Text mai vechi, publicat pe Cenusadetrandafir

Divorţez deci… rezist

În decurs de-o oră m-au sunat trei prietene să îmi spună că divorţează. Prima după 13 ani de căsătorie, doi copii adolescenţi, un căsoi cu două etaje, o afacere de succes. Vrea să divorţeze fiindcă bărbatul i s-a încurcat cu una dintre angajate care are jumătate din studiile prietenei mele. Dar şi vârsta la jumătate.

 

A doua prietenă este căsătorită de 11 ani. Câştigă de cinci ori cât soţul ei, e pe poziţia trei într-o multinaţională şi vrea să divorţeze fiindcă în ciuda calificărilor, a studiilor şi a erudiţiei ei, soţul nu o respectă. O umileşte în faţa copilului, îi vorbeşte urât. O înjură. O tratează ca şi când ar fi servitoarea în casă. Am uitat să menţionez că soţul se mândreşte cu terminarea liceului, nicio limbă străină vorbită, nicio perspectivă pe termen scurt, mediu, lung sau extra-lung.

A treia e căsătorită de curând, de curând mămică şi a avut ocazia să cunoască o faţă a soţului pe care nu o bănuia. Româneşte spus, omul e bădăran, misogin şi paradoxal sau nu, fără serviciu. Şi cu toate că prietena mea munceşte 12 ore pe zi la serviciu şi restul acasa îmi spune că nu aude din partea lui nici măcar o vorbă bună. În schimb multe reproşuri.

Uneia dintre ele i-am spus să nu divorţeze. Celorlate două însa le-am spus să fugă cât văd cu ochii. Vă las pe voi să deduceţi singuri cui ce i-am spus. Acum am să vă spun doar că eu nu sunt pentru divorţuri. Şi eu sunt divorţată şi vă spun că nu e o fericire. Foarte puţine femei reuşesc să-şi păstreze echilibrul după divorţ. Mai ales dacă tu ai fost cea părăsită, cum e şi cazul meu, îţi ia foarte mult timp să accepţi că după 11 ani de căsnicie şi doi copii bărbatul tău îţi întoarce spatele. Te simţi nedemn. Te gândeşti ce mai mult ai putea oferi unui om decât iubirea ta, atenţia ta şi copiii pe care să-i faci. Dintre toţi oamenii pământului să-i faci cu el şi nu cu altcineva. Fiindcă tu alegi aşa.

Mie mi-a luat cam 3 ani să-mi revin. Trei ani în care a trebuit să mă reconstruiesc cărămidă cu cărămidă. Ani în care mi-am adus aminte ce muzică îmi place, ce haine vreau să îmbrac, ce obiceiuri am, cine îmi sunt prietenii. Tot ce ai construit cu greu în doi se năruieşte şi trebuie să te recompui pe tine. Dar ca să poţi face asta trebuie să pui la temelie respectul de sine pe care, cumva, soţul l-a luat cu el la divorţ în ciuda faptului că nici un tribunal din lume nu i l-a dat lui.

Nu doar din acest motiv nu sunt pentru divorţ. Nu sunt pentru divorţ fiindcă înseamnă să cedezi uşor, să te întorci pe călcâie şi să pleci. În general bărbaţii la câţiva ani după divorţ îşi cam uită copiii. Îi văd din ce în ce mai rar, uită de multe ori să dea banii. Sigur, sunt şi excepţii, bravo lor! Aşa că vrând-nevrând copiii sunt privaţi de prezenţa tatălui. Ca femeie nu ţi-e uşor să aduci pe cineva în casă sau să te vezi cu cineva dacă ai tăi copii nu-l aprobă pe acel cineva. Puţine femei suportă ca un barbat străin să le facă observaţii copiiilor lor. Şi uite aşa copiii cresc fără un model masculin. Ceea ce nu e bine.

Deci nu sunt pentru divorţ. Cred că e normal ca într-o viaţă să existe tensiuni, păreri contrarii, frecuşuri. Chiar cred că e normal ca din când în când fiecare să se mai uite peste gard şi să poftească la vecina. Dar nu cred că se mai poate face ceva atunci când nu-l mai respecţi pe celălalt. Atunci când nu mai eşti capabil să-i vezi calităţile. Atunci când nu-l mai admiri. Atunci când ai senzaţia că îl duci în spate iar când e rândul tău să primeşti un pahar cu apă, ia-l de unde nu-i!

Dacă în drum spre casă te rogi să nu fie acasă. Dacă ţi-e groază când vine weekendul. Dacă ţi-e frică să deschizi gura fiindcă nu ai habar ce reacţie ar putea avea celălalt. Dacă orice discuţie se transformă în ceartă. Ce rost mai are? Dar repet, să nu-şi imagineze nimeni că după un divorţ curge lapte şi miere. Eşti liniştită, calmă, îţi creşti copiii cum crezi de cuviinţă, te zbaţi de zece ori mai mult, fiecare decizie e a ta. Te bucuri singur, te întristezi singur. Nu e pentru toată lumea… Cât despre un al doilea mariaj… în alt articol. Gândiţi-vă bine! de Ivona Boitan

degetul, un pistol fara gloante vizibile

ce mi se pare mie relevant in povestea cu adolescenta:

-traim intr-o lume care pe pustanii sensibili, inteligenti si care isi pun probleme despre viata, ii sperie. putem oare sa ii condamnam? putem sa ii condamnam ca atunci cand aud de apocalipsa o vad ca pe ceva nu doar posibil ci si probabil? de vina sa fie mama, bunica, duhovnicul? ce simplu e sa arati mereu cu degetul. Cateodata degetul e doar un pistol fara gloante vizibile. Intr-o lume in care copiii mor mancati de caini, o lume in care nu mai avem iubirea dintre Ileaa Cosanzeana si Fat Frumos ci intre doua Ilene sau doi Feti, intr-o lume in care senatorii platiti de noi propun legi pentru delfini iar bolnavii de tuberculoza isi primesc medicamentele la timp doar fiindca un asistent face cheta pe strada ca sa le cumpere, intr-o lume in care o “barbie” de doi lei umple ecranele si o campioana abia daca se vede, o lume in care se voteaza eutanasiererea copiiilor bolnavi… o apocalipsa pare ceva real nu doar pentru un copil inteligent de 15 ani….

-ideea familiilor divortate nu e cea mai buna pentru a creste adolescenti fericiti. Tatal e indignat pe duhovnic. Dar el unde era? de ce nu-i scria fetita lui mailuri? Si daca ii scria, ca poate ii scria si lui, cine stie…, de ce nu-i spunea de ideea cu manastirea? Poate fiindca el o ironiza si-i spunea ca i-au “spalat mama si bunica creierul”? Tare greu ne e sa ascultam. Un duhovnic asta face, asculta. parintii de multe ori asculta fara sa auda. Copilul spune ca vrea arte plastice si mama ii zice “lasa, du-te la medicina, o sa vezi, o sa-mi multumesti peste ani”…daca a spus ca vrea la manastire si mama i-ar fi spus “ok, hai sa mergem la manastire impreuna” poate ca n-ar fi fugit de-acasa….E greu de depistat momnetul exact cand nu-i mai poti spune copilului”hai, nu ma mai bate la cap, du-te la joaca…” dar copilul nu se mai joaca si venise la tine ca un adult la alt adult.

-multa lume isi face probleme ca fetita avea un duhovnic. daca ar fi avut un iubit, ar fi mers in club, ar fi facut sex, nu ar fi fost probabil nimic in neregula, doar “ale tineretii valuri”, de inteles, cica. Foarte bine ca avea duhovnic, probabil ca omul acesta a ascultat-o si a inteles-o. altfel nu i-ar fi scris mail dupa mail. e limpede ca a gasit o supapa pe unde sa mai lase din presiune. Parinti divortati, note mari, lume nebuna….avea ceva bagaj de presiune adunat, mai ales pentru un copil sensibil…

-daca duhovnicul le da raportul parintilor despre ce i se spune in spovedanie nu mai e duhovnic, ci turnator. daca nu le da raportul, se impune ideea ca trebuie sa-si asume ce-i spune copilului. dar unde sunt parintii in ecuatia asta? 

-copilul invata foarte bine, e la Sf Sava, intrase cu media 10. Oare nu trebuie sa ne multumim si cu mai putin , ca parinti? E bine ca invata, dar obsesia lui nr 1 chiar nu e buna de nimic….oboseste, uzeaza si rutineaza…poate ca e o oboseala sa tii mereu stacheta sus.mai ales la 15 ani….

-ce e asa de rau ca a vrut sa mearga la manastire? ce e asa de ciudat ca sunt fete care prefera sa fie monahii? de unde ideea asta ca “n-ai toate tiglele pe casa” daca vrei sa intri in monahism? Orice om cedincios si-a dorit cel putin o clipa in viata lui sa intre in monahism, daramite un copil exaltat de 15 ani care vede acolo rezolvarea tuturor problemelor…

-presa trebuie sa faca un subiect, din orice. totul trebuie dezbatut. nu cred ca e singura care a disparut, ce a facut din Iulia asa un caz special? Ca invata bine? Ca e la un liceu de renume? Ca e implicata ideea de biserica, monahism? Toate la un loc? Un lucru e clar, daca n-ar fi avut parte de toata aceasta mediatizare totul ar fi putut intra intr-un normal mult mai usor. ar fi fost doar cateva zile de “chiul” de la scoala si o mica escapada monahala secreta. Asa va fi pentru toata aceasta societate avida de socsocsoc si senzationalsi indirect un suport pentru a-si exprima fiecre parerile. Inclusiv, eu….

Singurul lucru bun pe care l-ar putea face acum presa pentru Iulia si parintii ei atat de greu incercati zilele acestea ar fi s-o lase in pace. Sa uite subiectul.Pana la urma e doar o fetita de 15 ani care a mers cateva zile la manastire…Se va intampla asta? Va avea Iulia parte de putina liniste?  Probabil, nu. De ce? Poate fiindca e perioada Triodului, cand lumea “spalata pe creier” se pregaeste de inceputul postului Pastilor si trebuie deranjata de toti acesti oamnei inteligenti, reformisti , liberali si cu vederi largi…, poate fiindca nu trebuie scapata nicio ocazie ca sa dai in cineva, sau in ceva, nu conteaza in cine, important e sa-ti versi furia, pe parinti, duhovnic, manastire, stareti, credinta, biserica….

Singurul lucru bun pe care l-ar putea face parintii ar fi sa vada lucrurile in adevarata lor lumina. Si sa-si asculte copilul cu urechi de duhovnic iar duhovnicului sa-i multumeasca. Nu s-a intamplat nimic rau. Fetita lor de 15 ani le-a tras o sperietura, dar e acasa, sanatoasa, intreaga si probabil mai puternica decat saptamana trecuta. Si tare cred ca asta datorita rugaciunilor duhovnicului ei care probabil ca a fost si mai este inca terorizat….E mare lucru ca parinte sa stii cand sa apesi pe acceleratie si cand pe frana. Sa ne ajute Dumnezeu sa nu le incurcam niciodata!Iar daca le incurcam sa ne ierte si Dumnezeu si semenii, ca oameni suntem…Nu cred ca-i descalifica cu nimic gestul fetei lor de a fugi la manastire. daca ar fi sa-mi fuga undeva copiii…., apoi la manastire as vrea sa-mi fuga!

Matematica vieţii

Nu mai sunt oameni normali. Nu mai sunt până la unul. Sintagma după care trăin cu toţii este “te iubesc, deci te schimb”. Cînd vorbim, aşteptăm răspunsuri. Un anumit răspuns  şi numai unul. Şi cum ceilalţi nu ne oferă răspunsul pe care-l dorim concluzia care ni se pare nouă că se impune firesc e că trebuie să-l schimbăm pe celalalt. Tot ce la început ni se părea interesant, atractiv, acum vrem să schimbăm fiindcă ne deranjează. 

Rîsul sincer, simplu, se trasformă peste noapte în ironie, apoi în cinism. Conversaţia devine competiţie. Dorinţa de a fi în preajma celuilalt este schimbată cu impulsul de a-l lua în posesie.

Durează până să ne prindem că ceva nu-i bine, că ceva s-a schimbat. Ce simplu ar fi să vrem fiecare să lucrăm numai pe noi. Să experimentăm fierbinţeala fierului încins numai pe pielea noastră. Noi stăm la sol şi-i învăţăm pe alţii să zboare, ne zbatem pe uscat dar dăm instrucţini de înot. De ce putem face asta? Numai fiindcă suntem seci de iubire. Niciun strop. oricât storci-nimic! Şi cum nu putem iubi fiindcă nu avem privirea antrenată în a detecta lucrurile de iubit, schimbăm. Pentru că nu putem iubi, schimbăm. Nu putem schimba, părăsim. Nu-i aşa că viaţa-i simplă? Minus cu minus dau plus. Dar plus cu plus, ce dau? Dau cu virgulă sau cu X în perioadă….