de la teatru la tv şi retur


Revenirea, parţială sau definitivă, încă nu mi-e clar, la teatru, m-a pus în postura de a deschide cutia cu maimuţe a adaptărilor şi adecvărilor mele profesionale. Mi-am amintit de perioada cât am lucrat trei schimburi, nonstop, fără sâmbătă şi duminică. Ieşeam de la schimbul trei dimineaţa la şase şi jumătate şi intram la schimbul doi la două şi jumătate, în aceeaşi zi. Aşa era frogramul la Biofarm înainte de Revoluţie. Eram venită dintr-un Târgu Mureş patriarhal într-un Bucureşti mare, cu un aer cosmopolit, care  în ciuda anilor comunişti mai păstra un oareşce farmec interbelic. Grădina Cişmigiu, în vecinătatea căreia locuiam era un loc de visare, era chiar şi o bibliotecă acolo! şi multă linişte. Cea mai mare bucurie însă era să-l văd pe Dinică sau pe Iordache, intrând sau ieşind de la vreo repetiţie. De fascinaţia lor nu am scăpat niciodată. Când l-am cunoscut cîţiva ani mai târziu pe Dinică mă holbam la el ca o idioată la maimuţa vorbitoare!

Dar era vorba de pandora adaptărilor.

Nu era numai adaptarea unei ardelence la Bucureşti ci şi a unei fete de director, copil oarecum răsfăţat şi teribil, la statutul de muncitor.Restul muncitorilor din fabrică ştiau desigur cine e tata-nu de la mine, fireşte!-şi mă priveau ca pe o struţo cămilă. Argumentul că trebuia să muncesc fiindcă facultatea de regie era doar la seral nu era desigur unul convingător. Din punctul lor de vedere, să fii fată de director trebuia să bată aceste aspecte administrative. Dar în trei ani, am ajuns un muncitor bun. Am făcut exact ceea ce făceau şi ceilaţli, ba chiar ceva în plus. Am fumat noaptea pe acoprişul intreprinderii, m-a prins securitatea, m-au ameninţat că-i fac rău tatei, a fost un interogatoriu la patru dimineaţa, un vis pentru cei 18 ani ai mei. Ca dovadă că şi azi aş putea povesti incidentul cu lux de amănunte. Poate chiar am s-o fac. leitmotiv era “minţi”. La orice spuneam, ei ziceau”minţi”….

Următorul hop a fost intrarea în televiziune. Lume în care nu contează individul ci echipa. Mi-a luat mult timp să procesez această informaţie. Eram foarte obişnuită cu ideea că pot şi eu ca Richard să spun “deci, scânteie soare!”. Lecţia televiziunii a fost una valoroasă. Am învăţat să nu-i mai judec pe oameni după talent şi inteligenţă, aşa cum era exerciţiul meu, ci după putere de muncă, colegialitate, disponibilitate şi anduranţă. Foarte importantă anduranţa! Pe frontul de luptă te ajută mai mult umărul de lîngă tine decât cel mai bun lunetist.

Din păcate societatea s-a schimbat şi televiziunea, ca o oglindă ce e, s-a schimbat şi ea. pentru că nu vă amăgiţi, nu daţi vina pe tv, nu acuzaţi conţinutul slab, este doar o oglindă a noastră. Chiar dacă renunţăm la tv, nu rezolvăm nimic, este ca şi când am considera că dacă nu ne uităm în oglindă devenim automat mai frumoşi.

Şi după ce mi-a reaşezat toate aceste valori, am revenit în teatru. Unde din nou trebuie judecate lucrurile după inteligenţă scenică şi talent. Dar iată că omul de televiziune din mine urlă după colegialitate, echipă şi anduranţă. La sfîrşitul zilei, fie că e vorba de tv, teatru sau sculer matriţer, ceea ce sunt conform diplomei de BAC :), singurul lucru care contează este la cîţi oameni te poţi gândi şi să-ţi râdă sufletul.

Advertisements

Pe vremea mea….vol 1


Scriu lucrurile astea doar ca sa nu le uit. Si sa nu le uite nici altii, care nu le-au trait. De ce mi-am amintit de ele acum, nu stiu. “Sa nu uiti, Darie, sa nu uiti…”. Dar cel mai important e sa nu uitam ce n-am trait. Sa nu uitam lagarele, sa nu uitam bomba…Dar nu despre asta e vorba acum.

Pe vremea mea…..

Petrecerile incepeau invariabil la cinci si se terminau la zece. Pentru ca dupa zece era ora de liniste si pana la cinci era ora de liniste. Si pe vremea mea linistea era liniste si galagia era tot liniste, comparativ cu cea de azi. Se consumau sandwichuri facute in casa. Sandwichurile erau invariabil cu icre, unt si salam de vara, pate de ficat, branza si erau decorate cu rosii si castarveti. Se bea sirop cu sifon sau apa minerala, mai modern si in cazurile bune Bem Bem si Cico, si extrem de rar , Pepsi. Cine servea Pepsi era boier. La fel si cine servea cafea naturala in loc de nechezol. Daca iti dadea cineva cafea naturala puteai sa fii sigur ca te iubeste. Aveam multi parinti medici prin clasa asa ca primeam destul de des cafea naturala la petreceri. In cazuri exceptionale salamul de vara, care era preponderent de pui, cumparat de la Agricola/asa se chemau toate magazinele care vindeau carne de pui/putea fi inlocuit cu rafinatul Salam de Sibiu.Prajiturile erau facute in casa, cu marmelada si nuca, multa nuca, ca eram in Ardeal, iar tortul era musai de ciocolata cu trandafiri din zahar. Niciodata alte ornamente. Alcool nu se bea, rareori o visinata facuta de cate cineva in casa. Prin liceu, mai ales in taberele agricole de cules mere si gulii cu elevii, se mai consuma cate-o tarie. Mai rar, vin. Nu prea se bea, la drept vorbind. De fumat, in schimb, da.

Pe vremea mea se pieptanau ciucurii la covoare. In Tg Mures toata lumea avea covoare persane, groase, pufoase si era musai sa le perii, aproape zilnic, ciucurii. Luam un piaptan si pieptanam covorul. De asemenea pieptanam ciucurii de la perdele, sa stea frumos aliniati….Era firesc ca o mama sa-i spuna fetei ei”apuca-te si strange firimiturile”. Le strangeam cu mana. Una cate una.

Pe vremea mea cele mai originale haine se cumparau de la Artizanat si Fondul Plastic. De la Artizanat luai rochii de panza topita si ii de la FP rochii vopsite fantezii si curele de piele care mai de care mai trasnite si accesorii din metal si piele si sticla. Tg Mures e un oras plin de artisti plastici asa ca era usor sa ma agat de- o poseta faina de piele sau de vreo curea lata cu catarame extravangante. Sa ne intelgem, pe vremea mea nu exista ideea de shopping. Mai trageai cate-o raita prin magazine, dar atat. Imi aduc aminte ca mergeam sambata de sambata cu Misu prin Luxor (un soi de mall, sa zicem, de fapt un magazin mare in Piata Teatrului) dar ne lua cam jumatate de ora sa-l strabatem cap/coada fiindca noutatile nu veneau chiar asa, saptamana de saptamana.

Pe vremea mea nu exista sa circuli fara bilet. Eram in clasa a doua cand pe Adisor a prins-o controlul fara bilet. Pe vremea mea biletele costau 25 de bani pentru copii si puteau fi cumparate doar din autobuz. Adriana avea o umbrela draguta, al carei maner era in forma de melc. Controloarea, era o femeie, a amenintat-o pe Adriana ca-i va lua umbrela in contul amenzii. Adriana a inceput sa planga, eu sa dau cu gura si apoi intervenit lumea si doar ne-au dat jos din autobuz. Fara amenda, fara scandal la scoala si parinti… Din fericire, cu umbrela si cu melc cu tot.

va urma

 

off the record no2


Bunica din partea tatalui, era oarba. A orbit dupa ce l-a nascut pe tata, cel mai mare dintre copii. Pe ceilalti doi nu i-a vazut niciodata. Nu stiu exact de ce a orbit, se vorbea de o infectie netratata, de o ploaie care ar fi surprins-o…au trecut o suta de ani de atunci, cine mai stie… Cert este, ca persoana rafinata fiind, bunica tragandu-se din neam de boieri  (asa mi s-a spus) a trebuit sa-si suplineasca cu ceva placerea cititului. Asa ca pentru ea totul din jur s-a transformat intr-un audiobook. Coana Eufrosina Mircescu asculta si inregistra tot ce spunea fiecare. Era ceaslovul familiei noastre. Daca bunicul, care avea un magazin, uita daca a platit sau nu un anumit negustor, ce datorie mai are si cine are datorii la el, bunica stia. Daca cineva se incurca in genealogii de familie, bunica stia. Daca cineva se contrazicea singur, iarasi bunica stia. Ajunsesera aproape sa se teama de memoria ei brici. Din fericire, avea obiceiul mai mult sa asculte iar de vorbit nu vorbea decat daca era intrebata. Educatia, deh! Un fapt ciudat, bunicul gatea la idicatiile bunicii si gatea demn de un restaurant de 5 stele. Dupa ce bunica a murit, cu toate ca gatise mai bine de 50 de ani sub supravegherea oarba a bunicii, bunicul a inceput sa faca mancare fara gust. Nici lui nu i-a placut ce-i iesea, asa ca s-a lasat. De cate ori stau cu o carte buna in brate, ii multumesc lui Dumnezeu. pentru carte, pentru ochii mei, pentru ca am descoperit acest Univers. Poate ca daca bunica mea nu era oarba nu as fi ajuns la acest grad de apreciere. Oriunde ma duc, am o carte in geanta. Iar cand nu pot citi, fac ca bunica, ascult cu atentie cartea ce se formeaza din vocile, zgomotele, spusele celui mai mare audiobook nescris vreodata. De cine, stiti voi …