Chilianul Sepulveda este el insusi un personaj in viata reala. Initial contabil, la dorinta parintilor, ajunge la litere, din chemare evident! si sfarseste in puscarie, din cauza credintelor sale de stanga. Este eliberat prin eforturile celor de la Amnisty International si in locul celor 28 ani de puscarie, este trimis in exil, petrece mult timp pe un vapor Greenpeace, se stabileste la Hamburg si ajunge cu o expeditie Texaco inapoi in jungla amazoniana. Cu totul ciudat, este singurul din expeditie care scapa de muscaturile neiertatoare ale insectelor si este adoptat, “era unul de-al lor dar nu era unul dintre ei” de indigenii shuar. Care apar si in “Batranul care citea romane de dragoste”. Ce am uitat sa spun despre Sepulveda si e foarte important, este ca el a inceput ca poet si poezia asta , se simte in cel mai bun si mai modern fel, in scriitura lui.
“Cerul era ca o burta umflata de magar atranand amenintator la numai cateva palme deasupra capetelor noastre”
Genul acesta pe poezie…
Batranul Jose Bolivar Proano este purtat de viata in jungla. Jungla fiind un loc cu legi foarte clare si simple, in care Universul se conduce pe sine cu gratie si intelepciune si oricine ii incalca legile, moare. Jungla e personajul principal al cartii. (Dincolo de pozitiv si negativ, cand pozitiv cand negativ in functie de ochii celui care o priveste.) Batrnul nu face decat sa o constate in cele mai profunde si intime aspecte. Si sa o reflecte.
Batranul Bolivar constata cu stupoare, cu ocazia primelor alegeri organizate in jungla ca stie sa citeasca(alegeri libere dar in care i se spune ca trebuie sa voteze cu cel care va iesi si primeste in schimb o sticla de rachiu-procedeu intalnit si in jungla de azi din Bucuresti) .Mai mult decat atat, descopera ca sa stii sa citesti dar sa nu ai ce, iti intensifica singuratatea. Asa ca decide ca un drum inapoi in civilizatie se impune ca sa poata afla ce ii place sa citeasca si sa-si procure cateva carti. Batrnul Bolivar considera ca istoria e mincionoasa,ca dramele implica prea multa suferinta si sunt greu de indurat asa ca decide ca romanele de dragoste sunt numai bune pentru un batran cititor din inima padurii amazoniene, inconjurat de indigenii shuar. Dupa cum spuneam, Sepulveda a trait o vreme buna in mijlocul shuarilor, le-a invata limba pentru a le intelege povestile, asa cum odinioara la Hamburg invatase germana pentru a-l citit pe Goethe in original. Mai mult decat atat, Sepulveda declara ca shuarii sunt mari povestitori…
Asa ca veti afla ca atunci cand batranilor shuari le vine vremea sa treaca in celalta taram cer comunitatii sa indeplineasca ritualul prin care sunt drogati, li se fac incantatii apoi sunt dusi la o cloba aflata in afara satului in plina jungla, unsi cu miere duce si lasati pe seama termitelor care-si fac datoria astfel ca a doua zi, cand familiile vin gasesc din ei doar oasele, pe care le iau si le poarta peste tot cu ele, la fiecare mutare. Sau ca seara de seara fac ritualuri de pomenire in fata osemintelor dusmanilor capturati ca un omagiu adus sufletului lor de luptator care a stiut sa moare luptand. Sau aflam cum sunt capturate maimutele. Cu o mica gaura in nuca de cocos in care sunt puse niste pietricele. Maimutele, curioase, scutura nuca si destepte cum sunt, inteleg ca acolo e ceva. Baga mina, prind si pentru ca nu mai vor sa dea drumul minunii misterioase din interiorul nucii, nu-si mai pot scoate pumnul prin micul orificu care pemite doar trecerea mainii deschise, asa ca sunt capturate. Oare noi maimutele astea mai mari, de cate ori n-am fost prinsi in capcana fiindca nu am mai vrut sa dam drumul capturii imaginare? Eu fac ecav ce Sepulveda, fin scriitor si suflet de arga respiratie, nu face. Si anume, morala. Sepulveda nu ne moralizeaza si nu ne cearta…
Cu taote ca Luis Sepulveda se dezice de traditia sud-americana a realismului magic, reuseste sa ne dezvaluie o padure magica. Si foarte realista. Pe masura ce o povesteste si o explica, in loc sa-i distruga misterul si fascinatia, i-l sporeste.
Celor care prefera o actiune politista, le spun ca la inceputul cartii apare un alb devorat de o tigroaica, fiindca albul ii vanase fara scrupule puisorii iar acum tigroaica vroia sa se razbune pe toti oamenii. Cine e tigroaica si ce legatura exista intre ea si padurea amazoniana pe care albii o distrug “pui” cu “pui” e limpede…doar v-am spus ca Sepulveda e mare ecologist …
Recitesc ce am scris mai sus si sunt nemultumita. Nu am reusit sa redau nimic din farmecul cartii si din puterea scrierii ei simple si intense. Incerc un citat.
“Stia sa citeasca.
Aceasta fusese descoperirea cea mai insemnata din viata lui. Stia sa citeasca. Era posesorul antidotului care te lecuia de boala ucigatoare a batranetii.Stai sa citeasca. Dar nu avea ce sa citeasca”
Va las pe voi sa descoperiti frumusetea intalnirii dintre tigroaica si batranul care citea romane de dragoste.
Cartea a aparut la Polirom in 2002. Sper sa o mai gasiti…
Iubesc cartea asta. Pur si simplu, nu ma satur de ea. Povestea curge simplu si nu e niciun cuvant in plus, in minus sau nelalocul lui. E o carte scurta, ritmata, se citeste in cateva ore. Dar ca sa raman in zona junglei, relatia e cea dintre un sarpe boa si prada sa. Cartea asta se inghite pe nerasuflatelea si se digera o viata…
Daca cineva a citit-o si vrea sa ma combata, bata sau sa dezbata, sa purceada la atac!
1001decarti 