despre iubire


Vorbim foarte uşor despre iubire. Sunt pline reţelele de filozofeme despre iubire, cele mai multe dintre ele, derivate prost înţelese ale lui “Iubeşte şi fă ce vrei” a Sf. Augustin. Ar trebui ca din când în când, poate de mai multe ori pe zi, sau măcar de câteva ori în viaţă, să ne oprim să definim termenii.

Iubire.

Dacă are termen de valabilitate, mai e iubire? Te-a iubit ieri, azi i-a trecut, azi nu te mai iubeşte,” scuze, merg mai departe, îmi văd de viaţa mea” .

Asta e iubire? Se poate ea iubirea termina? Răspunsul de grădiniţă e desigur, nu. Iubirea nu se termină, niciodată. Şi aici nu mă refer la langurosul ” i still have fiellings for you” din cântecele şi fimele americane, care ne-au pervertit sufletul şi ne-au malformat ochiul.

Dacă iubeşti pe cineva, iubeşti până dincolo de moarte. Ca dovadă iubirea pe care o avem pentru bunicile care ne au cresut, taţii şi mamele care au plecat. Nu o mai strâgi în braţe, nu-i mai auzi vocea, poate nici nu-i mai recompui mirosul, dar o iubeşti pe buni de la Cluj  de nu te vezi. Te gândeşti la ea de multe ori pe zi, faci mâncarea pe care o făcea şi chiar ai sentimentul că ea ţi-a făcut-o cu mâna ei, o cauţi în atitudini şi întămplări, pe scurt, căile sunt deschise, poate mai deschise ca niciodată. Şi ştii că aşa va fi, până vei trece dincolo sau până vei avea minţile la tine, deşi asta e iarăşi un mare mister, ce şi cu simt bolnavii de alzheimer. Ştim ce manifestă, adică nimic, dar ce garanţie avem că nu simt? Nicuna. Deci o caracteristă ar fi că iubirea nu expiră, nu are termen de valabilitate. Şi nici nu-şi alterează structura moleculară, tot ceea ce se poate schimba este felul în care noi reacţionăm la ea. Şi lumina soarelui ne afectează vederea altfel la cinzeci  faţă de douăzeci. Deci nu există baieră de timp în iubire.

De spaţiu, nici vorbă. Ochii care nu se văd se uită doar dacă nu s-au iubit niciodată. Stau departe de soră mea de 30 de ani, dar iubirea pentru ea nu a avut nimic de suferit. Iubirea nu ţine cont de comodităţi şi obişnuinţe. Doi oameni care se iubesc se pot schimba, chiar dizarmonios, unul o ia hăis, unul cea, ca doi cai nărăvaşi. Dar iubirea e un ham care se întinde cât e nevoie. Poate e mai greu de relaţionat, poate ne enervăm reciproc mai uşor, poate e mai greu de găsit mediana acum, decât când eram acasă la mama şi dormeam în acelaşi pat, dar iubirea e acolo. facem deseori greşala să credem că iubirea ţine de potrivire. Doi oameni nu se iubesc fiindcă se potrivesc sau nu, doi oameni se iubesc pur şi simplu. Imaginea romantică a lui Cupidon nu încearcă decăt să găsească o explicaţie practică pentru ceva ce nu ţine de nicio “practică”. Simpatiile au explicaţie, atracţia fizică  şi ea, iubirea nu. Pentru că aici am vrut să ajung, iubirea vine dintr o lume pe care noi nu o stăpânim.

O lume care nu ţine de legile fizicii. Şi de fapt de niciun fel de legi. Nu ne iubim copiii fiindcă sunt ai noştri, sunt ai noştri fiindcă îi iubim, iubirea ne modelează din prima secundă a concepţiei exact copilul pe care noi, în răutatea şi-n nimicnicia noastră îl putem iubi. Unii au nevoie de copii perfecţi din punct de vedere fizic, estetic ca să-i poată iubi, alţii iubesc orice copil. Cu cât ţi-e copilul mai uşor de iubit, adicătelea mai frumuşel, cu atât ai tu mai puţină iubire în tine şi eşti ajutat de Dumnezeu să iubeşti. Cine nu iubeşte un copil superb? Cred că şi de asta valul acesta de copii absolut frumoşi din punct de vedere fizic.  Aproape că nu mai există copii urâţi,  cred că pentru că nu mai există părinţi atât de plini de iubire încât să iubească un copil imperfect estetic. Toată această tendinţa super-ultra-mega estetizantă a lumii noastre nu face decât să vădească superficialitatea noastră născută din lipsa iubirii. Când nu iubeşti pe cineva, ai nevoie de o casă frumoasă, o maşină frumoasă, un tablou frumos…Când iubeşti, iubirea face totul frumos. Şi cea mai amărâtă piatră e o operă de artă în lumina potrivită.  Iubirea adevărată nu ţine de nicio apreciere estetică. Ea nu se raportează la nimic exterior. Iubirea e adâncă, e acolo unde nico estetică nu pătrunde, fiindcă totul e o lumină năucitoare care nu lasă să se mai vadă nimic. Lumina e mai năucitoare ca întunericul, la întuneric te mai adaptezi, cu chiu cu vai, mai bungheşti ceva… Lumina te orbeşte, nu întunericul. Nu-ţi iubeşti mama că e frumoasă, o vezi în lumina iubirii şi o iubeşti. O să-mi spuneţi că mă contrazic, cu teoria enunţată mai sus, şi o să vă spun că o fac numai aparent.

Nivelul tău de iubire este dat de cum iubeşti jegoşii, puturoşii, bătrânii, bolnavii diformi, urîţii, buboşii…acolo ne dăm proba. Şi acolo cădem cu toţii. Iubirea ochiului nostru nu aruncă pe ei o lumină astfel încât ei să devină frumoşi în ochii noştri. Câte de mult a lărgit iubirea inima ta?  În inimile celor mai mulţi dintre noi intră părinţii, copiii, soţul, soţia şi ca atât, pentru atât avem lumină, pe restul îi lăsă în întuneric.

Lumina asta care pătrunde în tine îţi dilată inima, ţi-o lărgete, devii o veioză care bate din ce în ce mai departe, până la cei din bloc, de pe stradă, din oraş, din ţată…şi hăt departe. Lărgiţi şi voi inimile voastre. Dar lărgirea asta se face cu dureri de creştere, cu pierderi, cu plâns, cu disperare, cădere şi apoi, înălţare. Dar merită.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: