Ecouri tardive de la Bookkest, despre Magie intr-un pahar cu apa, Bunny detectiv, Caii Verzi & comp


Despre Bookfest, numai de bine….

Nu va mai spun acum cat de draguti au fost Sah si Bunny, respectiv Valeria si Sebi, actori din minunata trupa a lui Puric, pe care v-o recomand ca fiind un altfel de teatru decat ce puteti vedea peste tot. Mai multe despre acest subiect, cu alta ocazie.

Am inceput cu 45 minute de intarziere. In hala  era o caldura infernala, umeda, un amestec obositor de caldura a corpurilor noastre amestecata cu cea de afara …Cert e ca lui Sah si lui Bunny le curgeau pisica si iepurele de pe fata inainte de inceperea spectacolului. De ce nu puteam incepe? Fiindca alaturi era un domn care vorbea si vorbea si vorbea. Nu spui cine, cred ca nu-i becher. Copiii s-au plicitist, au fost dusi de parinti prin targ in speranta ca domnul la un moment dat va inceta sa isi prezinte cartea. Ei bine, distinsului intelectual nu-i pasa de nimic, nu-i pasa de cele trei babute pe care le avea in fata si care se lasau autistic de pe un picior pe altul, nu-i pasa de privirile lor obosite sa mai mimeze interesul, nu-i pasa nici de privirile noastre taioase. Omul voia sa-si traiasca momentul de glorie, chiar impotriva cititorilor. Nu exagerez cu cele trei babute. Erau poate Mummy, Summy si Nummy ale lui Rushdie din Furia, erau poate niste matusi, erau poate vecine de palier, erau poate venite intamplator, nu stiu, dar cert este ca nu plecau de rusine. In spatele lor lumea se fosgaia, de la un stand la altul dar ele erau acolo determinate sa sustina pina la ultima privire cultura romana. Domnul a terminat de vorbit si a inceput sa citeasca din op-ul sau. Lala isi uitase pistolul acasa, mare greseala!

Si atunci am avut asa o detasare. Ca si cand m-ar fi trecut un fulger din cap pina-n picioare si mi-am zis sa nu ajung niciodata asa. Asa adica atat de absorbita de “opera” mea, de “lucrarea” mea, de “marile cuvinte” pe care le am eu de spus omenirii incat sa nu-i mai vad si sa nu-i mai simt pe cei din fata mea. In definitiv, ce sa le spui unor oameni care fac efortul sa vina intr-o zi calduroasa sa te asculte? Ce mari adevaruri? Ce sensuri nebanuite sa le revelezi acolo in praf, caldura si agitatie…. Ce sa le spui asa de important ce nu ai pus in carte?  Cum sa nu le simti oboseala din privire si tensunea din picioare? Cred ca o gluma, o vorba buna, putina interactivitate si interes pentru cititor ar face minuni. Dar asta e, oamenii de cultura romani trec prin viata drapati in propria importanta.

Gandindu-ma ca avem lansare pentru copii pe mine m-a izbit acest adevar. Ce sa le indrugi copiilor ca sa nu-i plictisesti? Ca ei spre deosebire de adulti, nu sunt politicosi. Le place, bine, nu le place, la revedere si-un praz verde. Te trezesti ca tipa “mama, m-am plictisit, cand plecam?” Asa am ajuns la concluzia ca trebuie sa le oferim ceva acelor copii care vin la lansare si am pus la cale spectacolul de teatru.  A fost greu, a fost un efort de timp, un efort financiar, un efort din toate punctele de vedere dar cred ca a meritat. Editura Caii Verzi si-a facut debutul la targuri intr-un fel care a demonstrat ca e o editura care-si respecta publicul si timpul sau. Prin faptul ca le va oferi carti bune si lansari in care publicul e personajul principal….

A mai fost o lansare senzationala in aceeasi zi, cea a Oanei si a Adei. Oana- Lala a dansat un tango pasional care trebuia sa se termine cu  o impuscatura dar ce sa vezi, tragi cu pusca nu ia foc, pasarica-i cu noroc. Asa ca in loc de impuscatura s-a auzit un poc pe coloana sonora produsa tot de Oana. Inutil sa va spun ca si cei de la standul alaturat s-au uitat tot la dans, poc, trosc….asta e, un dans, o pantomima, fac la o lansare cat o mie de cuvinte….

In concluzie, cred ca nu e bine sa ne luam prea tare in serios cu arta noastra. E suficient sa arunci un ochi la targ ca sa-ti dai seama ca nu toate acele titluri sunt rodul unor minti luminate …ca daca ar fi asa multe minti cu adevarat luminate lumea ar fi un loc mai bun si sa nu uitam  ca suntem la un targ de carte, nu la un simpozion, festival… expozitie…..cuvantul targ ar trebui cred sa ne smereasca putin. Noi incercam acolo sa facem o vanzare. Si vanzarea presupune ca marfa ta e la mine banii mei sunt la tine, deci merita si cumparatorul nitica atentie….

 

 

 

 

 

 

 

 

Advertisements

6! VIN AUTORII LA PITESTI! 6


In Romania cartile nu au viata nici lunga, nici buna. Lunga nu o au fiindca dupa una -doua lansari nu te mai intreaba nimeni de sanatate. Nici buna, ca urmare a primei afirmatii, fiindca nu te intreaba lumea de sanatate, nu se mai afla de carte recte nu se vinde.  Fiecare actiune de promovare a unei carti e un efort organizatoric si financiar, asta e adevarul. Eu am organizat ceva evenimente la viata mea printre care si lansarea cartii pentru copii Craciunul Mincinosilor, asa ca stiu ce spun. Asa ca  ca atunci cand ai sase autori la un loc, dintre care doi veterani, ii numesc aici pe Lucia Verona si George Arion, trei consacrati ca  Oana Stoica Mujea, Monica Ramirez, Bogdan Hrib si un debut absolut promitator Ada Pavel, e bine sa fii de fata. Dincolo de valoarea cartilor este valoarea unei conversatii fata in fata cu niste oameni atat de diferiti… pe care imi face o deosebita placere sa-i cunosc. Domnul Arion e hatru si ca aparitie, cu nelipsita pipa si ca limbaj. Bogdan ii tine isonul. are mereu cate ceva amuzant de punctat, de Lucia nu mai spun, ca are o ironie absolut celebra prin rafinament si profunzime. Monica are o experinta de viata absolut de invidiat, best sellerul ei no 1 va fi clar cel in care isi va scrie pe indelete viata, Saga clanului Ramirez 🙂 despre Oana nu va mai spun, ca stiti…umor, cinism, un soi aparte de energie si o calitate unica de a relationa si de a se reflecta in oameni fara sa fie in mod necesar sociabila…cat despre Ada…Ada este dupa parerea mea adevarata vedeta a acestei intalniri. Fara suparare. Nu doar fiindca e tanara si profunda, nu fiindca e eleva, citita si foarte frumoasa ci fiindca a intrat intr-un proiect din mers…a stiut sa preia din goana cailor de la Oana o stafeta si o stacheta ridicata mi-as permite sa spun…A fost nevoie de curaj, de generozitate si de putere de adaptare. N-as putea intra in romanul altcuiva. N-as avea generozitatea necesara sa iubesc atat de mult personajele altui autor astfel incat sa le fac sa fie ale mele.

Si acum va intreb, sincer, cum sa ratezi intalnirea cu oamenii astia? Cum? Si atunci pentru ce-ti faci timp?

Cai ecologici-o limba romana ne poluata si ne aditivata


O colega se plingea de calitatea proasta a traducerilor de carte pentru copii. Explicatia e cat se poate de simpla. Marile edituri internationale, cand achizitioneaza un titlu si au de gand sa-i dea drumul pe piata, o fac global. Se face o data ilustratia, dupa care se trimite in China la tiparit. Traducerile se fac pe “genunchi” si de multe ori ai impresia ca Google insusi mana-n lupta…Ilustraia deci ramane aceeasi si se schimba textul: poloneza, romana, ceha, etc In cateva zile se tipareste cartea care va popula intreaga lume. Cine sa se mai imiedice de niste detalii lingvistice? Doar o imagine face cat o mie de cuvinte, nu-i asa… Si in felul acesta se umplu vapoare de carti. Pretul per unitate devine foarte mic, conditii grafice foarte bune, hartie buna, coperte intarite…si cine sa se mai plinga atunci ca textul nu curge bine? Sigur, cate o mamica de soiul colegei mele care vrea ca al ei copil sa invete o limba curata. Acum o sa-mi spuneti ca sunt multe astfel mamici. Haideti sa va spun cum sta treaba. Daca eu fac carte de copii in Romania, si o scriu eu sau Oana sau alti romani care sunt in general cu limba romana la zi, si ii fac si o grafica frumoasa si o duc la tipografie….Tipografia imi da un pret pentru 1000 bucati, ca eu n-am cum sa comand cu vaporul…ca n-am piata. In plus de asta, muncitorii sunt romani, curentul il platim cat il platim, la fel incalzirea, taxele etc Toate sunt romanesti. Deci imi iese un pret de start -romanesc. Buuun. Apoi ma duc a librarii. Ele vor din start, jumatate, ca sa-mi distribuie cartea. E normal, au si ei costurile lor. Si uite asa, eu ca editor roman am de ales. Fie ii pun un pret piperat de 40 de lei pe unitate ca sa imi iasa si mie un 2 lei la carte fie ….Si acum va intreb. Ce ati cumpara. O carte frumos ilustrata, cartonata, pe hartie buna, scrisa de un ilustru necunoscut de afara dar care este recomandat de o mare editura sau o carte scrisa de un roman, ilustrata de un roman, tiparita de un roman si care costa aproape de doua ori mai mult….Povestea aceea cu sa cumparam produse romanesti ar trebui sa fie prioritara la carte. Fiindca nu cumperi doar un produs. Semnezi un cec in alb continuitatii culturii romane. Exista oare ceva mai important pentru un copil decat sa invete corect limba materna? Sigur, dupa ea si inca 10 daca il tine puterile!

Asa ca maine ma voi duce la tipografie si va voi tine la curent cu evolutia Editurii Caii Verzi, cai pe care cum ati aflat deja ii pastorim sau mai exact ii ducem la pasunat eu, Oana si Stefan.

Si a fost lansarea….


In viata mea n-am avut sau n-am fost la vreo lansare mai faina. Nu ca am organizat-o eu ca nu am niciun merit. Asa a fost, s-au aliniat planetele. Dar s-o iau cu incetul.

Am ajuns pe la patru, putin inainte de patru, Cu Adina, cumnata mea care ne-a trasportat, pe mine si pe Stefan cu platourile cu prajituri, pateuri, sampanie, pahare, farfurii, bomobaoen etc …etc  Adina a plecat sa o ia pe Mara, una din cele doua Mara carora le e dedicata cartea 🙂 si eu am ramas cu Stefan pe la Muzeul Taranului Roman. Unde m-am rugat cu cerul si pamantul sa-i cumpar un cojoc fain. Si m-am rufgat si m-am rugat. El nu si nu si nu si nu…el e de obicei incapatanat, eu nu, dar el m-am tinut tare. Pina la urma am luat cojocul, care-i vine foarte bine si pe care i l-a admirat si prietena lui Ioana. Deci e bine, fiindca inseamna ca-l va purta. Daca nu, ar fi zacut in dulapla fel ca haina de piele pe care i-am luat-o acum doi ani. Sunt sigura ca dupa ce ii va trece incapatanarea o va purta, noroc ca e un model clasic. Dupa aventura cu cojocul, am mancat un kurtos colacs facut in orasul meu semi-natal Targu Mures asa ca am avut unul din momentele Kodac si mi-am dat seama ca as face bine sa-mi mai fac drum insper acolo. Adevarul e ca eu cu Oana ne-am propus un descalaecat prin Tg Mures si Clj prin primavara, ca vrem sa mai scoatem niste carti pina atunci. Daca tot vorbim de Oana e bine sa va spun ca si ea a venit printre primi motiv pentru care am avut amandoua timp sa ne cumparam si carti. Ce, intr-un post viitor, ca pe una mai am putin si o termin. Vonnegut, mon amour, bineinteles. Deschid paranteza-daca ar fi un cec alb de scriitori si as putea sa-mi aleg sa fiu unul dintre scriitori care stau sa sa nasca din aceasta germinatie, apoi musai, indubitabil si fara retinere as fi Kurt Vonnegut. Inchid paranteza revin la Muzeul Taranului.

Am aranjat cu Stefan si Oana, masutele pe acolo, am imprastiat bunatatile, asta in timp ce Irene de la Carturesti impodobea bradul cu cativa colegi de-ai ei. Il impodobeau foarte original, cu felii rotunde de potocala trase prin zahar ars si agatate cu agrafe de birou rasucite, asta daca vroiati o idee de decoratiuni. Eu una o s-o aplic. Asa ca va imaginati, prajituri, brad, porocale in zahar ars, sampanie si fara Hrusca ca era o atmsfera faina de Craciun. Celor care-l iubiti pe Hrusca, n-am nimci cu el decat ca tot ce e in exces e….Sa-l lasam pe intaiul colindator al tarii sa-si faca suma pe tot anul si sa ne vedem de cartile noastre. Mai ales ca n-am mai scris de mult asa de mult si ma dor mainile…

Inainte de a incepe sa vina lumea, am stat de vorba cu Alexandru Soficaru, prieten de pe FB pe care ieri am avut bucria sa-l cunosc in carne si oase. Mi-a daruit un volum de-al lui de poezie, pentru care ii multumesc si adusese Cu sange rece si albastru sa i-l semnez.

Apoi a venit Candice Luana Dragota, doamna cu pisicile si cu Intamplari din gradina cu pisici. Radianta ca de obicei. Pentru cei care nu o cunoasteti pe Candice va spun ca radiaza bunatate si omenie. Eu una trebuie sa-i multumesc pentru ca mi-a sustinut inconstienta si optimismul( daca nu cumva e un pleonasm 🙂 )si in tot acest timp mi-a spus ca se va vinde bine cartea ca va fi bine si ca in general nu am a ma teme de nimic. Pe scurt, Candice mi-a intrat la inima acolo unde sunt cativa oameni de ani de zile si foarte putine newentry-uri.

Pe la 18 a inceput sa vina lumea. Si a venit si a venit. Au fost asa. Carmen cu gasca, respectiv cei doi copii ai ei si Codrin, despre care am o poveste sa va spun, dar mai incolo. Adina cu Mara. Daniela cu Andrei. Lili cu Andrada, Daniela cu Mihai. Pe scurt, au venit toti copiii carora le era dedicata cartea. Mai putin Sofia. In plus am avut-o pe invataoarea lui Stefan si a lui Tudor, de la 97, doamna Coman, care a mobilizat toata scoala. Apoi au venit colegii lui Stefan in frunte cu Diriga si doamna Carlan, profa de istorie impreuna cu fetita ei. A mai venit colega mea de facultate, Iulia Arsintescu pe care nu o mai vazusem de o suta de ani…Ce sa mai, am fost vreo 60-70 de oameni …Copiii s-au distrat cu bomboanele si au stat cuminti sa fie picati pe fata. Adultii au schimbat impresii despre copii, Craciun, carti, mincinosi…Am baut sampanie, ceea ce mie nu prea imi sat in fire motiv pentru care ati putea crede ca mi se parea totul mai stralucitor decat era in realitate dar nu e adevarat….chiar a fost stralucitor. Pun poze ca sa dovedesc dar asta dupa ce le recuperez de la pozari 🙂

Am facut poze cu copiii fiindca vroiau sa se pozeze cu “autoarea” asa ca va dati seama ca m-am simtit ca un star rock. Mai am povesti de ieri. Cum ar fi cum si-a uitat fiu meu ghiozdanul in taxi, ce mi/a spus Codrin si cum ne-am hahait pina la 12 noaptea cu vara-mea si gasca ei …dar asta, mai incolo, ca inca sunt ambetat absolut si ma duc sa-mi fac acfeaua numarul doi.

Oricum, le multumesc tuturor celor care au fost ieri. Chiar mai mult decat o pot face prin cuvinte, pe bloc.

E grea piata de carte


Piata de carte e grea. Am simtit-o pe pielea mea fiindca astazi am dus impreuna cu Oana si Stefan 350 de carti “Craciunul Mincinosilor” a cate 32 pagini de 250gr/m plus 5 de coperta a  300gr/m. Cand am aparut la achizitii cu trei ditamai geamantanele pline cu carti…va imaginati ca am facut senzatie. A fost un moment Kodak, din pacate nu ne ardea de poze fiindca eram rupti de sale. Dar incepind de saptamna viitoare cartea noastra va aparea in reteaua Carturesti din intreaga tara. Va costa tot numai 20 de lei fiindca ne dorim sa fie accesibila. Asa ca in ciuda durerii de spate acum sunt fericita.

Urmeaza sa-i facem si o lansare in Carturesti, inca nu stiu data dar va tin la curent!

Lectii de daruire


Intalnirea de ieri de la Clubul Seniorilor din sect 1 a fost o lectie de romana si una de viata. Una de romana fiindca o doamna profesoara de romana haruita de la Dumnezeu ne-a tinut o lectie superba despre Macedonski, poet simbolist putin bagat in seama de manualele de romana de pe vremea mea cel putin. Asa ca am aflat o gramada despre conflictele lui cu Eminescu, despre cum se atacau prin ziare si cum si-o trageau la gioale cu arta si mult talent, amandoi. Ideea lectiei a fost una generoasa. Sa nu confundam niciodata omul cu arta lui. Omul e om, are bune, rele, tare, haruri. Daca vrem sa urcam ceva pe postament si sa ne facem idoli, sa o facem cu arta lor. Si pe mine ma scoteau din sarite exagerarile acestea. Se vorbea despre poeti ca si cand n-ar fi fost oameni, nu ar fi avut o fiziologie si nu ar fi urmat acelasi tract digestiv. Cert este ca mi-a deschis apetitul pentru Macedonski asa ca pregatiti-va pentru un post cu poezia lui. Puternica si originala, sta vertical si-n ziua de azi fara niciun fel de proptele.

Mie mi-a iesit foarte bine discursul dintr-un singur motic. Nu a trebuit sa-l tin. Distinsa doaman Elena Stefanescu imi citise carticica de Craciun asa ca aprezentat-o domnia sa. Asa ca am dat autografe de m-a durut mana si am vandut jumatate din cartile pe care le-am luat cu mine.

Mi-au placut asa de mult seniorii incat m-am oferit sa fac o piesa de teatru cu ei, asa pentru ca si sala o permite. Este o sala mara, cu doua intrari, impartita in doua si cu o arcada intre cele doua spatii, deci unloc ideal pentru o “cutie italiana” mica.  Ca un amanunt, este identic cu salile mari de la etajul 3 din ATF cele in care erau studentii claselor Cojar si Dem Radulescu ai generatiei mele. Asa ca din ianuarie ma voi apuca de o sceneta, ceva vesel si usor de facut, probabil Caragiale. Cand e gata, va invit. Probabil prin februarie. Mi se pare foarte amuzant. Si voi avea timp liber fiindca din ianuarie am renuntat la contractul pe care-l aveam. Prietenii stiu de ce. In fine…

Astazi merg cu Oana la Carturesti sa vorbim despre distribuirea cartii noastre. Am mai pre-vorbit dar astazi va fi decizia finala deci ne prind bine cateva ganduri bune. Tineti-ne pumnii! Zi buna!

PS Pentru ca lui Macedonski ii placeau foarte mult trandafirii, de altminteri chiar cu o clipa inainte de moarte a cerut sa-i miroasa , i-a mirosit si a trecut pe lumea de dincolo cu mirosul lor in nari, o poveste foarte simbolista, doamna profesoara Elena Stefanescu a adus ieri trandafiri din gradina sa, gradina care este identica cu cea din “Povestiri din gradina cu pisici” a lui Candice Luana Dragota. Ei bine, acel trandafir miroase!!! deci inca exisa trandafiri care miros si care se tin foarte bine in apa. Al meu arata senzational si azi.

PPS Ziceam mai sus dar mi-am pierdut ideea fiindca sunt senila, ca a fost o lectie de viata. Seniorii pe care i-am cunoscut, unii mai seniori, unii mai putin seniori, erau cu totii dornici sa mai afle lucruri, sa invete engleza de exemplu(sa faci cursuri de engleza la 65 ani mi se pare genial! asa facea si tatal meu, am sa va povestecs alta data despre asta…) iar ceea ce face doamna profesoara este mai presus de cuvinte. Lectia era pregatita in amanunt, motivatii, detalii, citate, totul ordonat, totul a curs, totul cu sens si foarte usor de urmarit, v-o spune una al carei creier e scurtcircuitat …De unde se vede treaba ca o profesie daca o faci din strafundurile sufletului, din daruire fata de oameni si nu pentru bani, apai nu te mai poti opri din ea veci…Tot respectul pentru aceasta femeie minunata.

Clubul seniorilor si “Craciunul mincinosilor”


Acum ma pregatesc sa merg la intalnirea de la Clubul Pensionarilor din Sectorul 1, unde le voi vorbi despre Craciunul Mincinosilor si cu ajutorul lui Dumnezeu le voi si vinde cateva carticele pentru nepotei. Mi-e putin teama fiindca pina acum nu am vorbit decat la turneul din licee si banuiesc ca aici va fi diferit. Sper sa nu scap vreun “futui”, “cacat” sau “am pus-o” fiindca la mine din pacate oralitate e debordanta si functioneaza dupa niste legi ale ei. Intru intr-un fel de transa, ma concentrez numai pe ideea pe care o am de spus si de multe ori nu aleg cele mai academice cuvinte. Cred ca este pur si simplu o reactie de fronda la limbajul de lemn in care am crescut pina la 20 de ani. Si acum exista pe youtube o postare de la un liceu, nu stiu exact, cred ca era de la Scoala Centrala, cand am spus ” what a fuck” …deci tineti-mi pumnii sa nu ma fac de ras mai ales ca intalnirea asta a fost aranjata de Candice, o stiti… Candice cu “Intamplari din gradina cu pisici”. Si nu as vrea sa imi spuna ca i-am socat seniorii 🙂 Deci, tineti-mi pumnii! Si evident comandati pe mail “Craciunul Mincinosilor” la Oana  oanastoicamujea@yahoo.com sau la mine ivonacodruta@uahoo.co.uk 

Sa va dea Dumnezeu o zi faina, faina!

Gaudeamus sa fie ca cititori, destui!


http://www.tritonic.ro/blog/

Momentan ma simt ca o camila abandonata in desert dar sper ca pina diseara la ora 19 cand e lansarea sa-mi revin. Cartile sunt bune si merita. Si a mea(Negru de fum)  si a Oanei (Dincolo de oglinda)  si a noastra -Craciunul Mincinosilor. Asa ca va astept.

CRACIUNUL MINCINOSILOR CAP 1


1 SCRISOARE DE LA MOŞ CRĂCIUN

Data de 2 decembrie a zguduit din temelii micul oraş Ionas. Cu toate că părea o zi de iarnă ca oricare alta, cu soare moale şi câţiva fulgi răzleţi, lucrurile au explodat odată cu deschiderea cutiilor poştale. Toţi copiii din oraş au primit câte-o scrisoare. Scrisă pe hîrtie gălbuie cu cerneală aurie. Ghiciţi de la cine? De la Moş Crăciun!  Era primul an în care în loc să îi scrie ei Moşului le-a scris Moşul lor. La început au crezut că e o glumă. Dar bineînţeles că nu era aşa. În prag de Crăciun nu-I arde Moşului de glume. Scrisorea spunea cam aşa.

“ Dragă Ana …sau Maria…sau Tudor..sau Sanda..sau Andrei…sau Dragoş…sau Sofia…sau Mara…sau Alexandru…sau Ştefan…sau Grigore…” Toti cei 272 de copii din oraş erau numiţi. Unul nu fusese uitat. După care scrisoarea continua:

“Ştiu că veţi fi surprinşi de faptul că Moşul vă scrie. Dar anul acesta e un an special. E anul în care decid dacă mai este sau nu mai este nevoie de prezenţa mea. Vedeţi voi, m-am săturat să se îndoiască anumiţi copii de existenţa mea. M-am săturat să îmi scrie scrisori în care să-mi promită că vor fi cuminţi, că vor mânca legume şi fructe şi mai ales că nu-şi vor mai minţi părinţii. Eu le aduc tot ce-şi doresc dar ei uită de lista lor de promisiuni. An de an promit şi apoi uită. Şi ca şi când nu ar fi de ajuns, apoi mă critică. Ba că aş fi prea gras, ba că nu aş fi deloc. Şi ei cred că nu mă prind. Sau că uit. Sau că sunt senil. Senil dragii Moşului înseamnă cu mintea dusa. Adica tra-la-la Ei bine, dragi copii, mă prind, nu uit, nu-s senil.Nu-s tra-la-la deloc. Mai mult decât atât, vă spun acum clar şi răspicat că eu am un loc special înlăuntrul vostru din care ştiu tot ce faceţi, tot ce spuneţi şi tot ce gândiţi. Nu vă spun care e acel loc, asta rămîne taina mea.

Ca să n-o mai lungesc, că doar suntem în preajma Crăciunului, am decis să schimb regulile. Anul acesta de Crăciun nu îmi veţi mai cere voi mie ceva, ci vă voi cere eu vouă.

Vă cer ca pe data de 8 decembrie, la doua zile după ce vine Moş Nicolae, ştiţi voi, seara când ghetuţele care lucesc de curăţenie se umplu cu nuci, mere şi alte  bunătăţi să îmi returnaţi toate jucăriile pe care eu vi le-am adus în ultimii trei ani. Da, aţi înţeles bine, le vreau înapoi. Vreau sa le duceţi pe toate, să nu uitaţi niciuna oricât de mică şi să le lăsaţi în faţa bradului din Piaţa Primăriei. Aş vrea să nu uitaţi nicio jucărie si mai ales să vă aduceţi aminte ce i-aţi promis în aceşti trei ani Moşului.

Daca mai mult de 100 de copii vor răspunde rugăminţii mele, voi continua să vin. Dacă nu, am să las lumea fără Moş Crăciun.

Ca să ştiţi  câţi copii se pregătesc să-mi răspundă şi cum staţi, în aceeaşi piaţa a Primăriei, sub brad, voi afişa în fiecare dimineaţă, scris în zăpadă, numărul exact al copiiilor care vor să facă aşa cum i-am rugat. Ştiu că e greu să dai înapoi dar numai aşa înveţi să preţuieşti ce ai primit.

Cu drag, Moş Crăciun

PS  Nu le spuneti părinţilor nimic. Asta este numai între voi şi mine. Este secretul nostru”

Inutil să vă spun cât de miraţi au fost copiii. Poate vă întrebaţi cum au reuşit să citească nişte copii care nu sunt la şcoală scrisoarea de la Moşu. Dacă vă întrebaţi asta e bine, înseamnă că sunteţi copii deştepţi. Ei bine, după ce deschideai hârtia, care părea goala, o foaie alba doar, începeai să auzi vocea Moşului în capul tău şi pe foaie apăreau literele scrise cu cerneală aurie. Era ca şi când de fapt Moşul le citea scrisoarea, fiecăruia în parte, cu glas blând şi liniştit.

Şi colac peste pupăză, a început o vijelie groaznică care a smuls beculeţele care decorau deja oraşul. Era ca un semn pentru copii că Moşul nu glumeşte. De aici înainte povestea noastra va urmări câţiva copii din Ionas care au făcut tot ce au putut să-l salveze pe Moşul.

pentru comenzi :

 ivonacodruta@yahoo.co.uk

oanastoicamujea@yahoo.com

Cei care vor autograf pe carte sa specifice pe comanda. Cartea costa 20 lei si se trimite prin posta.

Gaudeamus si Louis Vuitton


Nu mai tin minte, prin 85/86 am venit la Bucuresti intr-o vara sa vad teatru. Urma sa dau examen la regie si am considerat ca e de bun simt sa-mi fac o infuzie cu teatru de calitate.  Parintii mei au considerat si ei ca merita efortul. Am vazut atunci niste spectacole memorabile. Richard al III-lea la Teatrul Mic cu Stefan Iordache in rolul principal, regia lui Silviu Purcarete (daca nu ma insel) Hamletul de la Bulandra cu Caramitru, Fratii Karamazov la Nottara in regia lui Dan Micu, in fine, multe spectacole puternice. Si traiam eu asa cu impresia ca actorii si regizorii mari sunt un fel de semizei care baga ambrozie si nectar pe o parte si cealalta genereaza imagini mirobolante care te urmaresc apoi, pe tine simplu si nating privitor, toata viata. Stateam in Bucuresti la matusa mea pe care o chema Ifigenia Tudorica, Si din cauza acestui nume popmpos toata lumea ii spunea Geta sau Doamna Tudorica. Si aceasta matusa a mea, Dumnezeu sa-i odihneasca sufletul, pe linga faptul ca facea o mincare la care cred ca coborau si cerurile doar sa o adulmece, lucrase toata viata ei , de la 18 ani, in teatru. Fusese secretara lui Vraca, Eugen Lovinescu. Il cunocuse bine pe Calboreanu. Pe scurt, era harsita in lumea teatrului. Ei bine, fiind ea o femeie cu mult umor si cu un spirit fin de observatia, ca nu degeaba lucra in teatru, m-a luat intr-o seara deoparte si a incercat sa ma pregateasca. Sa imi povesteasca ca lumea artistica nu e asa cum cred eu, ca exista invidii, ca degeaba faci tu ceva bine ca nu e obligatoriu sa fii si recunoscut, ca de multe ori colegii iti spun ca binele e prost si prostul e bine numai ca sa te ameteasca etc etc  Concluzia Getei era ca trebuie sa ma concentrez intotdeauna numai pe scena si sa fiu imuna la culise, daca vreau sa rezist nervos. Aveam 16-17 ani si nu o prea credeam. Ma gandeam ca e doar acrita. Nu era deloc. Era doar un om care era implicat in procesul de creatie dar nu la nivel artistic ci administrativ, asa ca avea ocazia sa vada totul cu ochi limpede.

Ei bine, de atunci a trecut un sfert de secol si am avut ocazia sa probez spusele matusii mele. Mi-am adus aminte de acest lucru, fiindca Gaudeamusul sta sa inceapa…Cine crede ca in literatura sau teatru nu exista Louis Vuittoane si Hermesuri, se inseala. Esti mai cu mot daca faci parte dintr-o anumita gasca. Daca frecventezi anumiti oameni. Daca zambesti cui trebuie. Si aici sunt oameni care iti spun ca raul e bine si binele rau doar ca sa te ameteasca. Dar nici ca-mi pasa! Ma bucur ca ma vad cu cativa oameni care-mi plac, carora le zambesc nu fiindca trebuie ci fiindca-mi plac.  Se stiu ei care sunt nu-i mai strig aici…Imi voi clati ochiul cu aglomeratia de la anumite standuri si vantul prin salcii de la altele si voi incerca pe cat imi sta in pueri sa sustin noua mea carte”Negru de fum”. Care in ciuda numelui nu e o carte trista. Din contra.

Asa va si la Gaudeamus am de gand sa ma concentrez pe ce se intampla pe scena si nu in culise. Fiindca nu stiu daca stiati, dar culisele sunt o scena in aspiratie. Dar asa trebuie sa ramana, in aspiratie. Deci sa nu le permitem culiselor sa devina scena si scenei sa devina culise.

Previous Older Entries