Rogozin, selfie si eu


In viata fiecarui om vine o clipa cand realizeaza ca e expirat. Mai sta pe raft doar dintr-o intertie. Pentru mine momentul asta a insemnat febra selfiurilor. Nu le pricep. Ce e fascinant? Ca iti poti face poza singur si daca ai mana destul de lunga iese relativ clara si fara sa-ti arate fata ca un harbuz? 

Singur. Eu mine. Eu cu mine. Eu insumi. Numai eu.

Unde-i valoarea in asta? Eu la buda, eu la ghena, eu la epilat, eu la coada. Si?

Ce spune asta despre mine? Ce din mine dezvaluie selfiul asta? Inventat mai mult ca sigur de un asiatic antipatic, singur in vizita prin Europa, dorind sa se dea mare la serviciu, acolo unde nimeni nu-l inghite, ca e un workaholic si-un pupincurist….

O sa ma duc sa arunc toate pozele cu ai mei cand eram mica, colegii de gradi, de scoala si de liceu, pozele cu copiii mei mici, cu bunicii lor, cu toate zilelle de nastere si-o sa-mi umplu albumul de selfiuri sa moara Tac si Pac de atac. De panica, ciuda, cord, ce-o fi, numai sa crape, ca selfiuri ca ale mele n-are nimenea…

Colac peste pupaza Rogozin muta razboiul pe Twitter. Mai lipseste sa faca un grup pe FB si sa se lupte cu un grup din Ucraina sau Romania, in citate, catelusi si pisicute. Si daca se supara rau,  isi dau intai unlike si apoi unfriend si la sfarsit de ciuda! inchid si calculatorul…desi uitasera ca pusesera la descarcat ultimul film cu Chuck Norris (daca o exista un ultim film cu el…)

Cei de la NASA se mira cum de nu ne traznesc meteoritii si au descoperit acum cauza: “un noroc chior”. Avem noi, un noroc chior…clar asta e!

Americanii au scos un documentar Feedup prin care ni se spune ca suntem omoraiti lent dar sigur, cu zahar…nu l-am vazut dar am citit ca asta ar fi ideea…

Pe plan local.In timp ce tara arde premierul piaptana barba cuiva. Presedintele face alcoolic un inalt demnitar rus. Din ce in ce mai multa armata se aduna iar noi ca niste somnoroase pasarele ne indopam cu talent showuri. 

Dupa cum scriam si ieri, Branul e scos la vanzare…

ProTv-ul lucreaza mai tot in Antena si Antena isi cauta de lucru….

What a wonderful world! E limpede ca viitorul va apartine celor cu nervii tari si stomacuri asisderea.

Am imbatranit, e clar, nu mai pricep lumea asta. Ma duc sa mai citesc niste mailuri, din spam!, sa-mi mai treaca necazul. 

Advertisements

little boy


Daca te uiti in albumul cu poze, daca te uiti cu atentie si foarte detasat, o sa gasesti exact momentul in care ti-ai pierdut inocenta. Intre doua poze, lumina din ochii tai va fi alta. Intre doua poze, va aparea o diferenta aproape imperceptibila, poate o cuta in dreptul sprancenei, poate colturile gurii mai lasate, poate o asimetrie aparuta in mod bizar. E semnul ca in tine s-a rupt ceva. In general ii spunem acestui fenomen “maturizare”. Din acea clipa incolo apare suspiciunea atunci cand cunosti pe cineva . Din acea clipa, oamenii incep sa se imparta in foarte multe categorii, de unde pana atunci erau doar prieteni pe care-i cunosti si prieteni pe care nu-i cunosti inca. Incep sa devina “cunostinte”, “colegi de serviciu”, “parteneri de socializare” sau “prieteni virtuali”. Oricum ai da-o, sunt multi “altii”. Unii care nu-s ca tine, nici cu tine, nici pentru tine.

Ei bine, cred ca si-n albumul cu istoria omenirii, daca te uiti, poti lesne baga de seama ca a fost un moment clar cand omenirea si-a pierdut “inocenta”. Si acela n-a fost in hulitul si negrul Ev Mediu, n-a fost in excesele de violenta ale unor dementi, de care istoria e doldora doar ca cei din randurile carora provin ii definesc ca eroi si dau numele lor unor strazi…Omenirea si-a pierdut inocenta, dupa parerea mea, atunci cand americanii au lansat Little Boy. Fara niciun rost. Fara nicio miza, doar fiindca o aveau si voiau s-o vada in actiune. Razboiul era practic terminat, orasele erau distruse peste tot in Europa, fascismul isi cantase deja cantecul de lebada…Mai mult decat atat, bomba era nu doar moartea, ci o samanta de moarte. Moartea a fost cultivata atunci si avea sa infloreasca multi ani de atunci incolo…, pana in zilele noastre. Sunt convinsa ca intr-un fel sau altul “epidemia” de boli grave de acum (practic nu poti sa faci doi pasi fara sa afli de cineva in mare suferinta)  isi are inceputul atunci.  Little Boy a fost un triumf al stiintei si a aratat exact ceea ce poate face stiinta atunci cand cei care o manevreaza sunt rupti complet de Dumnezeu. Cred ca traim in continuare un rau intrat pe acea poarta deschisa de Little Boy. In continuare facem lucruri, fara sa le gandim in termeni de bine/rau si fara sa tinem cont ca ceea ce noi credem a fi bine, poate fi (si de cele mai multe ori e)  rau. Si in continuare suntem incapabili sa vedem consecintele gesturilor noastre pe termen lung. In continuare nu am asimilat ideea ca un rau (in cazul in speta-Hitler) nu poate fi combatut cu un rau si mai mare (bomba atomica).

In viata fiecaruia dintre noi exista o bomba atomica ce deschide usa raului. Poate fi o ambitie fara margini, poate fi o frustrare din copilarie, poate fi o competitie prost inteleasa. Cert este ca daca apasam pe buton, nimic nu va mai fi, niciodata, la fel. Tot ce putem face este sa ne cultivam atentia si sa ne antrenam inima sa simta durerea altcuiva. Daca pilotul acela care a lansat bomba ar fi simtit durerea pe care gestul lui o va provoca sunt convinsa ca ar fi infruntat fericit curtea martiala. Si asta doar ca sa me refer la ultima si cea mai mica veriga a raului, asta fiindca de cele mai multe ori, noi toti suntem in postura celei mai mici verigi a raului. Suntem mai des pilotul care lanseaza bomba decat Einstein si grupul de savanti,  dar asta nu ne face mai putin nocivi, din contra, fiindca suntem mai multi. Foarte multi….

Kurt Vonnegut si atacul Dresdei


Pot sa spun ca-l iubesc pe Vonnegut.  Nu exagrez. Este scriitorul al carui umor mi se potriveste cel mai bine. Daca lui Basescu ii plac glumele lui, mie imi plac glumele mele tocmai fiindca mi-au fost inspirate de Vonnegut. Asa ca despre el voi scrie mai des poate decat despre altii. Adica am sa-l pun undeva linga Shakespeare, Cehov, Marques, Caragiale si ar mai fi cativa pe lista scurta a oamenilor care mi-au imbogatit umorul si prin asta puterea de fascinatie asupra lumii. Pentru mine, umorul a fost aliatul meu. Si  o arma. A fost o vreme cand din cauza unor evenimente nu foarte vesele din viata mea mi l-am pierdut, dar asta e vorba despre “atacul asupra Dresdei” din viata mea ori eu vroiam sa va vorbesc despre “atacul asupra Dresdei” din viata lui Vonnegut. Imi asum riscul de a ma injura si a iesi de pe pagina  si am sa fac o scurta dizertatie despre atacul Dresdei din viata fiecaruia. Fiecare dintre noi avem o Dresda.  Ne bagam intr-un beci, stam acolo, un mult care ni se pare putin sau un putin care ni se pare mult, fiindca in beci timpul e suspendat, dar cand iesim lumea a disparut. Un moment in care tot ceea ce credeai despre lume dispare. Dispar prietenii si sensurile. Iesi din beci si esti singur. Hey, is there anybody in there? La coborare te descopri pe tine. La iesire descoperi lumea. Altfel. Gata cu dizertatia back to Vonnegut!

Vonnegut, american de origine germana, este prins in Dresda luptand de partea aliatilor, evident! si este martor la raderea Dresdei de pe suprafata pamantului. Ce umor ciudat, un neamt suprins in Dresda in timp ce lupta de partea aliatilor..

http://ro.altermedia.info/calendar/dresda-1945-crima-cu-premeditare_2040.html

Este agresat in dubla lui calitate de german si american, dar mai ales in cea de om. Povesteste de multe ori cum la iesirea din adapost a fost marcat de marele nimic ramas in urma atacului. Acest lucru l-a transformat intr-un om care a luptat toata viata lui prin toate scrierile si cu toate cuvintele si ideile lui impotriva razboiului. Si tot acest lucru l-a facut sa intelega ca in viata  ai doua optiuni si numai doua. Nebunia si umorul. Mi-e foarte greu sa aleg despre care carte a lui sa vorbesc.  Asa ca am aplicat principiul dadaist a lui Tzara si am lasat intamplarea sa creeze poezia pentru ca pina la urma, stim cu totii, sensul e in creierul privitorului cel putin la fel ca in cel al artistului.

Si ironic sau nu, dar foarte vonnegutian, a iesit Hocus Pocus!  Ar fi putut fi “Abatorul nr 5” sau “Mama noapte” sau “Leaganul Pisicii sau “Fii binecuvantat, domnule Rosewater!”, “Mic Dejun de campion” dar avand in vedere ca a fost o extragere din joben si ca domnul Vonnegut e aici, doar el ne vorbea de timpul concomitent (pe care l-am exploatat si eu cat de bine m-am priceput in “Hotii de timp”) a iesit Hocus Pocus! Dar inainte o scurta pauza publicitara 🙂 Astept rasunsuri despre atacul Dresdei din viata voastra, a avut loc, sau inca il asteptati ? 🙂