Trezirea sau putrezirea, aceasta-i întrebarea…


Banalizarea este felul în care răul își asigură ziua de mâine. Odată ce toată lumea face ceva, că nu e mare lucru, răul triumfă.

Nu e mare lucru să înșeli. Toți bărbații o fac.

Nu e mare lucru să copiezi, toți elevii o fac.

Nu e mare lucru să divorțezi, toată lumea divorțează.

Nu e mare lucru să-ți lași copiii în urmă, toată lumea o face.

Nu e mare lucru să avortezi, toate femeile fac avort.

Nu e mare lucru să bei, cine nu bea?

Nu e mare lucru să copilărești până la 40 de ani, toată lumea face la fel.

Nu e mare lucru să fii agramat, uită-te în jur.

Nu e mare lucru să-ți înjuri țara, mama, nația, limba, cultura, tradițiile, credința, toți o fac. Hei, dar când mi-am înjurat eu mama?

Când ți-ai înjurat țara, limba, cultura, tradițiile, religia…

Banalizarea se face ușor, au grijă de asta ”noile media” dar și cele vechi. La televizor  numai muieri dezbrăcate, fie că e vorba de știri, emisiunea de sport sau cea pentru copii…toată lumea e pusă pe chefuri, abundă imaginile din cluburi. Mai nou am avut și imagini cu tras pe nas, în direct, la tv. Hei, dar ce mare lucru, toată lumea trage pe nas…Tuturor ne plac manelele, toți stăm pe telefon, nimeni nu mai citește. Asta auzi.

Părinții care susțin că e normal ca progeniturile lor celeste să afle despre sex la șapte ani și le cumpără prezervative când îi trimit în tabere școlare, și cu asta se simt ei părinți buni. Protejează copilul. Nu asta face toată lumea?

Părinți care își idolatrizează copilul în cel mai grotesc fel, fără să-și dea seama ce formă perversă de egoism au. Pun poze cu el, în culcare și-n sculare  fiindcă le seamănă. Vor să le fie lăudați copiii, fiindcă de fapt așa se simt ei lăudați. Confundă iubirea cu atașamentul, și la cinci ani au un câine în lesă iar la cinșpe un câine furios care rupe lanțul și pleacă unde vede cu doi ochi. Și părinții cu ochii în lacrimi spun ”vai, nu știu ce e cu Vasilică, dar câte am făcut pentru el, cum a putut să-mi facă una ca asta?”. Păi a făcut, că-n loc de timp și atenție l-ai hrănit cu fotografii. Și-n loc de educație i-ai oferit laude și ți ai dat ochii peste cap, laudativ, la orice nimic banal a făcut.  La doi ani toți sunt Picasso, Laurence Olivier și Madonna. La 15 sunt doar furioși. Pentru că între timp au trecut prin scris, mate, fizică, chimie, desen, teatru…și nu a mai fost cu dat ochii peste cap, admirativ, ci de exasperare…

Așa cum dacă aduni globuri albe unele peste altele, ele nu vor deveni negre, ci doar multe globuri albe, în ciuda poetului care spune că albul în desime e negru împărat, răul propagat, banalizat, nu devine mai puțin rău, și în niciun caz nu devine bine.

Mare lucru e să ai curaj să fii așa cum vrei tu, nu cum îți dictează ”trendul”.

Mare lucru este să duci un plan de viață la bun sfârșit.

Mare lucru e să accepți că nu poți sacrifica orice pe altarul comodității și al iubirii de sine.

Mare lucru este să vezi în iubire, jertfă de sine.

Mare lucru este să admiți că nu ești nimic mai mult decât o creatură, indiferent câte aere de creator ți-ai trage.

Mare lucru este să te gândești cine ți-a dat talentul, puterea de muncă, sănătatea, cine te crește, cine te ține de adaugi la umbra de ieri și pe cea de azi…Mare lucru e să accepți că ai și un bilet de întors, pe care nu-l activezi tu, altcineva o face, și tu habar nu ai când.

Nu uita acel bilet de întoarcere, treci fiecare zi cu el în mână, și atunci poate că toate cluburile, și distracția, și manelele, și idolatrizarea copiilor, și divorțurile, și luptele pentru putere vor trece nu pe locul doi, ci vor fi așa cum se spune, în ”neființă” asta fiindcă ele de fapt nu au avut-o niciodată. Sunt niște Pinocchio pe care noi singuri i-am animat și am crezut în ele…

 

 

Advertisements

Scrisoare deschisă de la o mamă către alta


https://www.arc-en-ciel.ro/examen-de-admitere-la-liceul-pedagogic-anastasia-popescu_184

Pentru că tot e perioada asta de începere a examenelor, mi am amintit cum stăteam eu cu ai mei, cu listele alea cu toate liceele din București, și ne băteam capul ce să alegem și cum, ca să nu riscăm prea mult la medie. Și de o profesoară care ne spunea cu glas pițigăiat , ”bifați acolo, bifați tot, cât mai multe opțiuni, cel puțin peste o sută, că nu se știe niciodată unde ajunge copilul”…Când i-am spus că eu lucrez și n-am timp de o sută de bife, a zis că s nebună.

Așa că acum am să vă spun așa, de la mamă la mamă, de la coracon la coracon, de ce dacă ar fi fost atunci Liceul Anastasia Popescu mi-aș fi dus copiii acolo.

În primul și în primul rând, fiindcă la sfârșitul liceului nu au o hărtie cu niște note pe ea și șansa unei facultăți, ci o profesie minunată și mai mult decât atât, un loc de muncă asigurat în cadrul școlii pe care tocmai a absolvit-o. Ca mamă singură aș fi fost foarte fericită șă știu că indifernt ce se va întîmpla, copilul meu poate fi educator sau profesor, ocupații vocaționale și foarte căutate. Fac aici o paranteză și vă spun, că citesc acum un jurnal a lui Vasile Cancicov, perioada fiind a celui de-al doilea război mondial, și jalea mare a fost când sau oprit școlile, fiindcă oamenii știu, instinctiv, că funcționarea școlii garantează normalitatea, și că cel mai rău semn este când se suspendă școala pe termen nedeterminat. Asta înseamnă situație de calamitate, forța majoră. Așa că se poate spune că profesia de educator, învățător, profesor va fi, alături de cea de medic și preot, printre cele care vor rezista până la sfârșitul lumii.

Următorul argument pentru care mi-aș da copiii la Liceul Pedagogic Ortodox ”Anastasia Popescu” este cel al bogatei culturi generale și învățarea multor limbi străine, Engleză, franceză, germană. Dar oricât aș iubi eu aceste limbi, tot învățarea temeinică a limbii române mă interesează mai tare. Și la capitolul acesta școala iarăși stă de la foarte bine în sus.

Când spun cultură generală mă refer la mai mult decât noțiuni de istorie, geografie, mă refer la arte. Mersul la teatru, la muzee, la concerte, participarea la diverse activități culturale este ceva constant la acest liceu.

Un argument și mai puternic decât cele de până acum, este metoda de predare. Nu am suportat niciodată ideea că să înveți înseamnă să asimilezi. Ci să te bucuri că înțelegi, că afli. O curiozitate sănătoasă este ceea ce definește din punctul meu de vedere un învățământ sănătos. Aici accentul se pune pe elev, nu pe învățare. Elevul este în centrul preocupărilor, și nu doar o simplă acumulare de informații, pe termen scurt, ”pentru notă” sau medie. Ci o așezare temeincă a informației, venită pe fondul întreținerii acestei curiozități sincere a elevului. Da, se poate, chiar se poate face din învășare un proces al bucurie.

Trec la un alt argument, foarte important. Mediul, colegii, întreaga ambianță. Fiind un liceu ortodox nu poate fi vorba de ”anuraj”, ”găști”, ”chiul” . Un liceu ortodox înseamnă valori ortodoxe. În primul rând respect pentru celalalt. Cel care a fost înaintea ta, cel care este acum cu tine. Și o responsabilitate pentru cel care va veni după tine. Respectul pentru limbă, pentru țară, pentru neam, pentru tradiții, pentru sacrificiu. Respectul e ceva ce dispare treptatat , treptat, dacă nu ne ocupăm de  generațiile care vin. De aceea e bine să ni-l propunem și mai ales, să-l cultivăm prin exemplu personal.

Armata lui Alfie, armata inocenților


Cel mai greu lucru, cea mai mare realizare, suma tuturor calităților, mi se pare a fi , în ziua de azi, să-ți păstrezi optimismul, mintea întreagă și încrederea în bine. În adevăr, în justiție, in triumful logicii și al bunului simț. Lumea asta, gestionată de statele laice și de homunculii care le conduc, face tot ce i stă în putință să te convingă că e cum spune Dante,  ”lasciate ogni speranza, voi ch”entrate ”.

Cazul familiei Smicală, descompusă de statul Finlandez, fără niciun motiv real, că dacă era vreunul, se anunța și enunța până acum. Între timp copiii mici sunt despărțiți de mamă și probabil își pierd, bieții de ei, încrederea în viață și-n bine cu fiecare secundă care trece. La mamă nici nu pot să mă gândesc, mă rog doar să o țină Dumnezeu întreagă  pe Camelia până trece urgia asta. De câte ori mă gândeasc le ea îmi spun că ar trebui s o cheme Iov și nu Smicală, pe numele de familie.

Acum, povestea asta cu Alfie. Cum să decidă un spital că un bebeluș trebuie omorât? Cum să se opună un spital unui act mediacl? Cum să se lupte prin instanță tinereiii ăia care sunt părinții lui Alfie și care fac omenescul posibil  și-l depășesc, devin niște eroi ai curajului, niște demonstrații vii despre ce înseamnă iubirea și puterea pe care ți-o dă ea. Noi cum trăim? Cum de nu ne smulgem părul din cap fir cu fir când auzim din astea?

Mi-e limpede că există forțe dezlănțuite care vor să ne convingă că nu există Dumnezeu. Dar asta doar dacă privești la rece, fiindcă la cald îți dai seama că numai Dumnezeu îi poate întări și ține pe oamenii ăștia să treacă prin aceste iaduri hand made, făcute pe comandă, alese pe sprânceană, tot unul și unul…Ieri am citit și că poliția din Anglia amenința că vor exista urmări pentru cei care-i susțin pe părinții lui Alfie !!!, așa zisa lui armată, care a depășit cu mult granițele țării. Armata lui Alfie e formată din toți cei care cred că niciun tribunal, niciodată, nu are dreptul de a decide dacă un inocent are dreptul să trăiască. Inocenții nu-s din lumea asta, de asta lumea asta nu are niciun drept asupra lor, chiar dacă are puteri.

Cum să nu înebunești când mama e înlocuită cu sintagma ”Părinte 1”. Citesc acum o carte scrisă despre începuturile secolului ( Troica amintirlor, sub patru regi-Gh Jurgea Negrilești, Editura cartea Românească ) , atunci Franța era numită masonică și din cauza asta asimilată antihristului. Idee validată și de capetele regilor puse în coșuleț, desigur…Nu pot însă să nu mă gândesc că nu e o coincidență că tocmai de acolo pleacă legiferarea termenului de Părinte 1.

Noi în România avem un președinte care ba își aruncă haina pe capota mașinii, deranjat că slujnica Românie îl lasă să-și ducă singur povara mantoului, ba dă la pedale și l bîrfește pe prim minstrul țării, care oricum ar fi el sau ea, ar trebui ca măcar de ochii lumii să i se acorde o oareșcare considerație, că ești ditamai președintele nu țața Floarea din Căcănarii de Câmpie, și să nu mai trăim iarăși scenele cu Părintele 1 al țării care se ceartă cu Părintele 2, în timp ce noi copiii, știm că ne așteaptă un nou divorț care numai lucruri bune nu anunță, că am avut parte de scenariul ăsta de ni s-a acrit…. ca să nu spun că domnul președinte ar putea lua și niște lecții de română, că sintagma ” să fiți asigurați că” suna mai degraba a subtitrare de Veveritza_bc  decât de președinte al unei țări.

Singurul fel în care poți să nu-ți pierzi mințile, e Dumnezeu. Nu am alt răspuns. Laicatul face tot ce poate ca să ne demonstreze că justiția și dreptatea sunt piese de muzeu, dacă vor fi existat vreodată. De la copii luați cu japca de lângă părinți, bebeluși condamnați de spital și tribunal la moarte, minoriăți care sunt importante decât majoritatea, pe principiul că minoritățile sunt mai multe și majoritatea e doar una, de la refugiați tratați mai bine decât cetățenii țării, de la elevi care dictează sistemul de învățământ și-și trag profesorii de urechi prin tribunale, până la….

Nu, nu e infernul, și nici măcar o umbră a lui. Este doar o negreală care se încearcă însinuată în retină până a ajunge să credem că e chiar retina.

Nu, nu e.

 

Dumnezeu va avea ultimul cuvânt, așa cum l-a avut pe primul, să nu uităm asta. Dacă aveți credință, mulțumiți pentru ea, țineți vă de ea, rugați-L pe Dumnezeu să v-o întărească, dacă nu aveți, rugați-vă să v-o dea. Primul pas e să nu vă mai bateți cu cărămida în piept că sunteți deștepți, fiindcă atunci sigur cade ”piatra din capul unghiului” peste voi…

Taximetristul propovăduitor


Ieri am avut parte de un șofer de taxi, predicator, nu știu exact la ce sectă era, că nu a dezvăluit asta, mi a spus că ei respectă poruncile Domnului și atunci nu pot fi o sectă. Și că s-a botezat, acum de curând, și iarăși, dacă te botezi, nu poți fi o sectă. Nu am comentat. Am tăcut, probabil tăcerea mea a fost luată drept o aprobare deși i-am cerut să mă ducă la o biserică otrodoxă, probabil tocmai asta i a determinat propovăduirea, voia să mă salveze.

Omul avea mașina curată, cămașa curată și călcată, un aer de șofer de Londra dar cu un accent neaoș moldovenesc, foarte plăcut m-a impresionat inițial. Dar pe măsură ce monologul lui înainta simțeam cum se transformă toată aceea aparență de curățenie și civilizație în ceva…brr.

Tăcerea mea, după cum spuneam, i-a dat apă la moară, și a scos, nu știu de unde, pe pe bancheta de alături, sau din torpedo ceea ce am crezut eu că e ghidul Yellow Pages, așa arăta, de fapt era o Biblie ultra folosită. Jerpelită e puțin spus. Desigur primul gînd a fost , ”să-mi fie rușine că eu abia de citesc un capitol pe zi din a noastră”, dar apoi mi-am dat seama că oricât ai citi o carte, oricât de des și te intens, ea nu ajunge așa, dacă o iubești.

Aveam eu, copil fiind niste cărți, pe care le răsfoiam zilnic, îmi plăceau ilustrațiile, și întorceam paginile cu mâna plină de ciocolată sau dulceață, depinde pe unde scăpam, și totuși cartea aceea nu arăta ca Biblia taximetristului predicator. Era o carte în limba franceză, adusă de ai mei din Egipt, cu niște desene ușor caricaturale, ale cărei personaje erau animale umanizate. Am uitat titlul. Pentru copii nu e important niciodată titlul, doar pentru adulți, așa cred…Cert e că eu iubeam cartea aia cu hipopotami, și vulpi, si urși, și pisici, toate cu buline roșii în obraji și poșete și mărgele…în fine, carea mea arăta mai bine și cînd am dat-o mai departe, decît Biblia taximetristului. Felul în care acea carte era folosită, era cel de argument împotriva oamenilor ca mine, ea a ajuns așa , mi-am dat seama, din citare , nu din citire pentru soferul meu Biblia era un cod de legi și de blesteme, pe care noi ăștialalți nu-l înțelegeam, și el trebuia să-l aibă la îndemâna, pac Maleahi, pac Daniel…citatul, numărul, paragraful, ”rest my case, o să arzi în iad”. Aici eu fiind de acord cu el, momentan asta îmi sunt șansele, dar ca noi toți, sper la mila lui Iisus, înduplecat de Maica Sa.

Tot drumul a arătat un dispreț regal față de noi, cei care ne-am rezumat la botezul din copilărie, era și el desigur botezat ortodox,  cu vreo 65 de ani în urmă, după cum mi-a spus cu de la sine putere. dar acel botez s a șters, după cum i s-a spus. Mi-am dat seama din discuții că omul spera, și i se alimentase această speranță, că acum, în pragul bătrâneții se va putea spăla de toate, și că botezul și Biblia jerpelită vor face toată treaba, spre deosebire de… Era ca un tratament cu bicarbonat împotriva cancerului. dacă nu ar fi fost păcălit, poate cine știe, se deștepta și mai putea face ceva, așa…

Povestea abia acum începe. După călătoria cu el m-am simțit obosită. Obosită într-un fel greu de descris, îmi venea să mă întind pe caldarîm și să mă culc. Și toată ziua, totul a mers prost, a rămas acel duh din taxi, când una spunem, bașca ne întelegem și când toate parcă sunt făcute de-a dosul, așa. Abia spere seară am scăpat de norul negru. Nu am niciun dubiu că acolo a fost nu ceva necurat ci chiar unul din ostașii lui. Nu mă refer la amărâtul care ținea volanul, desigur.

Mă întreb acum dacă o reuși să facă prozeliți în timpul unei curse. Având în vedere că promite o prăjitură cu frișcă pe care o mănâci aici și-ți rămâne și pe lumea cealaltă, s-ar putea. Ortodoxia noastră nu te invită decît la nevoință, smerenie, căință, rugăciune…e mai greu s-o vinzi cu aparatul de taxat pornit. Îmi pare rău că nu i-am reținut numele sau numărul, fiindcă sigur nu mai vreau să merg cu el.

Un manej de sfinți


Citim multe (auto)biografii în ultimul timp, ale oamenilor de succes, fie ei tenismeni de succes, fie ei oameni de afaceri. Am pus în paranteză auto fiindcă desigur nu sunt scrise de cei în cauză ci de ghost-writeri plătiți să scrie. Parctic le citim ca să ne antrenăm, ca să vedem parcursul lor și să facem și noi ca ei, să pășim pe urma pașilor lor, în speranța că vom ajunge acolo unde au ajuns ei. Dar și Viețile sfinților, sunt tot niște biografii, sunt tot niște urme de pași pe care să pășim. Ne arată care sunt cumpenele, care sunt momentele în care Dumnezeu intervine și e mai prezent decît ne putem imagina, care sunt momentele de păsăsire.

Când ne gândim la sfinți, ne vin în minte nimburile, figurile ascetice, trecute prin proba foametei,  trăsăturile longiline, gura mica, semn al tăcerii…și toate celelalte caracteristice ale picturii iconografice bizantine. Dar ia să ne imaginăm un sfânt care merge cu tramvaiul. Sau de ce nu, cu automobilul, sau chiar cu aeroplanul….Sfinți care merg cu servieta la serviciu, sfinți cu pălărie, cu melon, sfinți ăn frac…sfinți care au birouri elegante, sfinți care sunt miniștrii sau chiar regi…noi ne gândim la sfinți doar după ce și-au dat măsura sfințeniei. Și ne raportăm la acea sfințenie ca la o probă de netrecut. Și pentru că ni se pare de netrecut, nu ne o mai propunem.  cedăm lupta din start.

Mircea Vulcănescu avea servietă, funție în stat, avere, folosea apartură de calcul, avea fotolii din catifea moale, servitori. dar șia dat măsura sfințeniei, și chiar dacă nu e canonizat noi știm că a fost sfânt. Fiindcă înainte de canonizare, noi știm, tocma această știinșă a noastrăîi și consfințește.  Sandu Tudor avea ziare, era un om bogat, după cum spuneam, a avut inclusiv aeroplan, dar și el și a dat măsura sfințeniei. Vasile Voiculescu, a luptat în primul război mondial, a fost medc militar și premiat pentru asta, a scris o poezie mistică greu de egalat, dar este fărăr dar și poate, un sfânt. Ei vor fi canonozați când le va veni vremea, dar în ochii noștri ei poartă deja nimb. Și dacă te uiți la viața lor dinainte de canonizare înțelegi și de ce. Erau onești, își făceau munca cu dedicație, erau modești în ciuda valorii, ăși iubeau nația și limba, istoria și locul. ȘI cu toții au fost încercați în fel și chip de Dumnezeu și nu au crîcnit. Vasile Voiculescu și a pierdut soția pe care o idolatriza și care l a lăsat văduv cu cinci copii,, Sandu Tudor era să moră în prăbușirea cu aeroplanul propriu, Mircea Vulcănescu s a luptat cu invidiile și răutățile, fără să devină rău sau invidios…Spun toate acestea fiindcă ar trebui să ne reconsiderăm accesul la sfințenie. Ar trebui s-o considerăm ca pe un deziderat, ca pe mînă întinsă din cer, care ne trage la ea. Dintr un soi de falsă smerenie, ne refuzăm ideea finalității drumului. Să nu ajungi la sfințenie, să nu faci de un cuvios, nu toți avem stofă de martiri, dar cuvioși putem fi din zăbală proprie. E mai ușor să defilezi cu falsa smerenie a lui „ vai, mie, păcătosul” decât să îți antrenezi voința prin ne-voință.

Îmi aduc aminte de un moment, cînd la Trinitas am văzut un interviu cu o stareță de la o celebră mănăstire din Nordul Moldovei care povestea cum îi învăța ea pe copii să și facă la olimpiadă semnul crucii cu limba în gură, cred că am mai scris de asta fiindcă m-a frapat monstruozitatea afirmației. La vremea respectivă cred că am și scris despre ea…Ei bine, nu ajungem sfinți făcându-ne semnul crucii cu limba în gură, eu așa cred. Cred că trebuie să o facem cu toată viața noastră. Cît de asumat și publc se poate. Pe mine asta m au învățat cei care au preferat să moară decât să se lepede de Adevăr, de Iubire și de Iisus.

Puterea de a merge împotriva curentului vine din noi, direct de la Dumnezeu, dar trebuie s o lăsăm, trebuie să i dăm corpul nostru ca să se poată exprima prin el.

ce dacă toți muncesc în dorul lelii, eu muncesc cît de bine pot.

ce dacă toți fac copii cu rigla, eu fac cîți îmi dă Domnul

ce dacă toți fură, eu nu o fac

ce dacă toți mint, eu spun adevărul, indiferent cum mă face să par în ochii lumii acel adevăr

Și nu e nevoie de decizii mari, ca să demonstrezi că poți merge împotriva curentului.

Pot fi și altele, cît se poate de mundane și banale.

ce dacă toți își lasă nevestele și își iau altele cu 30 de ani mai tinere, eu nu

ce dacă toate femeile se folosesc de corpul lor ca de o armă letală, eu nu

ce dacă toți bărbații se folosesc de femei, eu nu

Să ne propunem deci să fim sfinți, să punem șaua pe noi și să ne încredem în Dumnezeu că ne da exact manejul de care avem nevoie ca să ajungem acolo. Ca să ne facem curaj, avem exemplele tuturor celor care au trăit nu cu mult înaintea noastră.  Exemple aici: https://eventbook.ro/theater/bilete-spectacol-candele-nestinse

 

Minciuna comunismului


Prima întălnire cu comunismul, în esența lui, am avut-o la Cîntarea Romîniei, festival dedicat ridicării în slăvi a țării în subsidiar, și a conducătorilor, în particular. Pînă atunci desigur făcusem cunoștiință cu întunericul forțat de două ore, cînd se stingea lumina în tot orașul de ziceai că vine bombardamentul, cartelele cu mâncare „raționalizată„ pe baze științifice, ideea că mâncarea trebuie ”procurată”, că trebuie să ”faci rost” de una, alta. Toată partea materială deja o cunoșteam, hainele pe care le îmbrăcăm erau toate la fel, veșnicul trening de bumbac negru, albastru sau gri, înlocuit de mai modernul trening de supraelastic negru, albastru sau gri. Noi nu aveam uniformă numai la școală, aveam uniformă în general. Și pe cît posibil, trebuia să avem uniformă și la cap. Deci, aceste aspecte le știam, am dat nasul cu ele pionieră fiind și le-am tot aprofundat. Dar iată-mă la liceu, la Cîntarea României, unde scopul și durata vizitei mele era acela de a obține , ca să nu zic procura, o diplomă, strict necesară înscrieii la Facultatea de teatru, secția regie, ce era numai la seral și pentru care printre alte diplome și adeverințe de muncă, și ștamplie rotunde și triunghiulare ( nu mai știu pentru ce era ștampila triunghiulară, cred că atesta ceva de la locul de muncă, fiind seral trebuia să lucrezi, să fii în cîmpia muncii cea veșnic roditoare…) îți trebuia musia și diploma de Cîntarea României. Mi-am făcut deci un recital din Nichita Stănescu, un colaj din mai multe poezii, ceva ce dura cam 15/20 de minute,  și m-am prezentat. Și am luat un binemeritat loc doi, locul unu fiind dat din start altcuiva. Problema a fost că m-a văzut nu știu cine, și a zis că dacă tot recit așa frumos din Stănescu să-l slăvesc și pe Ceaușescu, și am fost înscrisă automat la o mare serbare, cred că era de 1 Mai, unde mi s a dat să recit un popuriu de poezii dedicate Conducătorului, Meșterului Cîrmaci, Tribunului, Fiului Iubit….avea multe nume. Dacă tot mi-am făcut singură un colaj din Stănescu, am primit tot un colaj la fel de mare…Am învățat textul, m-am îmbrăcat în fustă neagră și cămașă albă, veșnicul model chelneresc aprobat de partid, și m-am dus. Am recitat. Și la final, fără să realizez ce fac, am scos limba. A silă. Nu a fost un act de dizidență, a fost un reflex, ca atunci cînd iei ceva scîrbos în gură. A fost primul meu act de duplicitate și mi-a lăsat un gust amar. La 17 ani nu mai credeam demult în idealurile comuniste, vorba lui Ilici, și le cam întinam în mintea mea. Atunci a fost primul meu contact cu esența comunismului. Bineînțeles că nu aveam habar pe vremea aceea de torturile din închisori, de gulagul romînesc care deși nu l-a egalat pe cel rusesc, s-a străduit să țină steagul sus și să-și dea contribuția de vieți omenești. Acea limbă scoasă a ajuns la Partid, desigur, și via activiști zeloși, la mama și la tata, care au fost mustrați pentru educația mea. Nu a fost o anchetă, dar au fost întrebări.

Acum gem rafturile librăriilor de cărți, toate vorbesc de mii și mii de vieți băgate în pisălogul ideologic și pisate pînă la ultima picătură de sînge. Și totuși, comunismul este apărat. De când cu lucrul la această piesă am auzit o grămadă pe păreri pro comunism. În continuare sunt oameni care zic că era bine, că erau locuri de muncă, fără să pună în balanță cîte vieți de oameni vericali costau acele locuri de muncă.

Mai mult, acum comunismul are mii de fețe. Îl găsești la ONG iști care vor să repare singuri lumea, nu cu secera și ciocanul, ci cu șurubelnița minții lor . Oameni autosuficienți care trăiesc prin eu, cu mine și ai mei. Oameni pentru care este absolut dificil să îngenuncheze. Oameni care se înconjoară de oglinzi și de vitrine în care să se reflecte. Oameni convinși că ei și numai ei vor putea drege o lume greșită, și o vor face desigur, schimbîndu-i doar pe cei din jur.

Îmi aduc aminte Piața Universității, aveam doar 21 de ani, nu multă minte în cap, și mă întrebam atunci de  ce o tot dau înainte cu punctul opt de la Timișoara. Acum am înțeles. Acum știu că trebuia să fi avut procesul comunismului, să se tragă concluziile, să se pună puctele pe i, în special pe punctul 8. Nu s au pus atunci, și nu s-au pus de atunci. Trăim consecințele.

Veniți să vedeți piesa. Vă va oferi un fundament de meditație, celor care ați cunoscut nemijlocit comunismul, și multă informație, cinstită, curată, celor tineri. Îi veți vedea și îi veți simții vii și puternici, alături de noi, pe Sandu Tudor, Vasile Voiculescu, Maria Cantacuzino, Petre Țuțea și pe mulț alții…Și nu vă va fi rușine de ei, după cum nici nouă nu ne e de piesa noastră. Candele nestinse, click aici pentru bilete

Dă două ore sufletului tău


”Și mai zici că mergi la biserică…”

asta aud de fiecare dată atunci cînd cuiva nu i convine ceva din ce fac, zic, sunt. Este cum ar veni -reproșul universal, suprem, reproșul reproșurilor, il capo di tutti capi.

Să mergi la biserică înseamnă să admiți, din start, în gura mare și în văzul tuturor, că ești păcătos, bolnav sufletește și nevolnic. Asta nu înțeleg mulți dintre cei care nu merg la biserică, și din păcate și mulți dintre cei care merg. De fapt aici consă și dificultatea. Să admiți că în tine există jeg, depozitat, sedimentat. Atît de vechi încît ajungi să crezi că jegul acela ești tu, că face parte din tine și că pe cale de consecință, trebuie să-l iubești și să-l aperi. Să mergi la biserică înseamnă să te uiți în sus și așa să-ți dai seama cît ești de jos, capul tău omensc nu ajunge nici măcar la picioarele sfinților. Dar știi că și ei au fost oameni ca tine. Și ei au luat startul la fel, nu au luat startul cu niciun avantaj. Așa că da, zic că merg la biserică și asta înseamnă că admit că am nevoie de ajutor. De ajutorul pe care mi-l poate da preotul prin taine, de ajutorul pe care mi-l pot da ceilalți.

”eu nu simt nimic în Liturghie” ce să simți? ce vrei să simți? Cum un porumbel ți se așează pe cap, cum te mîngîie Duhul Sfînt? Ce să simți? Important e să fii acolo, să încerci să fii prezent, la propriu și la figurat. Că de multe ori îți parchezi calul în biserică dar călărețul e aiurea…drept îi că nici măcar în cazurile astea nu pleci nefolosit, fiindcă din fericire taina nu ține cont de vrednicia noastră. Faptul că am venit arată că-L vrem, că-L dorim, că-L cerem pe Dumnezeu, și el nu se refuză nimănui. Ceea ce simți după liturghie e important, felul în care aceasta te transformă, împreună cu rugăciunea de acasă, și cu spovedaniile. Toate acestea  ajung cu timpul să-ți schimbe gîndurile din cap și să facă aerul din jurul tău, respirabil. Să simți că ai un filtru între tine și lume. Și acest filtru nu e o autohipnoză, o transă, cum poate ar zice unii psihanaliști. E real. E un filtru al toleranței, al punerii în papucii celuilalt…

„ nu vin, că degeaba vin, că nu mă pot concentra”

Există un antrenament, și aici. Mulți dintre cei aflați la început de drum duhovnicesc preferă bisricile goale și aprinderea lumînărilor. În biserica goală simt ei că se pot concentra mai bine. Poate că e adevărat, dar e o concentrare pe propriile gînduri. Nu e cu mult diferită de o rugăcinea făcută acasă. Desigur sfinții de pe pereți, mirosul de tămîie, liniștea, poate că ajută, dar ne aflăm tot în zona psihologicului, dominat de ”eu ”și de gîndurile generate de el. Lumînarea nu se roagă pentru tine, pereții bisericii nu se roagă pentru tine, sfinții da, dar trebuie să intri într o relație cu ei, și nu poți intra cu ei în relație negînd preotul, Biserica căreia sfinții i-au fost apărători și slujitori, sau pe ceilalți enoriași. La sfinți nu merge cu pile, nu se poate sări peste rînd. Sigur, că pot fi și excepții, cînd e cazul, dar regula e că ajungi la ei prin slujbe, rugăciune, efort.

În rugăciunea colectivă există tocmai această forță colectivă. Ieșim din individualism, și devenim persoane care stau de vorbă cu alte persoane. Fiecare se deschide individual cît poate, dar dacă mergi la Sf Liturghie nu mai contează cît poți tu, contează cît poate grupul de rugăciune, din care fac parte preotul, diaconul și ceilalți. Nu mai ești singur. Oare există ceva mai puternic, mai intens și mai de dorit în lumea asta decît să știi că nu mai ești singur? O vreme ești , poate, unul care ”atîrnă” la rugăciune, pentru care alții fac eforturi să-l tragă în sus, dar cu timpul și cu ajutorul Duhului Sfînt lucrurile se pot schimba și să ajungi să fii tu unul care îi trage pe alții.

E bine să ne lăspm duși de sufletul nostru ferfeniți la biserică. E bine să ne oprim și să-l ascultăm cînd ne spune că se simte murdar, și obosit și bolnav. Și cînd îl auzim să nu-i dăm la cap cu paliative, jocuri, filme, cărți, distracții. Să-i dăm voie și lui să aibă două ore numai pentru el

O fata pe nume Milene


De fiecare data înaintea Moșilor, fie ei de primăvară sau de toamnă, apare Milene, o fată pe care o cunosc și de care mă dezic cât pot, dar această Milene e foarte tenace. Și cum spun, urmează Moșii de toamnă, hop și Milene.

Mi-i lene să fac coliva,

mi-i lene să fac cumpărături,

mi-i lene să mă trezesc sâmbătă dimineața, ce să mai, Milene pe toată linia. Numai când mă gîndesc la tocatul nucii, și Milene apare.

Singurul care o poate goni pe Milene, e tata.

Sâmbăta, după ora două, venit de la combinat, obosit după o săptămână de stres și trudă, tata își găsește timp și chef, și răbdare, la capitolul ăsta stătea cel mai prost, să mă ducă la librărie, expoziție, cofetărie și cumpărat de ceva ”frumos”. O pereche de ghetuțe de la Clujana, o hăinuță mițoasă de la artizanat….Mă lipeam eu de ceva, că doar aveam o săptămâna înainte să fac traseul, fiindcă eu mereu îl duceam pe bietul tata pe trasee prestabilite, ca din întâmplare trebuia să mergem la magazinul de schiuri, sau la cel de chitare, sau la biciclete…aveam gusturi bune, ce mai! Cele mai multe achiziții urmau să zacă în țiplă, după cum e și firesc când vine vorba de mofturile unui copil răsfățat. Acum știu că eram răsfățată, atunci mi se părea desigur că e normal, banal. Că nu cer mult. Copiii mereu trăiesc cu ideea asta că nu cer mult.

Așa că tata o gonește pe Milene.

Și dacă totuși vrea să se întoarcă apare Buni de la Cluj, ca o vijelie și mi-dă o „bucată„ din mâna ei mare și caldă, am moștenit asta de la ea, am mâinile mereu foarte calde. Mâinile ei care erau în stare să-mi ofere tot tacâmul iubirii. de la câte o bucată bine țintită pentru lene, minciună sau obrăzncie , până la cele mai cele trufandale gastronomice. Ca o femeie care a nascut copii aproape fără număr, noi am pierdut socoteala după 12, și care a crescut câți i-a îngăduit Dumnezeu, adică cinci ajunși la maturitate, din care mai trăesc trei, dintre care una Slavă lui Dumnezeu e mama, această Buni de la Cluj era păinea caldă, deși nu se pupă cu niciuna din poveștile lacrimogene despre bunici. A rămas orfana de mama și de tata din primele zile, făcea parte dintr-o familie foarte bogată, care nu a ezitat s-o crească după ce a rămas fără părinți, dar și s-o nedreptățească în ceea ce privește moștenirea, nu i-au dat bani de școli, au ținut-o drept fată în casă deși era casa ei, dar a reușit datorită unei inteligențe sclipitoare să se descurce și să fie admirată de oamenii cu două, trei facultăți ai Clujul intelectual, al anilor ante și inter belici. Eram eu deja maricică, și mulți din ei veneau încă să.i ceară sfat. Avea un sistem al ei de-a detecta sensul, adevărul, esențialul unei situații. Era deopotrivă extrem de credincioasă dar și mare devoratoare de romane polițiste, ceea ce o făcea să fie o povestitoare pasională și plină de vervă dar și conținut. Ziua ei începea invariabil la cinci,  cu două ore de rugăciune, și dacă făceai greșala s-o întrerupi atunci….Tot ce făcea, făcea serios. Și râsul ei era ceva serios. Râdea din adâncuri.

Cum să mai reziste Milene când mă gîndesc că eu merg mâine la masă cu ei, cu buni de la Cluj, cu tata, cu bunicii de la Călărași, cu nașii mei, cu unchii și mătușile…cu toți cei pe care i-am cunoscut sau nu i-am cunoscut dar le datorez drumul spre lumină. Lor li se mai adugă foști profesori, domnul învățător, actori, vecini, colegi, poeți…lista e din ce în ce mai lungă, masa e din ce în ce mai mare.

Și uite cum mă pun pe făcut colivă, și pachete, și pomelnic, și uite cum mă trezesc mîine mai repede decât în orice altă zi a anului, fiindcă nu-i așa, trebuie să prind ”loc pe masa” fiindcă de Moși vin mulți, mulți pe care nu-i vezi altminteri prin biserică, vin că așa se face, că e bine…Și chiar e bine, tot e bine că vin măcar așa, să stea la o cină de taină cu al lor.

Dumnezeu să-i pomenească pe toți, să ajungă de-a dreapta Sa!

Clopoțel fără clopot


Nu e zi să nu fie vreun scandal. Vreo scindare. România ar trebui să se cheme Proșicontra, ăsta să fie numele țării. Un regat care este divizat… Ieri, toată lumea feisbucistă urla oripilată că nu vor preoți să-i binecuvinteze și nici slujbă nu vor. Și mi-am amintit de discursurile comuniste interminabile de la începutul anului școlar de pe vremuri. Se făcea o trecere prin opere, care de la an la an erau din ce în ce mai complete, prin congrese, care din patru în patru ani erau mai lemnoase…directorii mai zeloși chemau și vreun elev fruntaș, din acela aseptic, care avea dreptul chiar să-l pupe pe Ceaușescu, și-l ruga pe elev să recite ceva frumos, dintr un escu, care nu era Eminescu, ci Păunescu sau Vadim-escu. Și nu aveai voie să faci nici  fețe, fețe, că te pârau, la pionieri, sau la uteciști, și ăștia te pârau la părinți. Și pe părinți îi treceau sudori reci pe șira spinării, și pe tine te trecea altceva pe șira spinării, că pe vremea aia nu era parenting, erau mama, tata și bunicii, și câte o sfântă plamă, când făceai veo prostie. Cum am făcut eu. Am scos limba în timpul unei astfel de manifestări comunistoide, și mama a ajuns să dea cu subsemnatu  la Partid. Fiindcă cineva făcuse și poze. Mi-ar plăcea mult să am poza aia, acum. Aș putea lua și indemnizație de dizident, vorbă să fie…

Marea mea tristețe este că pentru multi, slujbele din ziua de astăzi nu sunt decât un limbaj de lemn, cum erau pentru noi discursurile tovarășilor. Pentru unii, Dumnzeu e un tovarăș de care nu au chef. Și spre deosebire de Partid, Dumnezeu suportă să fie dat afară din școli. Desigur, tovarășii din ziua de azi, față de tovarășii din ziua de ieri, nu riscă nimic, au contraire, ei dau cu subsemnatul doar ca să ia, nu ca să dea.

Există oare cineva care crede că aceste ong uri se mișcă de la sine? Există cineva care crede în conștiința civică ca opus al conștiinței lui Hristos? Glasul acela care strigă în ei, împotriva icoanelor, a preoților, a catedralelor, a mănăstirilor, a Învierii, a Paștilor, glasul acela căruia ei îi spun conștiință civică, de unde vine? Eu știu de unde vine glasul care mă ceartă, dar glasul lor, care nu-i ceartă pe ei, ci pe noi, de unde vine? Se trezesc ei dimineața cu gândul „ astăzi am să ridic trei paragrafe de lege împotriva preoților’ sau există o agendă, o ordine de zi, pe undeva?

Să nu uităm, că preoții au lungi state de plată pe la pușcării, și să nu uităm că numele grele ale țării acesteia vin din rândul preoților. Să nu uităm că Eminescu era legat de mănăstire, să nu uităm că un Creangă era diacon, să nu uităm că Nichita scrie o poezie dominată de îngeri și legată ferm de Dumnezeu… Și apoi, preoții , preoți. Un Părinte Profesor Stăniloae apare ca referință la orice carte de dogmatică serioasă. Un Nichifor Crainic, un Mircea Vulcănescu, un Sandu Tudor, un Vasile Voiculescu… ca să nu spun de monumentul oralității, Petre Țuțea. Toți au fost credincioși, și toți au iubit școala. Zic să-i aliniem pe toți și să-i dăm afară din școli. Imaginați-vi-i ieșind, pe toți, triști, cu capetele plecate, înfrânți nu de temnițe ci de demagogi…

Să scoatem de la naflalină tablorile cu Marx și Lenin, să ridicăm statuile la loc, în loc de Preasfîntă, Născătoare de Dumnezeu să cântăm Republică, măreața vatră sau Partidul, Xulescu, România…  …dar nu se va întîmpla asta, fiindcă activiștii de azi, nu mai au…., le lipsește. Activiștii de azi se pensează! Dinică, Gheorghe Dinică a dat viață unor comuniști rămași în istoria cinematografie datorită talentului lui. Dar Dinică, Gheorghe Dinică nu ar putea juca un Remus Cernea, de exemplu, nu?*deși Cernea numai pensat nu e…

Prin asta nu vreau să spun că aia de pe vremuri erau mai buni, că nu erau! ci că erau mai cinstiți, erau mai pe față. Marxiștii din ziua de azi se vor liber cugetători. Și la ce cugetă ei,  așa liber? La unul și același lucru, ca dovadă supremă de libertate, și anume cum să scoată țara de sub poala popilor, cum le spun ei!, ca apoi să facă ce vor cu ea. Pe ei nu-i deranjează preoții, pe ei îi deranjează puterea pe care o au asupra noastră. Ei l-au scos pe Dumnezeu din context și vor asupra noastră puterea pe care o au preoții, dar fără Dumnezeu. Asta îi seacă. Puterea pe care o au preoții, putere pe care ei nu o văd venind de sus, fiindcă ei și-au închis cerul.

Pe mine m-a întristat că nu au fost ieri slujbe în toate școlile, nu vreau ca preoții noștri să se dea nicio palmă de pământ înapoi. Aș vrea să stea așa cum a stat lumea în decembrie  89. Drept. În plus, acum au crucile la ei. Și pe noi! Niciun paragraf de lege, niciodată, nu va putea schimba asta. După cum spunea Țuțea, comunismul e invalid, o dovedește eșecul în mare pe care l-a avut în URSS. A fost o cădere gigantică, care a demonstrat, fără tăgadă, că în mic, sau în mare, marxismul nu ține.

Primul clopoțel a sunat trist, fără clopot…oare se întreabă tovarășii ce legătură o fi între clopoțel și clopot?

Unde ți-e inima, bre? Sau bro?


Ne place să mîncăm. Fie că e vorba de vegan, raw vegan, carnivor, ierbivor sau omnivor, mîncarea și tot ce ține de ea ne mănîncă foarte mult timp. Citim rețete, schimbăm rețete, experimentăm, scriem pe bloguri, ne interesăm de nutrienți, calorii, vorbim cu dieteticienii, etc. Și vine Biserica, prin preoții ei și ne spune, țineți post, nu vă proecupați, reduceți cît se poate, consumați voi mai puțin, dați altora.

Dați altora. Nouă ne place nu să dăm, ci să acumulăm. Case, mașini, mobile, excursii, haine, obiecte de artă, cărți, tot ce se poate, să adunăm. Cu cît devine omul mai bogat cu atît își diversifică mai mult opțiunile, căutările, ariile de marketing. Și nu vrea să audă de „nu vă preocupați cu ce vă veți îmbrăca sau ce veți mînca„.

Ne place sexul, dar deja sexul ala banal, casnic, cu nevasta sau cu soțiorul, nu mai e bun, trebuie experimentat, trebuie să arăți că ești liber să faci ce vrei, cum vrei, cînd vrei , cu cine vrei, unde vrei. Cum ai văzut tu în filmele americane sau în reviste așa vrei. Dacă vrei în parc cu un măgar, și măgarul e de acord, cine ce are de obiectat. Și vine biserica, prin preoții ei și ne spune nu săvîrși adulter.

Mai mult decît atît, spune Iisus că cine a poftit în inima lui…păi cum să nu poftești cînd pe toți pereții sunt numai muieri dezbrăcate, cu varianta fetițe dezrăcate, fiindcă nu-i așa și pedofilia e tot o formă de libertate.

Dacă luăm fiecare dintre cele zece porunci ne dăm seama că societatea de azi e construită exact pe opusul lor.

Zice să nu furi. Păi cum să nu furi cînd ai ajuns la conducerea unei țări care are munte, mare, păduri, resurse, aur, cum să nu furi, nu ai fi tu prost să nu profiți în anii, sau în lunile cînd țărișoara asta ți s-a dat pe mînă….

Sau să nu omori. Păi cum să nu omori dacă îți stă în cale, în calea dintre tine și resursele din țărișoara ce ți s-a dat pe mînă. Cum să nu omori cînd numai omoruri vezi la tv de dimineața pînă noaptea. Omoruri cu toporul, omorul cu bomba, omorul cu cuvîntul. Toată lumea omoară, e banal să omori, de la copii nenăscuți, la urși mari și grași, cu trecere prin tot ce trece prin mintea ta bolnavă. Ducă-se ăștia cu poruncile lor, cine are nevoie de ei_ Și să nu se mai dea așa mari, că uite și ei calcă strîmb…

Să mai extragem la întămplare din jobenul cu porunci, una.

Să nu rîvnești la cele ale aproapelui. Păi cum să nu rîvnești_ Toată lumea rîvnește. Are o mașină mai bună ca a mea, o casă mai faină, o nevastă mai siliconată…vreau și eu. dacă pentru asta trebuie să fur, să omor, nu-i bai. Fac ce trebuie să fac.

Să nu-ți faci chip cioplit. Păi dacă nu-mi fac eu, cine să-mi facă_ hai la operații, hai la diplome, hai la tv, hai la doctorate false, orice numai să demonstrăm că avem statuia, soclul mai trebuie.

Dacă nu ne ajunge că facem idoli din noi, facem și din copiii noștri, și din animalele noastre, din mașinile noastre, din orice se poate face un idol. Chiar și din boală. Boala poate fi idolatrizată la fel de bine ca sănătatea. Odată ce avem pornită mașinăria de făcut idoli, ea transformă în idoli tot ce apucă. Ochiul idolatru vede idoli peste tot. În agramatul de la tv ținut în viață doar de cohortele de oameni din spate și de cască, din fotbalistul care nimerește din cînd în cînd mingea, sau din buzata careți expune țîțele la poza de profil de pe fb.

Și acestei lumi îi opunem niște domni îmbrăcați în negru care scot poruncă după poruncă și ne dau canon după canon. Cum să-i dorim în viețile noastre? Cum să-i ascultăm? Cum să facem ce ne spun ei cînd noi abia am așteptat să ajungem „mari„ să scăpăm de ”tirania” propriilor părinți. Cum să asculți un preot cînd din mama și din tatăl tău ai făcut glugă de coceni_ Cînd pe profesori i-ai disprețuit_ Cînd tot ce ți- ai propus la majorat a fost să fii un tip descurcăreț, care-i „face„ pe toți. dacă i-ai făcut pe toți, crezi că poți să-l faci și pe Dumnezeu. Ăsta e adevărul, societatea nu respinge preoții, ei sunt doar interfața sistemului, ceea ce respinge toată lumea este sistemul, adică pe Dumnezeu. Doar că unii sunt sinceri, și se numesc atei, iar alții sunt mincinoși și lași și spun „credința e în inima mea”. Corect, acolo e, dar inima ta, inima ta, unde e?

Previous Older Entries