Teatru cu umor(i)


Când o fi ajuns râsul valoarea supremă? Cum se face că oamenii care “fac caterinca” sunt ţinuţi drept valoroşi în societatea noastră deşi dacă ar veni un tzunami nici nu ar avea ce mătura de pe urma lor…de ce ţinem aşa de mult să ne distrăm, să fi amuzanţi, să facem lumea să râdă? De ce punem postări amuzante pe FB când noi de fapt suntem praf, în mijlocul divorţurilor, sărăciei, destrămaţi de pe urma credintelor bancare şi a locurilor de muncă nesigure?  De ce ne dorim aşa de mult să ne distrăm?

Ce încercăm să uităm, cu orice preţ, cu orice chip…Cine sunte noi ăştia, care dăm fuga la fiecare piesă care ne promite hohote de râs, nimic altceva, doar hohote de râs…

Ca autor de texte dramatice sunt foarte nemulţuită de faptul că bietele mele poveşti triste rămân nebăgate în seamă, uitate, se prăfuiesc…Pe afişele pieselor scrie cu litere de o şchioapă ” RĂZI DE MORI”, “CEA MAI ARE COMEDIE A MILENIULUI”…

Lumea spune”vai, dar suntem noi aşa de necăjiţi, că nu ne mai trebuie drame …” Şi cu toate acestea dramaticele telenovele, mai nou turceşti, pe rit vechi mexicane şi sud americane, sunt tot drame…Nu de plâns fugim noi, ci de profunzime, de răscolirea sufletului, de înfruntarea unor adevăruri.

Toate comediile ieftine, astea pe care scrie mare “sold out”, sunt tot atâtea capete de struţ băgate în pământ. Actorii joacă bine, textul e bine scris, cu nerv, ritm, umor, dar are marea calitate de a nu atinge nimic din tine. Este ca un aspirator care face zgomot, merge prin toată casa, dar nu deranjează niciun fir de praf de nicăieri. De fapt ieşi exact aşa cum ai intrat, doar cu 100 lei mai uşor. Ele sunt new-age-ul teatrului, combină farsa, cu teatrul de revistă, scheciul cu comedia de situaţie, o peltea de genuri, o departare de orice adevăr al teatrului. Perverteşte publicul. Îl transformă într un căţeluş dresat, un Bubico nătâng care sare la orice hohot de râs. Lumea iese şi spune că a fost la teatru. Nu, a fost într o clădire care găzduieşte teatru, dar acela nu e teatru. Chiar dacă, repet, actorii joacă fără cusur, piesa e bine scrisă, articulat, regia utilă şi corectă, nu e teatru. Teatru e musai să te atingă, să transforme ceva din tine, să te facă să ieşi puţin altfel decat erai când ai intrat…

Un singur moment de cîteva secunde de adevăr, de trăire e suficient să justifice şi o piesă de două ore, nu e nevoie să fie două ore de adevăr continu, e de ajuns o străfulgerare , dar fără acel adevăr, teatrul e doar o schemă electrică, curentul trece, becul se aprinde, dar nu luminează nimic.

GOLUL ŢIPĂTOR


Mă înspăimântă pur şi simplu cei care dau sfaturi, sfatologii, părerologii şi ştiutorii în absolut. Curg pe FB seminarii peste seminarii, conferinţe peste conferinţe, guruşi, şerpaşi psihologici, vindecători, psihologi. Ai o problemă cu soţul, bagi un seminar şi s-a rezolvat. Ai impresia că ai creierul mult mai mare decăt o demonstrează ziua trecută, nicio problemă, există seminarul potrivit. e de ajuns o zi cu 3 “cofibrecuri” şi seara vei fi mult mai inteligent. Eşti emotiv, nicio problemă, un curs de dezvoltare emoţională, şi s-a rezolvat. Cursuri ţinute de unii şi alţii, cei mai mulţi sunt ceva docori în “betahealling”, “afla dreaming” si “n seeing”. Se ia tot alfabetul grecesc i se adaugă în coadă ceva şi gata, o nouă specialitate. Este tulburătoare aceasta dorinţa a omului modern de a-şi preda puterea unui alt om, ale cărui realizări nu le verifică, despre viaţa căruia nu ştie de fapt nimic, dar de la care aşteaptă minuni…concomitent cu rezistenţa la a-şi preda viaţa lui Dumnezeu. Dacă îi spui cuiva că trebuie să coboare în el, să se uite în sine, zile şi ani, şi ore şi veacuri, să se întrebe ce nu e bine, unde vede el capătul întunericului propriu, îţi spune să plimbi ursu la Sinaia, nu crede el în din asta cu popi şi taine, . dacă îi spui dă-mi 500 lei şi o zi, îţi dau două gustări şi o cafea şi seara eşti ca alt om gata e.

Iarăşi, mi se pare ciudat că ne batem cu pumnul în piept cât suntem de speciali, ce sine modelat all inclusive avem şi cu toate asea suntem gata să ne dăm pe mâna oricui e dispus să se bage în vieţile noastre şi să ne spună ce şi cum. Desigur că explicaţia e foarte simplă. Nu vre de fapt să schimbă absolut nimic la noi fiindcă dincolo de bla bla ul social suntem convinşi că suntem perfecţi.  Dar desigur, există undeva o “versiune mai buna” care poate fi accesată. Şi atunci dăm 500 de lei şi o zi, cu două pauze de cafea şi o gustare, şi la sfârşit suntem convinşi că suntem buni, trainerului îi creşte pipota că mamă, mamă ce i a învăţat pe oamenii ăia, oamenii se simt la rândul lor mai curaţi, mai uscaţi ai guşaţi, hotelul şi-a luat banii pe sala de conferinţe, deci în termeni de marketing, acest dumnezeu al zileor noastre , este o situaţie win win. Da, aşa ar fi.

Doar că există în fiecare o un gol ţipător. Un gol care îşi cere tributul şi care nu se lasă păcălit de niciun trainer, de niciun guruş cu diplomă sau fără. Şi golul ţipător se umple. Cu tristeţe, depresie, cu băutură, cu relaţii sexuale fărăr noiă. Cu dizolvarea armoniei cu cei din jur, cu divorţuri, cu temeri, cu ipohondrie, cu sentimentul inutilităţii  etc…şi dacă lucrurile sunt duse în extrem, se poate ajunge până la sinucidere.

Sfatul meu, că na! trebuie să dau şi eu un sfat, să mă pun în rând cu deştepţii lumii, este ca atunci când simţi nevoia unei conferinţe, a unui seminar, a unei participări la cine ştie ce chestie orientală, la vizualizări de vieţi anterioare, la dezvoltarea nu ştiu cărui centru din capul tău, sau a ceakrelor…. să te duci la preot. Nu contează că nu ai duhovnic, află unul, du-te la el şi spune-i “Părinte, în mine e un gol ţipător care mă trimite la conferinţa despre nu ştiu ce healing, sau inteligenţă emoţională, sau dezvolare personală…” Şi vei fi mai câştigat. Şi nu ţi vei cheltui banii aiurea. Şi cred că dacă vrei, îţi poate face şi preotul o cafea, un ceai….

 

 

 

Trec fantome pe strada mea….


Ne întălnim după mai bine de zece ani. E cu soţia. Eu ştiu cine e ea, dar am impresia absolut ciudată şi poate uşor egotică că şi ea ştie cine sunt eu. Da, eu sunt aia. Fantoma. Umbra. Părăsita. Uitata. Sunt fata frumoasă dar nepotrivită. Cea care făcea de un prezent dar nu ducea un viitor. Asta eram. Acum sunt doar cea care poate sta liniştită cu ochii în soare fiindcă şi a dezvoltat vedere de pisică. Am diafragma antrenată de durere.  Văd şi-n întunericul din mine.

El e mai jenat decât acum 15 ani când ne-am cunoscut şi nu ştia dacă să mi vorbeacă cu tu sau cu dumneavoastră. S-a decis în cele din urmă pentru “tu” fiindcă poeziile de dragoste nu se scriu cu dumneavoastra.

Sunt multe umbre între noi. De oameni, de câini şi de mame. Şi ai ales de copii nenăscuţi. Cea mai deasă umbră. Dar chiar şi aşa, în triunghiul pe care-l formăm pe trotuar e un aer tropical. Lui îi place să călătorească, s ar putea să nu l deranjeze tropicele…. Îi place viaţa cu scări interioare. Şi atunci, demult, am ştiut că mă lasă pentru o viaţă cu scări interioare.  Şi cu toate acestea, pot băga mână în foc că venirea de la mare, fără un ban în buzunar, cu buzele sărate şi arse de sete, fiindcă nu ne permiteam apă, la modul ral, nu mai avean un ban,  e cea mai amintire a lui…am asuns toate pozele în fundul dulapului, din fundul casei, din fundul curţii…luminau prea tare.

Viaţa cu mine ar fi fost grea, a gândit. Aşa i-au spus şi prietenii. Prieteni pe care-i are şi acum, dar pe care nu ştie de ce, nu prea simte nevoia să-i mai vadă…Îşi spune că e din cauză  timpului puţin. Şi atunci a făcut ceea ce a ştiut mai bine la momentul acela. A plecat. Acum însă ar veni. Învârte cheile de la maşină pe deget. Acelaşi gest, altă maşină.

Acum stăm în soarele ăsta de ce anotimp o fi, primăvară, a doua vara habar nu avem şi ne simţim ciudat. Ne simţim exact invers de acum 15 ani. Eu bine, şi el rău. Iata cât îi ia plânsului să se răzbune, cinspe ani. Sunt fericită.

Mă uit acum la nevastă să şi îmi dau seama că dacă e fericit cu ea şi scările interioare, eu nu aş fi putut fi niciodată fericită cu el. Pentru că pur şi simpu nu mi pasă de scările lui interioare. Nu mi pasă de nimic din ce a adunat el în acest timp, înafară de copii…dar eu aveam copiii când l-am întălnit …şi am mai fi putut avea şi acel copil căruia i -am refuzat viaţa, deşi pretindeam că ne iubim. Acela a fost momentul terminus. Dacă nu poţi face un copil cu un bărbat, ce să faci, o şuetă?

Clinica aia stranie, cu miros de pipi de pisică şi somnul indus, somn din care parcă nu  am trezit luni de zile. Sau poate ani. Şi gândul recurent. Câţi ani ar avea acum, cu ar arăta, cu cine ar semăna…

Nevastă sa se uită la mine. Apoi se uită la el. E fată deştaptă. Dar nu vrea să înţeleagă ce vede. Are copii de crescut. Ce o să facă acum, când a văzut în privirea lui bărbat-su că nu a iubit-o de fapt  niciodată. Pentru că Maria lu Tănase avea dreptate. Dumnezeu dă pedeapsă celor care pleacă din faţa unei mari iubiri doar fiindcă nu e comodă. Şi o dă doar ca să pricepem că un om pe care să-l poţi iubi e un dar fara scari interioare, un dar care te duce acolo unde nu poţi ajunge niciodată singur. O mare iubire nu e niciodată comodă, asta se poate citi în Shakespeare sau în Biblie.

-Ce mai faci?

Mă întreabă.

Ştiu că ar sta să mă asculte până la sfărşitul lumii, dar prefer un răspuns scurt. Mi-e milă de nevastă sa. Un ciudat resort feminin mă face să-mi acordez respiraţia cu a ei.

-Mă ascund în mulţime, îi spun.

Şi plec.

Îl simt cum alunecă pe scara interioară până în cele mai adânci locuri ale singurătăţii.

Îi rămân muzica şi vinul.

 

Povestire cu un prost. Crescut….


Prietena mea mă conduce seara acasa, cu maşina şi copiii din dotare. Maşina un Logan şi copiii nişte feţi frumoşi de 9, 6 şi 3 ani şi o ileană cosânzeană de un an. Toţi vocali. Ajungem la mine şi oprim maşina în dreptul blocului, ca să mai schimbăm ca fetele o vorbă de la revedere. Vorba care mi-a căzut din gura ca para mălăiaţă din gura lui nătăfleaţă atunci când cineva bate cu toată puterea în geamul maşinii din dreptul şoferului. Ca să vă daţi seama căt de tare bătea imaginaţi vă ca ne-a speriat deşi stăteam de mai bine de 20 de minute într o maşină cu copiii daţi la volum maxim. Din unghiul meu vă o curea de piele maro roşcat, 10 cm dintr un pantalon albastru, o cămaşă şi un pulover aruncat a la lejereanu şi şmechereanu pe umeri. Nici urmă de cap, parol! Ies din maşină să văd omul fără cap. E un tip aşa la vreo 25 -27 de ani, spilcuit în exces, lângă el o tipă la fel de spilcuită dar spre avantajul ei, jenată de atitudinea lui de macho şef de trib. Tipul urlă. Repet, ca să auzi că cineva urlă după ce ţi-au ţipat patru copii în maşină, înseamnă că tipul urlă.

-V -aţi oprit pe trecerea de pietoni!!!

E adevărat, eram pe trecere. Motorul maşinii mergea şi se putea trece lejer şi prin faţa ei şi prin spate. După cum v-am spus, era un Logan nu un X5. Dacă ar fi fost un X5 mai mult ca sigur ca pitecantropul flanelat nu ar fi urlat. Cu un calm care nu mă caracterizează îl întreb, după ce înainte am un flash a la Ally McBeall în care nu pot spune în cuvinte decente unde şi cât de tare l-am fi lovit iaginar, flesh de care nu sunt mândră acum, dar pe care mi-l asum, că asta e, jegul din noi iese la lumină când e zgândărit, îl întreb calm, egal, cu intonaţie de Cehov jucat la casa de cultură.

-Aşa… şi aşa ai tu de gând să faci lumea mai bună, urlând la o mamă care are patru copii în maşină?

Omul are o reacţie de peşte colocvial, mişcă buzele dar nu se aude nimic, se întoarce pe călcăie şi pleacă.

Astea au fost faptele. Să ne găndim puţin la sensuri, ca să nu fim ca pitecantropul flanelat.

E adevărat, nu a fost elegant că parcaserăm pe trecere, dar repet, era loc destul de trecut prin fata maşinii, prin spatele ei.  Apoi, maşina nu era parcată, motorul mergea, deci era clar că era o chestiune de minute. Copiii se vedeau în maşină, nu erau închişi în portbagaj. Întrebăre.  Ce rost are să strigi la o mamă de faţă cu copiii ei?

Corolar. Există o categorie de oameni, bărbaţi şi femei deopotrivă, care consideră că merită o lume mai bună. Ei au un fluier şi o riglă ş- i bat la palmă şi-i fluieră pe toţi cei care nu respectă legea şi regulile. Ei sunt vigilanti oraşului. Vânează greşeli şi le place să se impună în faţa altora prin înalta lor moralitate. Standardul e la ei. Dacă atunci când ies cu căinele afară îi ridică în punguţă rahatul, se holbează în jur mereu să găsească pe cineva care nu face asta, ca să poată urla la ei. Nu contază că, de exemplu , la semafor îşi varsă scrumiera plină de chiştoace pe jos. Feriţi vă de pitecantropul flanelat din voi, sau de lângă voi, lăsaţi oamenii să trăiască, să greşească işi să îşi revină în ritmul lor melcesc. Dacă lumea ar fi putut fi mântuită cu fluierul i urlatul, apoi nu a fi avut nevoie de un iisus Hristos, ne ajungea un arbitru de fotbal.

 

 

 

Părinţi mici


Sunt fericită că am copii mari, declar aici pe propria-mi răspundere, cu mâna pe inimă, că dacă aş avea copii mici, habar nu aş avea cum să-i cresc, dacă să-i vaccinez sau nu, dacă să-i dau la şcoli de stat sau particulare, dacă să-i pleznesc la cur când fac ceva rau sau să le ţin o predoslovie despre sensul binelui şi al răului, originea speciilor combinată cu walt disney, ca să nu se plictisească.  Orice aş face, aş fi permament terorizată că greşesc, sau că voi fi reclamată la nu ştiu ce telefon al copilului şi nişte domni şi doamne vor da buzna în casa mea, vor trage un şut pisicii şi-mi vor înşfăca copiii.

Apoi ar mai exista atâta şi atâtea cursuri la care ar trebui să merg doar ca să fiu sigură că nu-mi cresc copilul cum trebuie. Am văzut ceva capanie la tv împotriva violentării copiilor. În ele apăreau nişte vedete neaoşe. Şi intense. Şi ele ne spuneau cu glas domol şi tremolo că violenţa nu e bună. Just, nu e. Niciodată, cu nimeni. Doar ca ceea ce vedeam eu, ca om care a crescut doi copii singură, erau părinţi excedaţi, care îşi trăgeau de exemplu copilul de haina ca să-l potolească, sau strigau la ei fiindcă îi lăsaseră nervii. Sunt multe cursuri de parenting care îţi vor explica ce trebuie să faci ca să fii mereu ca Aba ca Zăpadă fărăr să consumi nimic ilegal.

Campania asta, ca mai toate campaniile sociale e minunată dar scopul ei lipseşte cu desăvărşire, scopul bun. În schimb are un ce  rău. Şă ă explic. Există o categorie de părinţi care îşi snopeşte realmente copiii, din păcate, există. O fac pe fond de sărăcie care duce la insuficienţi bani pentru bătură şi de aici la nervi şi frustrare, care se varsă pe nevastă, copii, soacră, orice stă între băutor şi sticla . La acest target acea campanie are eficienţă cât am eu în a mă impune unui violoncel de beton într o zi ploioasă.

În schimb avem categoria coconilor de oraş, care se deşteaptă şi află drepturile coconilor. Vecinul meu o ameninţă periodic pe mama lui că o reclamă, dacă nu îi dă 1000 de euro. În final nici ea nu i dă o mie de euro, nici el nu o reclamă, dar ameninţarea pluteşte în aer. Copilul are zece ani!  E dus la şcoală cu o maşină care costă mai mult decât produc eu într.un an bisect, dacă lucrez două ture. Nici mama lui nu e Merry Poppins, clar, dar ameninţările sunt hidoase. Nici nu ştii de cine să ţi fie milă mai întâi. Mă aleg pe mine, din egoism.

Dacă ai ca părinte instinctul bun conform căruia copilul trebuie crescut cu delimitări clare a ceea ce e bine sau rău, vine societatea şi îţi spun nţţ , crete l cum îţi spunem noi, că altfel ţi.l luăm.  ce glumă sinistră, să iei un copil de lângă al ui fiindcă al ui, cei care l au făcut, dorit şi aşteptat nu l iubesc la fel de mult cum o vei face tu ca instituţie.  A, pardon, greşesc. Iubirea a fost scoasă complet din ecuţie. A fost înlocuită cu drepturile. Drepturile copilului. Iarăşi un lucru care sună bine, pare a fi bun, cu sens. Dar cum să dai drepturi unui copil care este prin definiţie incapabil să răspundă pentru faptele sale. Şi iarăşi dă-i i bate-ţi capul cu o fi şi o păţi. Drepturi îi dăm, dar obligaţii nu, iar legal răspunde părintele.

A fost odată ca niciodată, o vreme când părinţii erau mari, şi aveau grijă de copiii lor, care erau mici. Acum părinţii sunt mici şi copiii lor mari le spun cum trebuie să i crească, ce trebuie să le dea să mănânce, cu ce trebuie să i îmbrace, unde trebuie să i ducă, la ce ore să i culce, că dacă nu, dau jos iphonul din (i)pod şi i reclamă.

Mă bucur că nu am copii mici.

 

 

 

O dudă. O mai bună versiune a mea


A better version of me. Nu ştiu în ce film o fi apărut sintagma asta, sau din ce magazin cu ustensile o fi apărut, sau ce vînzător de cărţi de dezvoltare personală o fi generat-o, cert este că lumea a crezut-o pe cuvânt, a îmbrăţişat-o cu două mîini  şi prea puţin creier, şi e servită periodic ca dudă de înţelepciune.

Cu funcţionează treaba asta? Simplu de tot. Citeşti o carte de dezvoltare personală, sau mergi la psiholog, sau pur şi simplu nu îl înjuri pe fraierul care ţi-a tăiat faţa. Bingo! Felicitări, eşti posesorul unei mai bune versiuni. Ce simplu ar fi, nu-i aşa?

Adevărul este că nu există versiuni mai bune şi mai rele. Există doar momente când egoul tău, imaginea ta despre tine simte nevoia să îşi servească un upgrade, să se arate mai curat şi mai uscat. Crăciunul, Paştile, un sms de donat 2 euro , un cîine salvat, o mîţă luată acasă, imediat cer o recompensă de imagine. Ce om bun sunt, te înduioşezi tu de tine, şi imediat te uiţi pe FB să găseşti vreo alţii doi mai răi, care nu ajută mîţele şi câinii, care nu dau sms cu 2 euro, care nu au psiholog…şi desigur, îi găseşti, şi lacrima ăţi joacă în colţul ochiului. ce bun sunt! ce om bun…. Sunt un om mai bun ca ieri, asta ai vrea să strigi în gura mare, dar fiindcă nu poţi, bagi duda cu versiunea mai bună. Sunt o versiune mai bună. Asta pare chiar serit, aşa. Modest. Nu spun că sunt cel mai bun, foarte bun, spun aşa drăguţ, că sunt pe calea cea bună, adică există şi versiuni muuult mai bune ale mele, dar nu le a accesta încă! Trebuie să mai citesc o carte, să mai dau un ss, să mai prind un câine, o mâţă, să traversey o bătrînică…

Singurul fel în care poţi fi sigur că ajungi la o versiune mai bună, ca să păstrăm sintagma dudistică, este să te simţi  rău.

Niciun zgârcit nu va spune despre el că e zgârcit ci că e cheltuitor, mînă largă.

Niciun leneş nu va declara că e putoare ci că e epuizat, fiindcă lucrează prea mult. Oamenii muncitori se simt leneşi.

Întrebaţi orice gospodină, nu veţi auzi decît ce NU a făcut în ziua respectivă. Întrebaţi un om de ştiinţă, vă va vorbi imediat de ceea ce are pe tablă, nu despre ceea ce are în sertar. Aşa e şi cu versiunea mai bună. Singura ta versiune mai bună este aceea care îţi spune că nu ai făcut destul, că nu ai ajutat destul, în general, că mai ai potecă de bătut pînă să ţi se facă chip cioplit. Pentru că singura versiune bune a ta e cea în care nu te culci pe o ureche ce cadou făcut lumii eşti tu.

Toate celelalte discursuri, care îţi spun cît de bun eşti, cît de frumos, cît de deştept, trebuie să se ducă pe apa sâmbetei. Ele sunt doar piedici ale egoului care vrea cu orice preţ să te ţină în lesă. Dacă auzi pe cineva că spune că e bun, fugi. Dacă zice de sine că e deştept, fugi.

A cunoscut o grămadă de oameni buni ca pîinea caldă, atît de buni încăt simţeai că e mai curat aerul în prezenţa lor, şi nu făceau decât să se plîngă de ei. Şi nu era teatru, simţeai că se simt neputincioşi. Că ar dori să dea mai mai mult.

Şi nu e adevărat că această atitudine ar putea duce la o proastă părere depre sine. Ea duce la nicio părere despre sine. A te judeca mereu, cum stai , unde stai, cu eşti, cu gândeşti, cu eşti faţă de ieri, toate aceste exerciţii sterile, toate aceste selfiuri psiholocice şi psihologizante  nu au decît rostul de a alimenta o bună părere despre sine, ceea ce este în principiu, după cum am spus şi mai sus, o frână. Nimeni nu se analizează la nesfărşit ca să îşi demonstreze cu sinceritate că nu e bun, desigur nu vorbim aici de cazurile cu medicaţie…Autoanaliza este doar durerea de creştere a egoului. Un joc periculos, de care e bine să te laşi cît mai poţi.

Sunt femei care pur şi simplu, te omoroară, Sunt în stare să îţi povestească eoni în şir ce au făcut şi cum s au simţit cînd au făcut ce au făcut. Fugiţi! Dacă mersul la psiholog este foarte scump, este pentru că se plăteşte cu creier, cu sînge, cu neuroni. Eu l-aş interzice, din considerente de protejare a speciei.

În fiecare clipă a vieţii tale, între fiecare tic şi tac, eşti altcineva, nu mai bun, nu mai rău, altcineva. ieri făceai ceva, azi faci altceva, asta nu înseamnă că azi eşti mai bun ca mîine. Sau viceversa.  Dacă citim o carte nu devenim mai buni, ci mai culţi. Dacă ţine regi devenim doar mai slabi. Dacă nu mîncăm carne, suntem doar vegetarieni nu salvatori ai animalelor. Şi tot aşa.

Pe ce mă bazez cînd spun asta? Pe o carte numită Evanghelie. O carte în care Iisus este numit bun, şi El se dezice de această titulatură.

„Invăţătorule bun” îi spune: „Pentru ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât unul Dumnezeu” (Mc. 10, 17-18).

E o carte practică , Evanghelia, e un foarte bun manual de autodezvoltare personală.

Mi-o recomand 🙂  Pentru o mai bună versiune a mea :))))

Om de succes


Categoria om de succes, nu exista pe vremea copilăriei mele. Atunci erau ştabi. Cei cu mari funcţii în partid, aveau casă mare cu etaj, acces la vilele de protocol, mâncare bună, nu stăteau la cozi. Dar nu erau de succes. Nimeni nu i invidia şi nu multă lume voia să fie ca ei, fiindcă mai toţi ştiau şi care e reversul medaliei. Aceasta idee de “om de succes” este o găselniţă a ultimilor ani, şi ea nu face decât să dea un alt nume bogăţiei obţinută cu orice chip. Nu contează că faci puşcărie, după ce ieşi, averea te aşteaptă cuminţică, şi eşti un om de succes. E plină puşcăria de oameni de succes. În timpul cât ei stau în spatele gratiilor, nevasta, sau nevestele, îşi duc copiii la cele mai bune, a se citi scumpe, şcoli, îşi mănâncă prânzul în cele mai bune, a se citi scumpe, restaurante, şi n geneeral fac tot ce pot ca să cheltuiască zilnic cât mai mult, fiindcă nu-i aşa, nu poate sta bietul om de succes dgeaba la puşcărie, trebuie să (SE, sic!) merite.

Om de succes este şi agramatul care a dat lovitura la loterie, deşi nu are habar unde i e capul ş unde îi e curul.

Om de succes este pe scurt oricine îşi permite să îşi bată joc de lege, să sară pîrleazul cozilor. Să batjocorască orice regulă a societăţii şi a socialului. Asta nu ar fi nimic aşa groaznic dacă noi, toţi ăştia care suntem departe de succes, nu am visa să ajungem într o zi un “om de succes”. După ce îmi dau seama de asta? După cum ne educăm copiii.

Le spunem că trebuie să fie primii, că trebuie să fie puternici, că trebuie să iasă din linie, îi gratulăm cu titulaturi de prinţesă, speciali, unici, fabuloşi şi alte celea. Pe scurt, facem tot ce putem, dar absolut tot ce putem, să le cultivăm de mici un ego ct casa. Nu ne interesează dacă îl vor putea duce sau nu, dacă la adolescenţă sau la douăzeci de ani vor fi distruşi de egoul lor. Pentru că egoul ăsta e o entitate, un domn, sau o doamnă, foarte vindicativă, nemulţumit- ă care strigă cât îl ţine gura că “vrea” şi că “trebuie” şi că “nu ai” şi “nu ai”….

Foarte puţini  părinţi îşi mai învaţă în ziua de azi copiii să aibă răbdare, să nu sară peste rând, să nu fie şmecheri, să nu se arate mai deştepţi, mai talentaţi sau mai speciai  decât alţii. Toate regulile sunt anihilate din start. Regulile sunt în România doar pentru proşti, pentru săraci, pentru loseri, pentru cei care nu sunt cool. Ceilaţi, oaenii de succes poartă în cârcă o putoare are numită ego. O aşează pe cele mai bune locuri, o culcă în cele mai bune paturi, o îmbracă în cele mai faine haine, pe scurt, o slugăresc de dimineaţa pînă seara. dar la final , se culcă cu pipota plină de bucuria că sunt “un om de succes”. de fapt sunt întotdeauna doi, unul-cel real şi egoul lui.

Cred că până când nu vom termina odată cu ideea că există în viaţa asta succes, că el este cuantificabil, că are un sens, că merită să te lupţi pentru el, până atunci nu va decât o lungă chinuială. Ne vom simţi mereu nişte iobagi amărîţi care speră că va veni revoluţia şi vor ajunge lorzi. Lorzi nu ajung, dar ajung acolo unde ajung şi lorzii, la doi metri sub pământ.

 

 

Reclamă de reclamat!


Încerc să fiu calmă în timp ce scriu asta, dar nu pot.

Acu o sută de ani şi trei zile, pe când lucram eu în publicitate, am citit o carte despre advertising, un soi de manual, şi-n acel manual se spunea clar că nu e etic, moral şi în America acelor ani nici legal, să faci publicitate cu adresare directă către copii. Copiii nu sunt în măsură să decidă ce e bun şi sănătos, de aceea au părinţi. Azi în România zilelor noastre mega consumeriste,  o mămică îşi întreba fetiţa de 3 ani, max, ce vrea să mănânce. ea a mers a un frigider şi a luat nişte pinguini. Mama i a pus docilă în coş ca şi când era alegerea firească. Ajung acasă, deschi cutia cu maimuţe, şi ce să vezi, reclama care spune nici ai mult nici ai puţin

O MAMĂ COOL LE ARE CU DULCIURILE !!!!!

Am înjurat, singură. Ştiu că nu-i frumos, dar nu e fruoms nici să condiţionezi. Pentru că de fapt ce spune reclama aceea? Dacă mama te iubeşte, îţi ia duciuri. Respectiv astea cu pinguini. Şi m am gândit la toţi copiii graşi, cu insulina după ei, la toţi medicii care se luptă prin spitale cu bolile metabolice ale copiior, la toate mamele care încearcă să reziste valului de dulciuri din capul copiiior lor. Să vă spun ceva. De ţigări m am lăsat singură, după 20 de ani de fumat ca o şerpoaică de duzină. Non stop, aproape. M am lăsat pur si siplu fiindcă mi am dorit asta. Ei bine, o în toată firea cu sunt, de dulciuri nu pot să mă las. de ce? pentru că zahărul ăsta alb care e prezent peste tot, de la sucuri, ciocolate, cu sau fără pinguini, e un drog. V-o confirmă orice medic.

Şi cum rămâne cu avertizarea de sănătate, consumul exagerat de zahăr bla ba bla?

Dar să revin la slogan, să-l mai analizăm niţel.

COOL. ce îneamnă cool? Înseană modern, pe val, trendy, popular. Copilul din reclamă e un preadolescent. Deci, dacă vrei să intri şi să ieşi ok din adolescenţa, gaura neagra a tuturor părinţilor,  tot ce trebuie este să deschizi uşa frigiderului şi să îţi îndopi copilul cu zahăr de sinetză. reclama nu le spune mamelor cool că insulina secretată de pancreas nu creşte în timp, din contra, e într o cantitate limitată, se consumă, la revedere, aşa cool altă insulină mama nu mai face…Odată ce e consuată, ura şi la gară.

Dus cu zăhărelu, ştiţi expresia, nu? Ea are o bază reală. Putem fi duşi cu zăhărelul. ce nu înţeleg eu este de ce nu se poate sesiza CNA şi la asta. Sau Societatea Română de Diabetologie?

Nu e o temă nouă pentru mine. E un subiect vechi, am scris şi o piesă de teatru-carte pe tema asta. Mă doare ideea că ne naştem copiii, după nouă luni de aşteptare şi efort, îi aducem perfecţi în lumea asta care începe să i intoxice şi nu oricum, ci cu acordul nostru de mame. Să fim serioşi, orice mamă se întreabă non stop dacă face ce trebuie, dacă e o mamă bună, dacă ia deciziile corecte…dacă…dacă…Şi ca mamă, ajutată de societatea din jur, o societate construită pe frică şi vină ai de cele mai multe ori tendinţa să crezi că nu faci ce trebuie. Şi uite cu îţi este servit răspunsul pe tavă! Dă i copilului zahăr şi fă ce vrei, un fel de parafrază la iubeşte şi fă ce vrei al Sf. Augustin… L ai dresat cu zahăr, perfect! Va umbla după tine ca un pinguin iubitor după peştele mult iubit.

Mamelor din lumea întreagă, eu vă dau un singur sfat, nu lăsaţi reclamele să vă spună ce să faceţi.

 

 

Zambaccian. Un super erou cu super puterea generozităţii


De cîte ori vine soră mea din Suedia, descopăr cu ea bucuriile oraşului Bucureşti. Şi fără nicio ironie, Bucureştiul are cîteva bucurii însemnate de oferit celor care sunt dispuşi să îi acorde puţin timp şi o idee de afecţiune.

Aşa am descoperit Muzeul Zambaccian.

Casa, absolut superbă. Echilibrată, elegantă, o bijuterie primitoare. Şi deloc opulentă în dimensiuni. În contextul yilelor noastre, cineva cu o avere similară şi ar face casa de trei ori pe atât. Construcţia  m-a ridicat la al noulea cer şi am avut o scurtă epifanie cu miros de cafea bună, carte bună şi un Tonitza bun. Şi un Andreescu. Dar de fapt un Iser…de fapt, habar nu am care!…Colecţia este extraordinar de bine echilibrată, trădează un om cu rafinament discret, un observator din umbră, dar nu cu ochi de prădător de artă ci de mamă grijulie, care veghează la destinul copiilor artişti. Ceea ce de fapt s-a şi întâmpat, Zambaccian a fost pentru mulţi artişti o manta de vree rea.

Dar ceea ce m-a bucurat cel mai tare a fost Zambaccian însuşi. Cum a adunat el ca o furnică, operă după operă, cum le-a îngrijit cu iubire de cloşcă în casa lui, care a devenit casa lor şi cum la sfîrşit, s-a dat deoparte cu discreţie şi a lăsat totul românilor. Nouă, adicătelea. Ghiolbanilor care vedem în Cuminţenia Pământului o bucată de piatră şi în Brâncuşi un francez sictirit de România. Faptul că le a donat arată cât de mult le-a iubit, ct şi a dorit ca şi alţii să se bucure de comoara lui. Nuai proştii stau cu Picasso deasupra şemineului, cu Picasso fals fiindcă originalu” e în safe. Arta nu mai are valorea bucurie pe care o feră ci a cotei de la Christie.s

Revin. Domnul Zambaccian a strans toată viaţa lui tablouri ca să ni le lase nouă. Cine mai face astăzi aşa ceva?  Poate că vor fi fiind, habar nu am! Dar dacă nu sunt, ar trebui să facem din Zambaccian file de poveste de carte de şcoală, fiindcă la fel de importanţi ca artişti sunt cei care investesc în ei. Şi cei mai importanţi sunt generoşii, care nu strîng pentru ei ci pentru cei care nu îşi permit în viaţa lor să îşi cumpere un poster mai de dai doamne.

Acest Zambaccian trebuie făcut cunoscut. Ca ceea ce a fost. Un colecţionar, un prieten al artiştilor şi mai ales, un român adevărat. Vi se pare că nu are nume românesc? Vi se pare bine. Are origini capadocciene. Dar aşa cum copilul este al celui care-l creşte, aşa şi român este cel care iubeşte România. Şi Zambaccian e mai român decât mulţi dintre noi.

Îmi trece acu răzleţ gândul că poate şi lui îi vor fi spus unul şi altul din prietenii lui că în loc să îşi bage banii în tablouri mai bine i-ar investi în automobile, sau imobiliare sau ar salva cîini…E important iată să îţi urmezi drumul şi să-i convingi şi pe ai tăi să te susţină. Ultima donaţie a colecţiei a fost făcută de soţia lui….

Intrarea e ieftină , muzeul  ţine de MNAR. Zona e superbă, aşa că aş recomanda tuturor profesorilor, începînd cu clasa a cincea să îi ducă aici pe copii. Iar voi, dacă aţi fost aşa fraieri ca mine şi nu l-aţi văzut până acum, mergeţi negreşit, merită!

 

 

Sarmale cu dragoste.


Nu am mai scris nimic pe blog, el a trăit în virtutea unei inerţii care mărturisesc m-a mirat.

Nu că mă scuz, dar vă spun că acest lucru s-a întîmplat fiindcă m-am întors la prima mea dragoste, teatrul. Dragoste cu năbădăi, ba mă ia, ba mă lasă, nu ştiu dacă eu pe teatru sau el pe mine, cert este că acum ne iubim. Sincer, dezinteresat şi romantic.

 Eu una îl iubesc la pătrat, ca regizor şi dramaturg. Am scris o piesă despre un el şi o ea, mai tomnatici, mai trecuţi de prima tinereţe, mai puţin plini de speranţe,  în schimb tolbă de diagnostice. Şi ei se înatîlnesc aştepând la medic. Din vorbă în vorbă, din analiză în analiză, descoperă că au multe în comun. Cardiologul, fumatul, Crăciunul şi mai ales sarmalele!

Din una într-alta, îi descoprim din nou la medic, după zece ani, de data aceasta căsătoriţi şi aşteptând la gastroenterologie, fiindcă sarmalele ei combinate cu pofticiosul din el, nu dau bine. Peste încă zece ani, iată-i pe cei doi din nou la medic. El are alzheimer şi ea are grijă de el. Şi tot aşa…viaţa ca o continuăă aşteptare la medic, sau aşteptarea unui om potrivit, sau aşteptarea unui moment prielnic. Este o piesă despre aşteptare, despre raportarea frustrantă la un model de viaţă perfect care impune , desigur, şi un partener pefect.

Ei bine, piesa suţine, şi eu cu ea, că de aia am scris-o, să doi oameni imprefecţi pot trăi şi pot fi fericiţi până la adânci bătrâneţi, dacă se canalizează pe ceea ce au în comun şi-şi îngăduie din când în când unul celuilalt:  micimi, răutăţi şi impefecţiuni.

Este o oră şi un sfert de relaxare, dar şi de meditaţie discretă, deloc tezistă (urăsc din tot sufletul meu piesele compuse din citat după citat, din înţelepciune după înţelepciune…) asupra condiţiei cuplului.

Este o piesă clasică, nu e un teatru avangardist, nu inovăm mijloace, din contra, încercăm să le re-descoprim pe cele vechi.

Cei doi actori, deşi celebri şi aş risca să zic mari, au lucart ca la carte, cu o bucurie tinerească, audescopere motivaţia fiecărui cuvânt, a fiecărei schimbări a stării lor. Pentru că totul e un balet, o dantelărie de stări care se potrivesc anevoie.

Spectacolul va avea loc luni 18 aprilie, ora 20, Club Spice, Calea Victorie, blocul Venus,  intrarea e 25 de lei, la sfîrşit vom degusta, ne vom înfige dinţii în cea de-a treia vedetă, sarmalele, oferită cu generozitate de Reastaurantul La mama.

Dacă vreti să veniti, faceţi-vă rezervare. RSVL la 0766260380 sau 0213120136

Previous Older Entries