Om bun. Ăsta era pe vremuri argumentul suprem în favoarea cuiva.
Ce preț mai are astăzi bunătatea? Nu prea mare. A fost înlocuită cu deșteptăciunea, descurcăreala , șmechereală. Cutare e barosan mare, e ”jmecher”, se descurcă. Copiii dacă vor să spună că un joc, sau un loc, sau orice, le place, spun e șmecher. Șmecher este un soi de echivalent autohton a lui ”cool”, adică ceva ”tare” ai cărui bunici sunt ”marfă” și ”mișto”.
Ce mai înseamnă bunătatea?
Râdem de cei care se exprimă prost (aici nu mă refer la doamna prim ministru, persoanele de Stat se exclude 🙂 of course!), mă refer la cei care se trezesc la cinci, dau cu sapa, adună ouă de prin cuibare, dau de mâncare la animale, pentru ca seara să-și ajute vreo rudă bolnavă, sau vreun vecin cu probleme. Oameni ai comunității. Nu trăiesc singuri, nu sunt izolați, nu au garduri de beton între case, ci uluci , prin care se poate vedea, se poate da un pahar cu apă rece și se poate schimba o vorbă, fiecare dintre vecini fiind totuși ”la el acasă” 🙂
Pe acest fel de oameni nu-i așezi pe canapea să le iei interviu, că ți-e rușine că n-au dinți în gură, nu-s proaspăt spălați pe păr, când le pui lavaliera simți miros de usturoi și transpirație și în plus de asta, vorbesc rar și greu. Ce să le iei interviu, mulți le-ar lua și dreptul la vot dacă ar putea…
Dar nu e obligatoriu să fii din pătura aceea de la bază, ca să fii bun. Buni sunt și medicii care aduc mâncare de acasă pentru pacienți, sau se chinuie să le facă rost de medicamente, sau să-i pună pe listele de operație afară, pentru care au de completat hîrțoage, muncă pentru care desigur nu sunt plătiți și de cele mai multe ori o fac peste program.
Buni sunt și ziariștii care mai speră încă să revină moda anchetelor sociale, autentice, neangajate politic, sau pe cea a reportajelor menite să ajute comunități uitate de lume să aibă un glas.
Buni sunt și profesorii care sunt batjocoriți de elevi și de părinții lor, care sunt priviți de sus fiindcă nu au ultimul tip de telefon și vin la școală cu tramvaiul, și în ciuda tuturor acestor priviri de sus, ei încearcă să învețe. Și o iau iar și iar de la capăt, și nu sunt obosiți. Și de multe ori știu că sunt singura speranță a copiilor, pe care părinții lor i-au abandonat, și aici nu e vorba de abandonul propriu zis, ci de abandonul în ghearele bunăstării. ”Îți ia tata mașină la majorat, și tu nu-l bați pe tata la cap cu una , cu alta, cu golul din tine, cu teama de mâine, cu prostii din astea și nici cu întrebarea dacă ceea ce simți tu pentru Vasilica e iubire sau nu…N-are tata timp, că trebuie să muncească să-ți ia ție mașina asta. Pentru tine muncește tata”. Și profesorii încearcă să scrie o carte a conștiinței în aceste mașini de tocat nervii lor laolaltă cu banii părinților.
Sunt mulți oameni buni, avem o genă de bunătate, noi românii. Încercăm așa din instinct să-l îmbrăcăm pe cel gol, să-l hrănim pe cel flămând, să-l vizităm pe cel bolnav…doar că această genă este acum uzurpată. ”Românul dăștept și jmeher” îl lasă în urmă pe românul bun. Îl lasă în urmă la propriu, la figurat și la pătrat.
Pe lângă șmecheri, bunătatea mai are un mare dușman.
Libertatea.
Ne-am făcut din libertate un idol.
Eu sunt liber, fac ce vreau. Am copii, nu contează, îmi pun palma în cur și plec.
Legea zice că trebuie să fac așa, dar eu sunt șmecher și liber, și fac cum vreau eu.
Oameni care rec prin viață fără să accepte autoritatea niciunui alt om. Este de-a dreptul înfricoșător. Părinții rămân repede fără glas, de pe la 12-15 ani, profesorii tocmai ce-am spus ce bine stau, autoritatea statului, nu e pentru șmecheri, biserica ce să mai vorbim, cum să stau eu cu valoarea mea cu tot, în genuchi? Cum să stau n fața unui om îmbrăcat în negru să-i spun eu păcatele mele…
Oameni care trec prin viață ascultând doar de glasul voinței proprii. Nu e înspăimântător?
Înainte aveai o întreagă ierarhie, părinții, profesorii, preotul, primarul, judecătorul…acum singura autoritate pe care o mai acceptăm e medicul, dar și pe asta o negăm puternic în ultimul timp, și o acceptăm doar în ceea ce privește momentele dramatice, atunci când CORPUL nostru este afectat. Aici poate că e marea diferență. Omul bun e bun fiindcă, știind-o sau inconștient, își pune sufletul mai presus de corp, pe când șmecherul, libertinul, închinătorul la el însuși, pune corpul înainte de toate. De aici obsesia pentru sănătate, mâncare, spor, odihnă etc
Când vom ajunge să nu mai râdem de omul bun, o să fie un prim semn de însănătoșire.
Când o să începem să acceptăm autoritatea altcuiva, al doilea.
1001decarti 