Niciun “lol”!

Mi-a trecut prin cap razant, de la stanga la dreapta, gandul ca as fi putut avea in liceu, Facebook. In liceul acela comunist, din acele vremuri comuniste, in care si sa spui bancuri parea un act de curaj, sa apara dintr-odata o unealta din asta atotstiutoare si atotprezenta ca FB. Ce am fi scris noi, copiii comunisti din acea vreme…In prima instanta n-am fi scris nimic fiindca ne-ar fi bubuit creierul de fericire. Apoi ar fi trebuit sa asteptam sa vina curentul, dat fiindca el era luat cam zilnic de la 18 la 22…apoi ar fi trebuit sa ne facem acele tone de teme pe care le primeam, de genul 20 pagini de Gazeta Metematica de marti pina joi si altele…dar apoi daca am fi avut FB cu siguranta nu am fi pus poze cu inimioare si catelusi, n-am fi pus afise luate de pe net si nu ne-am fi expus vesnicele lol si epic…poate gresesc, din prea multa informatie, prea multe surse, prea multe din toate parca nu prea mai avem ce sa ne spunem…

Adevarul e ca e greu sa ai mereu ceva al tau de impartasit cu lumea. Ar exista si varianta sa taci dar asta e moarte curata. In ziua de azi daca nu trambitezi, daca nu te agiti, daca nu te afirmi, esti nimeni. Brandingul personal e mai important ca persoana. Eticheta bate produsul. Nu doar la toale ci si la oameni. Am ajuns sa fim ahtiati dupa aprobare. Vrem non stop  like-uri, zambete, incurajari. Simtim nevoia sa stim ca suntem stralucitori, luminosi, inconjurati de lume. Unde duc toate astea? La depresii din nimic, la sinucideri fiindca nu esti destul “de iubit”, de popular. Cand vedeam filmele cu liceeni americani care se dadeau cu curul de pamant sa fie populari mi se parea amuzant dar iata ca modelul social a fost important. Frecventam si noi scoala succesului cu orice pret.

Bunica-mea stia ca are de facut zilnic mancare pentru o masa ca la nunta, daca putea face asta, era fericita si-i multumea lui Dumnezeu. Daca nu, iarasi ii multumea. La 72 de ani a decis ca si-a incheiat socotilile si a cerut sa moara. La 72 a si murit. Nu a avut nevoie de confirmari din partea copiilor sau a nepotilor. Relatiile ei cu lumea nu erau pe orizontala ci pe verticala.

Mi-ar placea sa-i seman mai mult….

off the record no 17

Adakiss intreaba daca era mai bine in comunism, o intrebare sincera pusa de cineva care n-a trait vremurile respective. Si care aude ba ca era sumbru, ba ca era linsite si pace. A pus aceasta intrebare ieri seara si de atunci ma gandesc cu ce poveste i-as putea eu reda, unui copil, esenta comunismului. Daca a avut una. Dar trebuie sa fi avut. Si binele si raul au o esenta , probabil aceeasi 🙂 Cred ca toti copiii, inclusiv ai mei, au auzit de curentul care se taia, de cartile si revistele care nu erau, de tampoanele care nu existau si lupta pentru vata, poate parea grosier ca am zis asta, dar e o realitate ca femeile aveau aceeasi fiziologie si-n comunism ca si acum …Si multe altele, de la faptul ca mi-a inghetat in 87 apa-n pahar, ca dormeam cu paltonul si bagata in sacul de dormit…de la faptul ca legitimatia de om al muncii in intreprinderea socialista Biofram ma salva de patrulele care ma opreau la tot pasul sa ma intrebe ce caut eu in Bucuresti daca am buletin de Targu Mures…Si cate si mai cate…Dar toate acestea nu fac cat urmatorea poveste. Cred eu.

Mergeai la mare, pe litoral, in tara ta, unde mai veneau grupuri de nemti, polonezi si cateodata suedezi. Si ei mancau anumite lucruri, cum ar fi oua, si sunca si salam de sibiu si cascaval…si tu primeai o paine cu gem la micul dejun…Degeaba aveai bani, degeaba erai la tine in tara, degeaba munceai un an intreg, tu trebuia sa ii spui copilului tau care balea la un Toblerone din SHOP ca nu i-l poti cumpara. De ce? Fiindca nu e neamt, sau polonez sau suedez. Si atunci trebuia sa te imprietenesti cu ei, sa-i faci cumva sa intelega de ce nu poti cumpara tu, in tara ta cu banii tai, ceva ce vroiai, si-i rugai pe ei sa-ti ia. Dar asta pe sestache, ca nu aveai voie sa-i rogi! Cat despre masa la restaurant, acolo chiar nu aveai ce face, decat sa balezi. Si sa crezi cu furie ca va veni si vremea ta, cand vei trece Dunarea innot si cu putin noroc vei ramane neimpuscat si vei ajunge la sarbi unde vei fi, prima data, liber!