Hamlet, o perspectivă teologică


Fiecare gând  e o linie tăiată, scrijelită pe sufletul nostru. Avem linii negre, grele, groase, avem linii în zigzag, linii curbe, linii de toate felurile. Materialul sufletului nostru e sfârtecat zilnic de mii de săbii nevăzute, ca şi când armate de Zorro stau la pândă, să-şi demonstreze măiestria. Sunt convinsă că seismograful a fost inventat de cineva care a văzut această acţiunea a undelor gânduri asupra sufletelor noastre.

Fiecare dintre noi este de fapt, în fiecare secundă, acolo unde gândul lui îl poartă, şi asta e înfricoşător, pentru că cei mai mulţi dintre noi au un şomoiog de gânduri negre. Frici, de toate felurile, gânduri de a fi cu altcineva decât cel cu care eşti n casă, la masă…, gânduri de egoism, gânduri de ceartă şi răzbunare…Nu le putem controla pe toate, dar ele e bine să fie precum păsările pe cer, să treacă, să nu le dăm voie să-şi facă cuib pe acoperişul nostru. Că după ce îşi fac cuib, clocesc, şi scot pui, şi e imposibil să mai scapi.

Mi-am adus aminte acum de o poveste străveche, din anul întâi de facultate, când în lista de lecturi obligatorii la secţia de regie, proful Alexa Visarion a pus lectura Biblia. Proaspăt ieşiti din comunism ştiam mai multe despre rezistenţa materialeor decât despre Biblie, şi am făcut cu toţii ochii mari. Şi ne-a spus că fără o bună cunoaştere a Bibliei nu vom reuşi să înţelegem autorii cu adevărat profunzi. Cum ar fi Shakespare.  Nu a citit Biblia, nici atunci , nici douăzeci de ani mai încolo, abia acum, la aproape 50 de ani am început să o buchisesc. Şi mi-am dat seama câtă dreptate avea. Şi are.

Exemplul cel mai bun care-mi vine în minte acum, citind Biblia este scena rugăciunii Regelui Claudius, cea în care-l surprinde Hamlet. Regele e singur, neînarmat, nepăzit, o pradă foarte uşoară. Dar fiindcă stă în genunchi  Hamlet presupune că ” sus să avem inimile” şi că dacă îl omoară în timp ce se roagă, îl trimimte direct în rai, acolo unde gândea Hamlet, judecându-l după lui poziţia corporală, că avea mintea. De fapt regele stă în genunchi, dar mintea îi fuge ca oricăruia dintre noi, atunci când ne rugăm. Oricine a făcut cinci minute de rugăciune ştie cât de greu e să-ţi ţii mintea acolo, fiindcă ea obişnuită cu porcismele zilei, continuă să scurme şi după ce tu ţi-ai plecat genunchii. Iarăşi, gândul, bată-l vina! Gândul şi iar, gândul!

Scena aceasta a rugăciunii Regelui din Hamlet este deopotrivă o dantelărie duhovniceasă şi dramaturgică.

REGELE

Păcatu-mi râncezit la cer duhneşte.
Blestemul cel mai vechi apasă asupră-i:
Uciderea de frate! Să mă rog
Aş vrea şi nu pot. Tare mi-e dorinţa
Şi vrerea mi-e la fel de tare, totuşi
Păcatul îmi înfrânge năzuinţa
Şi ca un om aflat între ispite
Potrivnice, nu-ncep nu-ncep nimic şi preget,
Din două n-alegând nici una. Cum?
De-ar fi această blestemată mână
De sângele de frate îngroşată,
Au n-are cerul blând destule ploi
S-o spele albă ca zăpada? Oare
La ce-o fi bună mila dacă nu
Să-nfrunte chipul crimei? Ce e ruga,.
De nu-i puterea ceea îndoită
De-a ne feri nainte de păcat
Şi-a ne ierta apoi după cădere?
Să cercetez. Am săvârşit păcatul.
Ce fel de rugă mi se potriveşte?
„Şi iartă-mi, Doamne, mârşava mea crimă.”
Dar asta nu se poate, câtă vreme
Mai sunt în stăpânirea-acelor lucruri
Ce-mpinsu-m-au să fac omor, şi-anume
Regina mea, trufia-mi şi coroana.
Poţi fi iertat păstrându-ţi rodul crimei,
Pe căile piezişe ale lumii
Păcatul poate, cu-aurita-i mână,
S-abată şi dreptatea de la ţelu-i,.
Şi-ades văzut-am mârşavu-i câştig,
A legii hotărâre cumpărând-o.
Acolo sus nu-i însă tot aşa,
Nu-ncap acolo măsluieli, acolo
Se merge fără greş cu cercetarea,
Iar noi, de faţă cu-ale noastre fapte
Ce rânjetul şi chipul şi-l arată,
Siliţi suntem a ne mărturisi.
Atuncea? Ce mai am? Doar pocăinţa?
S-o-ncerc ce poate. Ce nu poate oare?
De însă nu mă pot căi, e vană.
Cât sunt de slab! O, gând ca moartea negru,
O, suflet încleiat care te zbaţi
Să scapi, şi totuşi tot mai mult te-nclei!
O, îngeri, ajutor! fie-vă milă;
Jos, voi, genunchi semeţi, până-n pământ,
Tu inimă de-oţel, te fă plăpândă
Ca trupuşorul unui nou-născut.
Dar poate totul va fi bine.
(Îngenunche şi se roagă. Intră Hamlet.)
HAMLET
Acum ar fi s-o fac. E-n rugăciune.
Acum e clipa. Şi se duce-n ceruri.
Şi astfel mă răzbun.
Să chibzuiesc.
Un ticălos ucisu-l-a pe tata
Şi singurul său fiu, eu, îl trimit
Pe ticălos în cer.
Nu-i răzbunare asta, ci răsplată.
El l-a răpus, cumplit, pe tatăl meu
Îngreuiat de masă, cu păcate
În plină floare, ca-nflorirea-n mai,
Şi cât de mari, o ştie numai cerul,
Dar după-mprejurări, şi-a mea părere
Sunt grele foarte, atunci, drept răzbunare…
Când tocmai sufletu-i, curat prin rugă,
De moarte-i pregătit, eu îl ucid.
Nu.
Stai, spadă, că vei fi cu mult mai crudă
Beat-mort sau în turbare când o fi,
În patu-i de incest şi desfătare
La jocuri, blestemând, şi-n orice stări
Ce nu-l gătesc de mântuire, — atunci îl
Izbeşti să dea cu tălpile de cer,
Iar sufletu-i cel blestemat să fie
Mai negru decât iadu-n care intră.
M-aşteaptă mama. Leacul ăsta doar
De-ţi mai lungeşte zilele bolnave.

“păcatul râncezit, la cer duhneşte”-păcatul nespovedit, vechi, dus zi după zi, duhneşte, sună de-a dreptul patristic, nu?

“să mă rog aş vrea şi nu pot” deşi stau în genunchi , mintea mea e mândră, semeţea, nu se smereşte deloc…

“Aş vrea şi nu pot. Tare mi-e dorinţa
Şi vrerea mi-e la fel de tare, totuşi
Păcatul îmi înfrânge năzuinţa”-cred, Doamne, ajută necredinţei mele…

Năzuinţele noastre sunt mereu bune, dar “nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul  pe care nu-l voiesc..” cum spune Sf. Apostol Pavel.

Tot monologul Regelui este o pledoarie pentru spovedanie, rugăciune, căinţă şi nădejde “Au n-are cerul blând destule ploi-S-o spele albă ca zăpada” este parafrază după Psalmul 50 “mai vârtos mă spală de fărădelegea mea, şi de păcatul meu mă curăţeşte….mai vârtos decât zăpada mă voi curăţi”

Vorbeşte Regele foarte clar şi de metanoia, fără de care totul e inutil.

Dar asta nu se poate, câtă vreme
Mai sunt în stăpânirea-acelor lucruri
Ce-mpinsu-m-au să fac omor, şi-anume
Regina mea, trufia-mi şi coroana.

Nu putem depăşi un prag al păcatului trecând peste el cu roadele lui în braţe.

Foarte frumos spune Pr Antonie de Suroj că ne -au fost iertate prin spovedanie acele păcate pe care nu le-am mai face azi, asta fiind adevărata pcăinţă. Ceea ce iată, spune şi Shakespeare.

Cred că este cea neteologică pledoarie teologică pentru rugăciune, spovedanie, metanoia, control al gândurilor pe care o avem inclusă în patrimoniul culturii universale. Mă gândesc că îi e greu oricărui necredincios să spună că Shakespeare era vreun prost, spălat pe creier şi pupător de moaşte…

O paranteză, cu două întrebări,aşa de final.

La ce nivel de înţelegere poate ajunge un ateu cu  Hamlet?

De ce dacă nouă, la facultatea de regie ni se spune să citim Biblia, nu li se spune şi teologilor să studieze Shakespeare, Cehov, şi alţii şi alţii, fiindcă un nivel de cultură nu strică nimănui, şi teatrul poate fi mai mult decât era pe vremea lui Ioan Gură de Aur, când teatrul echivala cu dezmăţul.

După cum bine remarca un prieten călugăr, ceea ce lipseşte din Hamlet, e iertarea-iubirea. Dacă ar fi existat iertarea, nu ar mai fi fost Hamlet. Aşa că practic, prin lipsă, Hamlet devin o pledoarie pro iubire.

 

Textul integral aici

https://bibliotecapemobil.ro/content/scoala/pdf/Shakespeare%20William%20-%20Hamlet.pdf

 

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: