Dragul meu,
imi permit sa te numesc asa nu fiindca ne-am cunoaste si nu fiindca mi-ai fi dat permisiunea ci in numele unei idei insamantate in mine de un om a carui dumnezeire tu o contesti, dupa cum contesti tot ceea ce deriva din ea. Sa presupunem acum ca tu ai dreptate si eu ma insel si sa vedem cine ce are de pierdut.
Sa presupunem deci, asa cum tu sustii, ca tot ceea ce inseamna credinta si manifestarea ei, sunt zadarnice. Nu exista nimeni si nimic dincolo de palpabil. Exista numai ceea ce se vede si poate fi demonstrat. Desi mintea ta nu se vede dar i se vad roadele si nici de demonstrat nu poate fi demonstrata cu adevarat…In fine, de dragul discutiei sa mergem mai departe. Hai sa vedem ce fac eu ca un crestin inselat ce sunt si unde ma duce aceasta.
Ma trezesc duminica dimineata si ma duc sa ma vad cu niste oameni care-mi plac si de care ma simt iubita. Desigur, acolo se intampla niste lucruri “complet lipsite de sens” cum spui tu. La 11, 30 ies de acolo perfect binedispusa in urma lucrurilor lipsite de sens si am o zi in care totul e bine. E bine chiar si daca tu imi spui ca sunt irationala, lipsita de sens si ca-mi bat joc de inteligenta mostenita genetic de la parintii mei si slefuita de-a lungul unei intregi evolutii. Cate maimute n-au murit ca tu sa fii ceea ce esti astazi!
Seara de seara si dimineata de dimineata imi incep ziua multumind. Ce altceva e rugaciunea decat o multumire pentru ceea ce am…si eu consider ca am multe, atat de multe incat ma simt coplesita de iubire chiar si atuci cand tu faci galagie, trantesti usi si bombani exact in acele minute in care eu in loc sa te tradez, asa cum imi reprosezi, simt ca te aduc mai aproape ca oricand…Pentru ca multumirea aceea se lipeste de mine si nu ma pareseste toata ziua, sau daca se intampla sa plece stiu ca va veni inapoi, fiindca asta e starea fireasca. de MULTUMIRE si nu de ne-multumire cum spui tu. Si uite asa, desi stam amandoi in aceeasi masina si ne uitam la aceleasi stergatoare care vantura aceleasi picaturi de ploaie eu sunt multumita si fericita si tu injuri, desi esti langa mine, cea pe care sustii ca o iubesti si eu te cred. Te cred. Fiindca asta e exercitiul meu, sa-i cred pe ceilalti. Sa-i cred in durerea lor, in neputinta lor, in tristetea si nervii lor.
Un alt lucru pe care-l fac, complet inutil si lipist de sens, este sa ma pun mereu, sau macar sa incerc sa o fac, in papucii celorlalti. Sa nu ma enervez cand vanzatoarea e obraznica ci sa ma gandesc ca probabil are si ea copii ei obraznici acasa si barbatul certaret….cand vad cersetori nu ma gandesc ca sunt o gasca de extorsionisti care vor sa puna mana pe cei 50 de banuti ai mei. Cand raman fara serviciu ma gandesc ca voi fi ajutata sa gasesc altul si stau linistita. Nu-mi pierd mintile, nu disper, nu iau Prozac si nu ma duc la terapie.
In schimb ma duc la duhovnic, desigur alta prostie, dupa cum spui tu…Poate ca asa cum spui, tu ai mintea mai organizata si mai stiintifica decat a mea dar eu chiar ma ridic de acolo cu cateva kg mai usoara, kg pe care le dau numai din zona inimii. Desigur, o inima usoara e greu de demonstrat. Stiintific.Si e greu de demonstrat stiintific cat de iubita ma simt de el si cat il iubesc.
Am multe sarbatori de care ma bucur ca proasta, fiindca nu e nimic de bucurat acolo, dupa cum spui “Stai de vorba cu peretii si zici ca e bine!” Dar eu ma bucur si cred ca acei oameni frumosi au existat, exista si vor exista si ca lumina lor ma lumineaza si pe mine. Nu fiindca as merita, meritocratia nu functioneaza aici, ci pentru ca ei pur si simplu nu se pot abtine sa fie buni si sa imprastie lumina. Oricat s-ar straduit, nu pot sa stea la locul lor, cuminti, pe pereti si se baga in viata noastra. Desigur nici intruziunea asta nu poate fi masurata, in schimb starea aceea pe care eu o numesc “hi hi hi totul e bine” si tu “razi ca proasta” este vizibila. Pana si materialismul tau dialectic a bagat de seama ca-n zilele de sarbatoare “razi ca proasta si te comporti ca o “imatura”.
Asta e starea naturala in cea de-a opta zi. Ziua aceea pe care eu o am in plus. Desigur, tu nu crezi asta, dar eu zic ca saptamana mea are opt zile. Si-n cea de-a opta nu doar ca nu imbatranesc dar culmea, ma intorc la anii aceia cand eram un fulg, cand totul era bine si mereu in preajma erau mama si tata, obligati prin iubire sa se asigre ca lucrurile vor ramane asa.
Deci eu cred ca viata mea este mai lunga decat a ta cu cel putin o zi pe saptamana si mai cred si ca atunci cand o fi sa fie, eu n-am sa fac decat sa-mi mut bagajele importante in alta camera. N-am sa le iau pe cele grele, fiindca noua crestinilor nu ne place sa caram dupa noi lucruri inutile, am sa iau doar amintirile mele, impresiile, cate un miros, cate un gust. Poate chiar si gustul tau cand nu erai asa de “lucid”. Si le iau pe toate si le mut in alta camera acolo unde ma asteapta toti cei care m-au stra-stra-stra-stra-iubit, fie ca-i cunosc sau nu.
Pe de alta parte, tu ramai cu teama ta de boala si moarte, cu nervii, cu permanenta ta revolta in fata nedreptatilor, cu angoasele si singuratatile tale, cu Cioran, cel mai neroman dintre romani, cu obsesia ca trebuie sa faci ceva dar nu stii ce si de cate ori faci esti nemultumit ca n-a iesit cum voiai si ca lumea nu apreciza, cu obsesia ca nu conduci marca de masina pe care o meriti si ca a ta casa nu-i ca a colegului tau care e mai prost si munceste mai putin, ca n-ai concediile pe care le meriti dupa un an de munca salahorica…si vrei sa mai continui, dragul meu?
1001decarti 