România citeşte


Am trei mari slăbiciuni: cafeaua, pisicile şi cărţile. Nu ştiu dacă în ordinea asta…Cărţile în general mi le comand de pe net, mă duc direct la editurile şi temele care mă interesează, dar azi fiindcă era frumos am zis să-mi dezmorţesc picioarele şi am mers la librăria, singura! din cartier. Ocazie cu care am aflat că a noastră companie de librării împlineşte 65 de ani, motiv pentru care a scos un catalog absolut inutil, care era expus acolo. Catalogul nu avea nicio idee, nu te făcea să fii mandru de trecerea timpului şi în niciun caz nu susţinea ideea construirii vreunui brand, a unor valori sau altceva…şi oricum era bătător la ochi fiindcă 65 de ani nu e chiar o aniversară… dar până la urmă este o companie particulară şi dacă vrea să scoată cataloage inutile la false aniversări nu e treaba mea…

Dar nu despre catalog voiam să vorbim ci de oferta de carte. Am găsit cărţi care-i educau pe copiii mici (3+5)cu imagini şi jocuri  astfel încât să nu mai fie mînioşi, de exemplu. Titul era ceva de genul” ce să faci când te apucă criza”. Dacă un copil de trei ani e mânios şi face crize, nu ştiu dacă o carte cu desene e răspunsul. Erau foarte multe cărţi care-i învăţau pe părinţi cum să se descurce cu copiii, şi senzaţia pe care o aveai uitându-te la raft era că toţii copiii au fost lăsaţi noaptea în curtea din spate de un extraterestru răuvoitor.

Apoi erau nu multe, nu foarte multe, nu extrem ci…puzderie de cărţi de dezvoltare personală concept în care eu personal nu cred….ideea că citeşti o carte, două şi devii mai bun, mai curat mai uscat…Cărţile de dezvoltare personală sunt puse pe raft lângă cele de sexualitate, ca şi când astea sunt două lucruri care s-ar codetermina. Cu cât mai mult sex cu atât mai multă dezvoltare, sau cu cat mai multă dezvoltare sexuală cu atât mai mult “personal”…în fine. Mi-a atras atenţia o carte al cărei titllu era “cum să faci să te gândeşti mai mult la sex”. Autor celebru, francez, desigur!  nu-i spun numele fiindcă nu vreau sub nicio formă să mai adaug o firimitură la celebritatea lui…Dar trebuie să recunosc, titlul este foarte inspirat. Odată citită cartea problema omenirii va fi rezolvată . Africa va avea de mâncare, balenele vor fi salvate şi stratul de ozon…de ăsta nu mai spun….

Am trecut la cărţile pentru copii, unde tot soiul de edituri pe genunchi scot cărţi din exploatarea autorilor celebri şi morţi ţi a tinerilor graficieni morţi de foame. Atfel nu-mi explic cum e posibil să scoţi Don Quijote cu nişte ilustraţii faine, fărăr să scrii nicăieri cine e autorul şi cartea costând 11 lei.

Am văzut o integrală Nichita care mi-a mers la suflet şi care m-a făcut să mă gândesc imediat că acest nume ar putea fi uzurpat pe moment de primarul vesel al Iaşilor. Nu mi l-am luat pe Nichita, încă mai gândesc, fiindcă o bună parte din opere le mai am şi…pe de alta parte arată frumos pachetul…Citesc puţină poezie în ultimul timp…poezia cere linişte şi detaşare, un joix de vivre şi un hamac. Şi cum nu am hamac…

Un alt raft extrem de bine reprezentat este cel al new-ageului, toate acele deversări de fals pozitivism  şi “e neregie bună” care te învaţă că totul e permis, că cea mai mare preocupare a ta trebuie să fie să-ţi îndopi cele cinci porţi ale simţurilor …multe cărţi, cu scheme, cărţi de joc, gen tarot, romane siropoase cu fluturi pe copertă…nu ştiu câte păduri au murit pentru acele cărţi dar şi un singur copac trăznit ar fi prea mult.

La raftul de cărţi de religie am găsit una pe a cărei copertă patru era scris că parcursul eminentului istoric- cercetător ne va explica cum un palestinian charismatic a ajuns să fie considerat mantuitorul lumii. Scris cu m mic. Fără comentarii…

În toată librăria am găsit doar vreo cinci-şapte titluri care puteau fi încadrate la religie ortodoxă, religie care teoretic este majoritară la noi în ţară, deşi se pare că marketingul librăriei spune altceva.

Cartea de literatură clasică este îngrămădită la propriu şi la figurat în spatele autorilor ceruţi în ziua de azi : Tudor Chirilă, Mihaela Rădulescu, Dan Puric, Pavel Corut….

Dar partea bună este că dacă sunt atâtea cărţi şi compania are bani să-şi facă cataloage full color pe carton lucios, e limpede că se citeşte. România citeşte. Şi poate că asta e cel mai important lucru. Cel care azi citeşte Mihaela Rădulescu poate că mâine va citit Iris Murdoch sau Alice Munroe(care erau şi ele prezente în librărie alături de alte cărţi cu adevărat valoroase) . Cine se anesteziază cu Osho sau irina Binder poate va simţi că merită ceva mai “tare”.  Păstrăm ideea. România citeşte. În ciuda tuturor lamentărilor editorilor,Români citeşte. Să bem pentru asta!

PS O altă carte pe care nu mi-am luat-o fiindcă era grea şi scumpă, e Jurnalul de scriitor a lui Dostoievski, dar l-am pus în wihlist şi mi-l comand cu Nichita cu tot…

Advertisements

Mamelor din lumea larga, eu va dau un singur sfat….


Cateva consideratii de la Dalles. In primul rand, am clacat. Nu e usor sa fii vanzatoare. Multumesc parintilor ca m-au sustinut sa fac scoala 🙂 Gluma, gluma dar de acum inainte voi fi mai rezonabila si mai intelegatoare cu vanzatoarele. Stai si vezi oamenii si e posibil sa ti se ia. Ca-s de toate felurile. Ticaiti care te intreaba cate-n luna si-n stele, pe Venus, Marte si Pluto. Apoi ridica din umeri si merg mai departe. Altii incep sa-ti povesteasca de ce n-au bani. Sau alte istorii de viata. Iti amesteca marfa pe taraba de nu mai stii ce unde era si la ce pret. Vorbesc unii peste altii. Incep si se cearta in fata ta si ei sunt clientii si tu trebuie sa faci pace. Asta am observat tragand cu ochii la alte tarabe animate. La taraba de carte, liniste si pace, pace si liniste. Mamele romance le cumpara copiilor de Mos Nicolae, Mos Craciun si Mosi de Mosi urmatoarele lucruri cu preponderenta: acadele colorate a caror provenineta nici Mos Craciun n-o stie, bomoboane colorate  a caror provenienta nici Mos Craciun n-o stie, turta dulce a carei proveninenta…Se mai cumpara tot felul de kitschuri de lemn, plastic sau ceramica, genul de bibelouri numai bune de sters praful de pe ele….Daca e sa fac o statistica, as zice 80 % dulciuri dubioase si restul bibiluri fara sens.

An de an am primit carti de Craciun. Fara nicio excecptie. Mai mult decat atat, an de an le asteptam din ce in ce mai mult. La inceput nu le citeam, doar le rasfoiam si ma uitam pe poze, apoi am inceput sa citesc titluri…si tot nu s-a intamplat nimic! Ai mei erau disperati, apoi s-a intamplat un declic in clasa a opta si de atunci nu m-am mai oprit din citit. Dar sunt ferm convinsa ca daca ai mei nu mi-ar fi cumparat ani de ani carti, daca nu i-as fi vazut citind pe ei si apreciind o carte, n-as fi citit. Daca avem generatii de copii tembeli care nu trec de nivelul “Ana are mere” este vina parintilor. Nu a tarii, nu a scolii, nu a lui Boc sau a lui Base. Din contra, Boc si Base sunt unde sunt fiindca foarte multe mame din tara asta le cumpara copiilor acadele si puf de pus si-n cap si-n fund, ma scuzati, dar cand vine vorba de o carte spun “Mno, n-am bani”.

off the record 10


http://www.cenusadetrandafir.ro/carte-de-credit-pe-termen-lung

Subiectul acesta cu prezentarea cartii in revistele de specialitate chiar ma framanta de ceva vreme. Ma gandesc asa, ca din moment ce suportul e acelasi, respectiv hartia, ar trebui sa inclini sa crezi ca e o legatura intre carte si revista. Ma intreb cate din persoanele care citesc reviste citesc si carti? Ma intreb daca am renunta la cumparat reviste doar fiindca sunt prezentate mai pe larg carti in ele…La tv poti schimba imediat postul daca nu iti convine ceva dar oare daca intr-o revista gasesti mai multe despre carti, a doua oara nu o mai cumperi? Si alt paradox, bagam carte la ziar ca sa se vanda mai bine dar nu vorbim despre carti in reviste fiindca atunci nu se vand…

off the record 3


Nu-mi place sa citesc carti imprumutate. Nici de la biblioteca. Nici de la prieteni. Si nici nu imi place sa imprumt carti. Intre a da o carte imprumut cuiva si a i-o face cadou, prefer varianta doi.  Pe cei care iau carti cu imprumut dar uita sa le mai dea inapoi i-as trimite pe o insula pustie.  Si dupa ce trece o eternitate de cand ai imprumutat cartea si-l suni spune”nu, nu mi-ai dat-o” sau “ti-am inapoiat-o si ai uitat tu”….Asa am pierdut Pantaleon si vizitatoarele, a lui Llosa carte despre care voi scrie in curand.

Cred ca sunt asemnea unui vantor care-si pune la gat coltii vietatilor ucise. Imi place in egala masura sa citesc cartile si sa le posed. Si in timp ce le citesc si dupa. Poate e o aiureala…nu stiu. Cand sunt stresata, la servici, sau cand se urla in jur am imaginea patului meu confortabil, a veiozei aprinse care imbaiaza cald camera, cartea pe pat cu ochelarii deasupra si imediat ma calmez. Asta e imaginea mea de linistire. Nu cascada, nu lacul, nu marea, nu muntele. Cartea deschisa pe pat cu ochelarii mei calarind-o, un grup care ma asteapta pe mine sa-l animez.

Poate treaba asta cu posedatul cartilor o spune ceva despre mine, ceva freudian, poate e de vina mama ca nu m-a alaptat destul…sau prea mult!  Habar n-am. Cert este ca atunci cand deschid pentru prima data o carte noua,  si-i simt mirosul, ma distilez instantaneu. Ramane din mine doar exact acea parte care e bucurie pura.

 Imi place sa scriu diverse lucruri pe ele, sa le marchez cum ar veni. Iarsi o trimitere catre animalic. Imi place sa devina ale mele. Nu suport petele de cafea sau grasime, in schimb imi place sa scriu pe margini, sa notez pe ele numere de telefon, adrese, aiureli care-mi trec prin cap in timp ce citesc. De cele mai multe ori in felul acesta relationez o anumita carte de un anumit moment. Si e suficinet sa o deschid ca sa-mi amintesc imediat unde eram, cu cine, ce stare de spirit aveam…Am carti adnotate la maternitate, (ceva referitor la alimentatia nou-nascutului pe un cehov)  la examene,  de cand erau copiii mici si stateam plantata in parc. O mizgalitura pe marginea cartii e ca un cod care-mi reda totul. E ca-n bancul acela cu politistii care-si spun doar numere si rad…Am senzatia ca in felul acesta ele raman vii, si intra cu adevarat in circuitul clipelor mele.

Cel mai mult si mai mult ma bucura cartile care m-asteapta. Sunt din ce in ce mai multe. Stiu ca va veni si timpul lor. Care va fi si timpul meu.

off the record no2


Bunica din partea tatalui, era oarba. A orbit dupa ce l-a nascut pe tata, cel mai mare dintre copii. Pe ceilalti doi nu i-a vazut niciodata. Nu stiu exact de ce a orbit, se vorbea de o infectie netratata, de o ploaie care ar fi surprins-o…au trecut o suta de ani de atunci, cine mai stie… Cert este, ca persoana rafinata fiind, bunica tragandu-se din neam de boieri  (asa mi s-a spus) a trebuit sa-si suplineasca cu ceva placerea cititului. Asa ca pentru ea totul din jur s-a transformat intr-un audiobook. Coana Eufrosina Mircescu asculta si inregistra tot ce spunea fiecare. Era ceaslovul familiei noastre. Daca bunicul, care avea un magazin, uita daca a platit sau nu un anumit negustor, ce datorie mai are si cine are datorii la el, bunica stia. Daca cineva se incurca in genealogii de familie, bunica stia. Daca cineva se contrazicea singur, iarasi bunica stia. Ajunsesera aproape sa se teama de memoria ei brici. Din fericire, avea obiceiul mai mult sa asculte iar de vorbit nu vorbea decat daca era intrebata. Educatia, deh! Un fapt ciudat, bunicul gatea la idicatiile bunicii si gatea demn de un restaurant de 5 stele. Dupa ce bunica a murit, cu toate ca gatise mai bine de 50 de ani sub supravegherea oarba a bunicii, bunicul a inceput sa faca mancare fara gust. Nici lui nu i-a placut ce-i iesea, asa ca s-a lasat. De cate ori stau cu o carte buna in brate, ii multumesc lui Dumnezeu. pentru carte, pentru ochii mei, pentru ca am descoperit acest Univers. Poate ca daca bunica mea nu era oarba nu as fi ajuns la acest grad de apreciere. Oriunde ma duc, am o carte in geanta. Iar cand nu pot citi, fac ca bunica, ascult cu atentie cartea ce se formeaza din vocile, zgomotele, spusele celui mai mare audiobook nescris vreodata. De cine, stiti voi …