buzata careți expune țîțele la poza de profil de pe fb.

Și acestei lumi îi opunem niște domni îmbrăcați în negru care scot poruncă după poruncă și ne dau canon după canon. Cum să-i dorim în viețile noastre? Cum să-i ascultăm? Cum să facem ce ne spun ei cînd noi abia am așteptat să ajungem „mari„ să scăpăm de ”tirania” propriilor părinți. Cum să asculți un preot cînd din mama și din tatăl tău ai făcut glugă de coceni_ Cînd pe profesori i-ai disprețuit_ Cînd tot ce ți- ai propus la majorat a fost să fii un tip descurcăreț, care-i „face„ pe toți. dacă i-ai făcut pe toți, crezi că poți să-l faci și pe Dumnezeu. Ăsta e adevărul, societatea nu respinge preoții, ei sunt doar interfața sistemului, ceea ce respinge toată lumea este sistemul, adică pe Dumnezeu. Doar că unii sunt sinceri, și se numesc atei, iar alții sunt mincinoși și lași și spun „credința e în inima mea”. Corect, acolo e, dar inima ta, inima ta, unde e?

Reclamă de reclamat!


Încerc să fiu calmă în timp ce scriu asta, dar nu pot.

Acu o sută de ani şi trei zile, pe când lucram eu în publicitate, am citit o carte despre advertising, un soi de manual, şi-n acel manual se spunea clar că nu e etic, moral şi în America acelor ani nici legal, să faci publicitate cu adresare directă către copii. Copiii nu sunt în măsură să decidă ce e bun şi sănătos, de aceea au părinţi. Azi în România zilelor noastre mega consumeriste,  o mămică îşi întreba fetiţa de 3 ani, max, ce vrea să mănânce. ea a mers a un frigider şi a luat nişte pinguini. Mama i a pus docilă în coş ca şi când era alegerea firească. Ajung acasă, deschi cutia cu maimuţe, şi ce să vezi, reclama care spune nici ai mult nici ai puţin

O MAMĂ COOL LE ARE CU DULCIURILE !!!!!

Am înjurat, singură. Ştiu că nu-i frumos, dar nu e fruoms nici să condiţionezi. Pentru că de fapt ce spune reclama aceea? Dacă mama te iubeşte, îţi ia duciuri. Respectiv astea cu pinguini. Şi m am gândit la toţi copiii graşi, cu insulina după ei, la toţi medicii care se luptă prin spitale cu bolile metabolice ale copiior, la toate mamele care încearcă să reziste valului de dulciuri din capul copiiior lor. Să vă spun ceva. De ţigări m am lăsat singură, după 20 de ani de fumat ca o şerpoaică de duzină. Non stop, aproape. M am lăsat pur si siplu fiindcă mi am dorit asta. Ei bine, o în toată firea cu sunt, de dulciuri nu pot să mă las. de ce? pentru că zahărul ăsta alb care e prezent peste tot, de la sucuri, ciocolate, cu sau fără pinguini, e un drog. V-o confirmă orice medic.

Şi cum rămâne cu avertizarea de sănătate, consumul exagerat de zahăr bla ba bla?

Dar să revin la slogan, să-l mai analizăm niţel.

COOL. ce îneamnă cool? Înseană modern, pe val, trendy, popular. Copilul din reclamă e un preadolescent. Deci, dacă vrei să intri şi să ieşi ok din adolescenţa, gaura neagra a tuturor părinţilor,  tot ce trebuie este să deschizi uşa frigiderului şi să îţi îndopi copilul cu zahăr de sinetză. reclama nu le spune mamelor cool că insulina secretată de pancreas nu creşte în timp, din contra, e într o cantitate limitată, se consumă, la revedere, aşa cool altă insulină mama nu mai face…Odată ce e consuată, ura şi la gară.

Dus cu zăhărelu, ştiţi expresia, nu? Ea are o bază reală. Putem fi duşi cu zăhărelul. ce nu înţeleg eu este de ce nu se poate sesiza CNA şi la asta. Sau Societatea Română de Diabetologie?

Nu e o temă nouă pentru mine. E un subiect vechi, am scris şi o piesă de teatru-carte pe tema asta. Mă doare ideea că ne naştem copiii, după nouă luni de aşteptare şi efort, îi aducem perfecţi în lumea asta care începe să i intoxice şi nu oricum, ci cu acordul nostru de mame. Să fim serioşi, orice mamă se întreabă non stop dacă face ce trebuie, dacă e o mamă bună, dacă ia deciziile corecte…dacă…dacă…Şi ca mamă, ajutată de societatea din jur, o societate construită pe frică şi vină ai de cele mai multe ori tendinţa să crezi că nu faci ce trebuie. Şi uite cu îţi este servit răspunsul pe tavă! Dă i copilului zahăr şi fă ce vrei, un fel de parafrază la iubeşte şi fă ce vrei al Sf. Augustin… L ai dresat cu zahăr, perfect! Va umbla după tine ca un pinguin iubitor după peştele mult iubit.

Mamelor din lumea întreagă, eu vă dau un singur sfat, nu lăsaţi reclamele să vă spună ce să faceţi.

 

 

Dieta Hamlet şi viermele neadormit


Pe vremea lui Ceaşcă stăteam la cozi. La zahăr, la portocale, la…orice. Ideea era simplă. Ţine oamenii preocupaţi cu lucrurile de bază, mâncarea, căldura etc şi ei nu vor face saltul la valorile majore, ca libertatea de opinie, conştiinţa etc Stăteam la coaadă la lapte, prindeam, era un triumf, ziua era bună. Deci, funcţiona şmecheria. Da, funcţiona şi funcţionează şi astăzi, mai dihai.

Cozile la mâncare au fost înlocuite cu ideea de “mâncare sănătoasă”. Mergem la supermarket ca la librărie. Stăm şi citim etichete, încercăm cu disperare să aflăm ce conţine mâncarea , să ne dăm seama cît e de nocivă!!! pentru că despre asta tot vorbim, nu-i aşa, despre mâncare nocivă.

Am mâncat napolitatene,. şi parizer, şi cremwursti (când prindeam, oho! erau o delicatesă) şi margarină (Rama, adusă de la unguri care erau col.aşa peste drum, era ceva de vis, o preferam untului nostru din care ieşea un pahar de apă sau ce-o mai fi fost , de cîte ori încercai să ungi o felie…Rama era cremoasă, untoasă şi-ţi lăsa gura apă numai când vedeai cubuleţul auriu) şi beam sucuri colorate, şi mâncam îngheţată de la aparat şi…nu mai bat apa-n piuă, aţi înţeles ideea, nici gând că mâncarea ar putea fi periculoasă.

Avea gust bun, mâncarea era bună. Asta era tot. Poftă bună!

Ei, astăzi, toată mâncarea are gust bun, arată bine, e ambalată în condiţii de igienă despre care habar nu aveam în copilărie şi totuşi ne temem de ea. O acuzăm că ne produce cancer, că ne slăbeşte şi ne omoară. Practic, să o recunoaştem, ne e FRICĂ de mâncarea noastră.

Toată lumea fantazează la propria grădină în care să cultive roşii îngrăşate cu bălegar, pe un pământ care s-a odihnit cinci ani, roşii crescute de un soare bun, nu ca ăsta, că nici soarele nu mai e bun, şi de soare ne e FRICĂ. Acum cu soarele e mai greu, e peste tot, nu-l putem produce în balcon. Desigur, pentru asta avem creme. Din ce în ce mai scumpe şi mai performante.

Dar dacă totul e doar o gogoriţă făcută se ne întreţină frica? Să ne ţină în acest întuneric din care nu scoatem capul. Şi în loc să ne întrebăm ce e aia libertate interioară, există conştiinţă, există viaţă după moarte şi dacă da, cum e şi dacă nu, ce sens mai are viaţa asta care te duce în nicăieri, în loc să ne dăm cu capul de pereţi de ce nu reuşim noi să.l iubim pe unul care arată exact ca noi, merge ca noi, are aceleaşi probleme ca noi, noi ne întrebăm cît de nociv e E 783 (nu ştiu dacăă există, nu-l căutaţi, l-am dat la plezneală) ce stil de dietă e mai bun, e mai bine să fii vegetarrian sau raw şi aşa mai departe.

Suntem conduşi de tubul nostru digestiv, de acest vierme care zace încolăcit înlăuntrul nostru şi emite pretenţie după pretenţie. E un vierme cu adevărat neadormit. El mereu vrea altceva, vrea mai mult, vrea mai bun. Şi ne-a corupt şi mintea. Minţişoara noastră puternică, educată, cu facultăţi peste facultăţi nu face decît să slujească viermelui neadormit al tubului digestiv care cere şi vrea, şi dă-i şi luptă!

Cine sunt, nu contează, ce mănînc, aceasta-i întrebarea.

A fi raw vegan sau nu, aceasta-i întrebarea.

A fi suplă, sau nu, aceasta-i întrebarea.

A fi de succes, sau nu aceasta-i întrebarea.

Hamlet scris astăzi ar fi despre un prinţ supărat că taică-su care era carnivor s-a lăsat ucis de unchi-su care era vegetarian şi tînărul prinţ nu ştie dacă să-l asculte pe tac-su care-i spune după moarte să fie carnivor, sau să-l asculte pe unchi-su care-i zice că vegetarian e mai bine. Între ei, Gertrude, se întreaba dacă e mai bun Dukan sau Osawa, iar Ofelia se sinucide fiindcă nu suportă violenţa asupra animalelor dar nu-i place salata.

Să ne întrebăm.