Aruncaţi cu piatra!


Am să vă povestec ceva despre un preot, aşa că e bine să aveţi o piatră pregătită, deşi mai bună decît o piatră ar fi o cărămidă, că omul s-a apucat să construiască. Aici mai ţineţi puţin piatra, voi  ateilor,  că nu o biserică construieşte, că e biserică în sat, ci o şcoală. Mai exact o şcoală după şcoală, sau cum modern îi spunem noi, un after school.

La ţară copilul are alt rol decît la oraş, alt rol şi altă pondere în familie. Dacă e mai mărişor, aşa cum sunt copiii de şcoală, apoi are grijă de fraţii mai mici, de gospodărie, de animale, de grădină, de tot ceea ce familia lui are ca resurse de trai. Timpul de studiu este mult diminuat faşă de un copil de aceeaşi vărstă şi capacitate cu el, dar de la oraş.  Şi nu fiindcă sunt părinţii răi şi egoişti, ci fiindcă e alt trai. Viaţa curge altfel. Copilul e văzut altfel de familie. Familia îl creşte să facă faţa la rîndul lui unei vieţi nu tocmai roz. Treaba aia cu Bisisica nu va fi niciodată complet depăşită în Romînia rurală unde animalele nu sunt “sufleţele de giugiulit” şi pus pe FB  ci sursă de trai.

Nouă care ne purtăm copiii de colo colo, de la Brittish Council  la balet, de la înot la desen şi tot aşa, şi dacă nu-i putem duce noi, rugăm bunica, sau bona, sau trimitem direct şoferul, nu prea nţelegm cum stă treaba la ţară. Şi poate avem tendinţa de a judeca nişte părinţi care gîndesc altfel decît noi… să nu o facem.

Mătuşa mea a fost 30 de ani profesoară într-un sat uitat din fundul Clujului, unde merge 6 km pe jos ca să ajungă la şcoală. Avea trei elevi de a cincea, doi de a şasea, trei de a şaptea, şi tot aşa…Ştiu că mă aşteptaţi cu piatra şi vreţi să ajung la preot, dar aveţi puţintică răbdare! Şi din patru ani făcea de-o jumătate de clasă de la oraş. Şi în decursul unei ore trebuia să gliseze de la cinci la opt, cu trecere prin şapte şi şase. Şi nici asta n-ar fi fost o problemă, dar cînd se crăpa de primăvară, începea treaba în gospodărie, şi din patru clase rămînea cu cîţiva elevi.  Copiii oamenilor mai răsăriţi, care îşi permiteau să-i trimită la şcoală…restul aveau de ales între a merge la şcoală şi a subzista. Soluţia era să-şi normeze singură anul, să insiste în lunile în care ştia că pot veni copiii. Şi aşa a făcut de unii au astăzi facultăţi.  Nu puţini! Mereu e cîte un om care pune o treaptă sub piciorul altuia ca el să poată păşi puţin mai sus în viaţă.  Este cazul  Preotului Sebastian. El s-a gîndit să construiască un loc care să fie deopotrivă un after school pentru copiii din sat, dar şi o cantină pentru vărstnicii fără ajutor.

Dacă aveţi piatra pregătită, acum e momentul. Iată ce spune Părintele Sebastian
 Sambata si duminica sa faca medidații la materiile pentru capacitate și bacalaureat, engleză și cursuri de informatică pentru cei care doresc sa se angajeze și au nevoie de cunoștiințe în domeniu.
Dorim să oferim o masa calda nu numai copiilor ci și bătrânilor care nu se mai pot deplasa și au o situație grea
Noi am pornit pe acest drum, Dumnezeu lucrează și stiu că nu ne va lăsa indiferent de obstacole.”
Şi oamenii au început să arunce cu pietre, pe scurt cărămizi, şi azi aşa, mîine aşa…vedeţi şi voi…
Ideea este că drumul e lung, şi cu cît mai repede e gata, cu atît mai mulţi copii vor avea o şansă de a prinde puţin vînt în aripi.
Vă imaginaţi că e nevoie de tot.
De tot.
Iar la final, desigur, de voluntari, foarte bine pregătiţi, dar pînă atunci…aruncaţi cu pietre, cu materiale de construcţii, cu instalaţii, cu bănci, calculatoare, cu tot ce vă vine la mînă, să nu se simtă şi omul acesta singur în lucrarea lui. Că şi Maole a avut o Ană. Şă i fim Ană cu toţii, ca el la rîndul său să facă ce şi a propus.
Deci, cu ce aruncăm în el?

Năimiţi, 3 la leu, ia neamule câţi vrei!


Haideţi să stăm strâmb şi să judecăm drept. Ce vedem noi la tv? fete goale. fete goale. fete goale. Scandal sub titulatura de tocşou. Fete goale. fete goale. fete goale. Scandal sub titulatura de tocşou. Pentru variaţie, mai vedem cîte o sărăcie lucie expusă cu reproş, ba că au făcut mulţi copii fiind săraci, ba că de săraci îi ducem noi în spate. Apoi Fete goale. fete goale. fete goale.

Ce e la biserică?

La biserică găsim fete îmbrobodite, liniştite, sperând să se mărite cu un băiat bun, să facă cîţi copii or putea şi să ajungă la bătrâneţe, cu acelaşi soţ. Şi dacă se poate, să se vadă şi dincolo. Linişte. Fum de tămîie. Cântări liniştite.

Întrebare. Chiar vă aşteptaţi ca lumea banilor, a intereslor, oculte sau mărunte, a lingăilor politici şi a curvetului să laude şi să preamărească Biserica şipe ierahii lor? Chiar credeţi că fac asta doar fiindcă nu au subiecte şi nu fiindcă sunt plătiţi să facă asta? Chiar suntem atăt de orbi încât să vedem că în România mai funcţionează la ora actuală doar armata şi biserica? Şi din ele două doar Biserica nu are de dat trib, că armata e volens nolensNATO şi trebuie să facă ascultare?

Ce e aşa de greu de priceput, chiar ateu fiind, că lumea bisericii este singura care mai ţine ţara asta închegată? Toate momentele esenţiale ale vieţii noastre trec pe la biserică, limba romănă se vorbeşte în biserică, mă refer la limba română fără englezisme, franţuzisme sau manelisme…Intraţi într-o biserică , voi ăştia care vă treziţi deştepţi şi daţi cu parul, şi o să vedeţi oameni care stau drept, vertical. Sau în genunchi. O să vedeţi şi o să simţiţi demnitate. Unde mai găseşti demnitate? Undesemai simte romănul demn, înafara bisericii?  Vă dau timp de gândire, să îmi spuneţi în ce altă instituţie te mai simţi tu demn, române? O să vedeţi oameni interiorizaţi, tăcuţi, profunzi. Dacă nu ţi-e bătut sufletul în piroane, nu poţi să nu simţi că lumina lumânărilor, împreună cu tămîia, şi cu fumul care se înalţă filtrat de lumina geamurilor, te poartă într o altă stare. Dar cine să remarce asta, cei din televiziuni? Culmea este că sunt şi printre ei foarte mulţi care merg duminica la biserică şi apoi sunt părtaşi la acest gen de mizerii, cum e cea în care sunt traşi acum episcopii noştri.

Cîinele ciobănesc german, cînd face o boacănă, şi-l cerţi, ripostează, cînd e vinovat, pune capul pe labe şi coada între picioare. Cred că este exemplul viu al unei atitudini sănătoase faţă de greşeala proprie.

Mi-aş dori să avem un Anania să de de pereţi cu ei! sau un Cleopa! Sau un Papacioc! Nu suport faptul că biserica mea tace, tace ca şi cînd ar fi vinovată, şi eu ştiu că nu e. E  un semn că acest nenorocit de politically corectness a ă pătruns şi-n biserică. Să nu ne fie frică să numim negrul-negru şi albul-alb. Şi fiecare preot, oricît de mic şi de la ţară s-ar simţi el, şi dintr-o parohie săracă, să nu aibă teamă, că nu e singur. Suntem mulţi, ăn spatele fiecărui preot sunt mulţi Gheorghe şi marii şi Ioani. Şi noi ne dorim preoţi măndri, şi curajoşi. Şi dacă ne dorim preoţi de ţară curajoşi, apoi cu atât mai mult ni-i dorim mândri pe episcopi. Fiindcă noi suntem mândri de ei. Noi le simţim puterea, care nu e a lor, dar care ştim de unde vine şi ştim că nu se dă degeaba. Şi dacă e să cadă unul, sau doi, sau cinci episcopi, iarăşi nu-i nimic, că biserica nu stă în ei. Mereu auzim că e o instituţie divino umană. Şi ştim asta, o experiemntăm fiecare pe pielea noastră, dar trebuie să ne întindem aripile şi să nu-i facem de râs pe cei dinaintea noastră, pe cei care au murit cu Iisus în dinţi, şi care pănă-n ultima suflare au fost creştini şi români. 

Mă bucur că aud că vor fi date în judecată televiziunile respective. Aşa trebuie să fie, şi reacţia să fie puternică. Omul când e nevinovat reacţionează, nu cred că e cazul să fim smeriţi cu televiziunile, şi ong urile şi cu toţi delatorii bisericii noastre. Fiindcă nu pe noi ne apărăm, apărăm Biserica cea care ne apără pe noi.

delatori mincinoşi, năimiţi, se cumpără trei la leu, se găsesc pe toate gardurile, şi au fost dintotdeauna, dar Biserica nu s-a împiedicat niciodată de ei. de ce ar face-o tocmai acum?

SUS SA AVEM INIMILE

PS

Poată că cei care nu merg la biserică nu ştiu că un episcop este un om cu răspundere, care are ăn subordine mulţi oameni, un om care dă ordine, sau ca să o zicem vulgar, e “un şef” şi încă un şef mare. Şi dacă ştiţi voi vreun şef care să nu calce pe coadă pe x şi pe z….cu cât eşti mai sus pe orice scară ierahică, iu atît eşti mai înconjurat de invidie, ură şi teamă. Aţi văzut cum se ia un pekinez de un ciobănesc românesc, cam aşa…PPSNu ştiu de unde toate intervenţiile astea canine, dar aşa a ieşit

 

Foamea de minuni


Îmi scrie un domn într-un mesaj despre suferinţa pricinuită de caterisirea lui Cristian Pomohaci. Persoana este în mod clar afectată şi o înţeleg. Nimic nu e mai groaznic decât să îţi vezi duhovnicul terfelit, aşa e. Persoana în cauză  nu poate accepta justeţea deciziei, şi aici e de gândit.

Orice om intrat în rândurile bisericii, orice creştin activ, ştie că cel mai important instrument al bisericii, e ascultarea. Eu trebuie să ascult de duhovnic, duhovnicul de chiriarh, şi tot aşa, până la Dumnezeu. Eu nu pot pretinde că ascult de Dumnezeu, dar nu ascult de niciun om. Nu pot pretinde că-l iubesc pe Dumnezeu, dar nu iubesc oamenii. Ca să pot afirma ceva în mare, trebuie să probez în mic, cam asta e. Ascultarea nu ţine de meritele celui de deasupra mea, poate Dumnezeu îmi pune deasupra un nevolnic, şi asta e lupta mea, să mă smeresc, să mă supun unui “nevolnic” . Pe măsură ce trece timpul, îmi dau seaa că nici el nu era aşa nevolnic, şi nici eu aşa moţat. Colţurile se rotunjesc, asperităţile se duc. Şi ajung la concluzia, prin ascultare de un nevolnic, că nevolnicul sunt eu.

Revin la problema cu duhovnicul.

Persoana respectivă susţine că harul pe care l-a simţit la Moşuni în timpul slujirii era Duhul Sfânt, că Duhul Sfânt era prezent, simţit, intens, acolo. Şi că s-au săvârşit minuni mari. Eu nu am de unde şti asta. Tot ce ştiu este că la sectari, şi să-mi fie iertat că fac această comparaţie şi nu bat niciun apropo, toţi vorbesc doar de Duhul Sfânt şi spun că-l simt, şi vorbesc în limbi şi câte şi mai câte. Sunt şi filmări. Repet, eu nu am fost acolo.

Ce interes ar avea Biserica să caterisească cu scandal, un preot celebru? Ce benificii de imagine sau de alt fel ar avea din asta Biserica, astfel încât să rişte toată circoteca mediatică creată de povestea cu Părintele Pomohaci. Că el a avut pe cineva care i-a copt-o, nu mă îndoiesc, că poate chiar i-a fost înscenat acel dialog, posibil. Ştiu însă următoarele.

Am ascultat de câteva ori jurământul la preoţie. Este ca o secure deasupra capului. Viitorul preot îşi asumă printre altele o viaţă de familie corectă, ordonată, ca garant al unei vieţi parohiale ordonate. Aşa cum călugărul are votul sărăciei, al castităţii, aşa preotul de mir are un vot al dedicării către familie. Unde e familia domnului Poohaci, soţia, copii, unde sunt? De bani nu mă leg, banii puteau fi lesne căştigaţi cinstit din cântări, se plăteşte bine. Întrebarea e la ce-ţi mai trebuie cântări când tu te întâlneşti duminică de duminică, şi-n toate sărbătorile, cu Iisus Hristos. Iar apariţiile televizate, dese, nu duc deloc la smerirea cuiva, v-o spun ca una care am ceva experienţă în tv, şi am văzut mulţi “invitaţi”.

Deci avem un preot divorţat, fără familie, care apare pe la televiziuni, are cântări multe, bani mulţi, multe apartamente şi îi mai dă Dumnezeu şi Duh Sfânt şi face minuni după minuni. Cum rămâne cu Ioan Gură de Aur cel exilat? Cum e cu Grigorie cel Mare, care s-a luptat o viaţă întreagă ? Cum e cu Velimirovici, cum e cu toţi preoţii care şi-au lăsat oasele prin puşcării, cu e cu Bărăganul care geme de oseminte, cum e  Canalul?   Dumnzeu iubeşte cu joarda, aşa am fost învţaţi, Împărăţia se ia cu asalt, chinul, viaţa grea fac parte din înţelegere. De ce nu putem să judecăm o întâmplare, atenţie! o întâmplare nu un om, prin prisma cazuisticii, prin prisma precedentului, ca-n sistemul de justiţie anglo-saxon. De ce ne credem noi aşa meritorii încât să avem un preot frumuşel, cu cojocel, cântăcios şi călare şi pe joş şi mare de minuni făcătoriu? Cine suntem noi să merităm aşa un preot, cum n-a mai fost în toată istoria bisericii, asta trebuie să ne întrebăm.

Idolatrizarea duhovnicului este o problemă des întălnită. Tindem să-l facem sfânt, ni-l închipuim gata pictat pe pereţi şi la primul pârţ ne supărăm că e şi el om şi are gaze. Sunt oameni, au o luptă de dat, au defecte, au căderi, au patimi. E normal să fie aşa. Dacă Petru, piatra pe care s-a construi Biserica, s-a dezis de 3 ori  de Iisus, pe care-l cunoscuse, alături de care trăise, ale cărui cuvinte le ascutase  şi cu toate acestea a devenit Sf Petru? Cântăm mereu “Cel ce prea înţelepţi pe pescari i-ai arătat”. Pescari! Fără cojocel, fără televiziune de cinci ori pe săptămână, fărăr cohorte de admiratori, dar cu famiie, cu soacră bolnavă, sărac, cu necazuri…Nu o fi aici un model?

Se impun 2 întrebari.

Pentru ce mergem la Sf Liturghie?

Şi cu ne alegem duhovnicul?

Din ce îmi scrie persoana respectivă înţeleg că ea consideră că a asistat la minuni mari, şi de aceea presupune că era mult har (nu ştiu, sincer, cum putem noi măsura harul) , şi că o persoană care face minuni mari nu poate fi decât preferata lui Dumnezeu. Foamea de minuni este de cele mai multe ori izvorâtă din lipsa catehizării, oamenii nu merg în profunziea fenomenului, nu consideră o minune că respiră, că trăiesc, că au mai primit o zi, vor o minune vizibilă, ceva mare, ceva care să ateste puterea lui Dumnezeu şi vrednicia preotului…Cu alte cuvinte îl provocăm pe Dumnezeu să ne arate ce poate…

Mergem la Sf Liturghie pentru minuni?!

Un amărât de preot de ţară care moare de foame , el cu preoteasa şi cu cei trei copii ai lui, care n-are douăzeci de oameni la liturghie, şi care nu adună 10 lei la o slujbă, şi care nu are bani să-şi plătească curentul, ăla nu e bun. Că nu simţi harul. Şi nu face minuni. Dar faptul că el nu-şi ia câmpii împreună cu nevasta şi copiii lor, şi nu se duce cât o vedea cu doi ochi, nu e o minune? Şi nu sunt puţini. Nu e o minune că mai vor tinerii să se facă azi preoţi?  Şi ei vor să se facă preoţi, nu preoţi ca Pomohaci, cu apariţii a tv, cu faimă, cu carismă…

Mergem la Sf Liturghie să fim părtaşi la o taină, o taină care e mai are decât toate minunile. E taina tainelor, şi minune  minunilor. Pentru că ne schimbă. Încet şi cu durere, ne schimbă pe noi, şi asta e adevărata minune pe care o putem lucra. De ce ave nevoie de apariţii, lacrimi, înălţări, lumină şi altele?

Duhovnicul, preotul, sunt oglinda noastră. Ne alegem duhovnicul după cu suntem noi în interior. Instinctiv. Cele asemenea cheamă pe cele asemenea. Dacă ne dorim preoţi carismatici, cu apariţii la tv, făcători de minuni, din ăştia vom avea. Întrebarea e cât doreşte Domnul Iisus să se întălnească cu unii care preferă cântecul popular slujirii Lui? Cât susţine nişte credincioşi care-şi idolatrizează preotul şi-l uită ăe cel pe care.-L slujeşte preotul? Să fim mai mici, să ne mulţumim cu preoţi ai “mici”. Să lăsăm zburatul prin aer, mersul pe jar şi altele celor care fac yoga. Şi să ne întrebăm mereu şi mereu, de ce mi-ar da mie Dumnezeu o minune? Ce am făcut eu să merit o minune? Asta i-a salvat pe mulţi de a înşelare şi cădere….

Îmi pare rău pentru domnul respectiv, îmi dau seama că suferă, e un om aproape bătrân, e greu să admită că poate s-a lăsat  păcălit…Câteodată trebuie să acceptăm că am ajuns la un drum înfundat  şi să ne întoarcem, nu să aşteptăm o minune dumnezeiască care să deschidă drum numai pentru noi.

În ceea ce-l priveşte pe Cristian Pomohaci, să ne rugăm pentru el, e cel mai bun lucru pe care-l putem face!

 

Minciuna o avea picioare scurte dar calomnia fuge binişor


Mai ştiţi jocul acela din copilărie, cu aş mânca o portocală, de ce una şi nu două, de ce două şi nu nouă?

Treaba merge aşa. S-a dovedit că un episcop a luat-o razna, deci s-a creat un precedent, de ce unu şi nu cinci, de ce nu toţi …. Chair aşa, de ce? Cine sau ce ne poate împiedica în ziua de azi să ne aruncăm dejecţiile la mii de kilometri? Nimeni şi nimic. Avem doar la îndemână toate aceste canale media, ele pentru asta au şi fost făcute, sunt canale de manipulare şi profit. La fel ca televiziunile.

În perioada anilor 50, era suficient să spui ceva despre cineva, că era săltat, tuns, ras şi tocat, dus la troika, şi trimis 25 de ani undeva departe, allinclusive, cu program de relaxare şi timpi de meditaţie. Celor mai mulţi dintre ei aşa de mult le-a plăcut încât nu au mai venit niciodată acasă.

Şi pe vreea aceea, cei mai mult erau săltaţi  preoţii.

Preoţii au deranjat toate regimurile, din totdeauna, tocmai prin puterea nemărginită pe care o au. Iisus le-a zis de la început că-i trimite ca pe nişte miei în gura lupilor….Ei îţi ţin în mână nu corpul ci sufletul, şi oricât de hedonist ai fi, ştii că sufletul tău e aceea parte din tine care te va însoţi şi atunci când trupul te lasă. Între duhovnic şi fiul lui duhovnicesc e un cordon ombiical care creşte şi se lungeşte, în timp. Devii din ce în ce mai liber, dar şi din ce în ce mai ascultător. Aşa că metoda asta de a denigra pe cineva , nu e nouă, Puterea de propagare însă este mult amplificată. Într-o fracţiune de secundă ştirea negativă ajunge la mii de oameni, ca şi când cohorte de babe bărfitoare ar fi pornite instantaneu, în toate colţurile lumii.

Pe cine mai interesează adevărul?

Pe cine să intereseze că un preot, sau un episcop, se trezeşte, se roagă, slujeşte , catehizează, se roagă, mănâncă, priveghază, se culcă….Pe nimeni, bineînţeles. E aşa de plicitsor că ne ia căscatul numai când auzi primul cuvânt, “se roagă”. Dar dacă începi şi-i torni în timpan că s-a culcat nu cu un băiat, ci cu mai mulţi, şi nu doar un preot oarecare, ci un episcop, şi nu cu un băiat oarecare, ci cu un alt episcop…şi uite aşa, iese ştirea, gogonată, gata de savurat.

Apoi nu mai faci nimic, laşi miştocarii prăpădiţi să-şi facă treaba. Se pornesc maşinăriile de miştocărit cu toate motoarele, se dă drumul la fumigena cu umor, se fac caricaturi şi…se aşteaptă. Apoi intră în luptă cavaleria indignaţilor, altă categorie, la fel de rea, dacă nu mai rea decât miştocarii. Ăştia care nu trec o dată la biserică, dar se indignează instantaneu că vai, cum, …of..oh…nu pot ă cred…chair aşa…vai…”Indignarea ne place, indignarea e bună, indignarea ne face să ne simţim superiori.  Muşchii lor de indignaţi  sunt gata să aprere dreptatea,  narurelul lor simţitor de vedetă a icilor şi a marilor ecrane nu poate suporta aşa ceva…De fapt sunt tot nişte vuvuzele ale răului, la fel ca miştocarii. Apoi intră în horă şi cei care teoretic nu cred, au nevoie de informaţii suplimentare,  hai să le zice ceata “cercetătorilor .”dar cum s-a întâmpat, dar cum era…”  Şi uite aşa, bomba cu rahat a explodat. Miştocarii, cu indignaţii şi cu cercetătorii par să triumfe.

La fel de întămplă şi cu  cu procurorii şi judecătorii, înainte de a fi probată orice nevinovăţie, omul e uns cu rahat de sus până jos. La fel se întămplă şi cu medicii. Şi cu profesorii. Şi cu călătorii în tren. Şi cu bonele. Practic nimeni nu e scutit. Ai o vendeta cu cineva, gata, scrii pe Fb, dacă ai şi un filueţ şi o poză, oricât de neclar ar fi, e perfect! Suntem în plină vânătoare de vrăjitoare şi nu ne dăm seama!

Dacă afli un lucru rău, oricare ar fi el, despre doi oameni, oricare ar fi ei, ce crezi că e mai bine să faci.

1 Să faci mişto.

2 Să bărfeşti cât poţi.

3 Să suni un prieten să-i spui şi lui.

4 Să iei o piatră să dai în ei.

5 Să mai adugi tu de la tine încă trei rele.

6 Să îţi aduci aminte de alte situaţii similare.

7 Să cercetezi cu lux de amănnte

8 Să încerci să-ţi ocupi mintea cu altceva?

Timp de gândire, până la Judecata de Apoi.

Cum să nu te enerveze popii?


SEFU:

Duminică de duminică, sărbătoare de sărbătaore preoţii cheamă oamenii la biserică, şi ei se duc. Nu numai că nu sunt plătiţi dar mai duc şi ei bani. Activiştii şi plătiţi şi se urnesc greu, cât despre cotizaţii, mai greu, le ceri de cinci ori un leu şi îţi dau o dată, deci. Cum să nu te enervezi?

are dreptate şefu, tre să te enervezi…

Stau drepţi în faţa popilor, cărora ei le spun preoţi sau şi mai rău părinţi, şi nu e întâmplător, că-i ascultă! Îi ascultă şi când îi ceartă, aţi pomenit aşa ceva? Pomenit nu e un cuvânt bun, că ei sunt cu pomenile, nu-mi aduceţi aminte, mor numai când îmi imaginez banii aceia cum curg spre ei…deci, nu se enervează când îi cerţi,  nu ridică tonul, nu ameninţă cu biroul personal, căruia mai nou îi zice HR, deci cum să nu te enervezi? Te enervezi, normal că te enervezi!

Cum să nu te enervezi când îi vezi că nici nu ridică preotul o rugăminte că sar cinci să-l ajute. Cum să nu te enervezi că îşi duc şi copiii la biserică! Nu e de ajuns că merg ei, mai vor să se asigure că şi generaţia următoare va merge. Păi în organizaţiile noastre nu ştii pe cine mai găseşti când mergi jos să îţi cumperi ţigări. Cobori  după ţigări ca omul, nu zic ca şeful, şi ştii ai tăi sunt în birourile lor cuminţi, muncitori… Şi când te întorci,…afli că-s în echipa adversă. Şi la ăştia, la popi mai fac şi voluntariat. Cum să nu te enervezi?

Cum să nu te enerevzi când vezi că ai lor nu au chiar niciun fel de pretenţii? Stau ca proştii ore în şir, în ploaie, în frig, numai ca să pupe moaşte, şi noi când îi chemăm la mese, la onoruri, la scaune pluşate şi la bine, toţi au treabă. Cum să nu te enervezi?

Cum să nu te enervezi când îi vezi că nu vor concedii, nu cer drepturi, nu luptă pentru nimic al lor, înafară de biserică? Tu-i chemi la mici şi bere, şi ei ţin post! Îi chemi la manele şi horă, şi ţin post. Îi faci cu ou şi oţet, şi nu ripostează, că au canon. Fi-le-ar canonul şi cu cine li l-a dat, păi cum să nu te enervezi? Noi băgăm bani serioşi aici, şi abia dacă scoatem de-o ciungă şi ăştia construiesc catedrale, şi aşezăminte pentru bătrâni şi spitale….Nu-i sperii cu frigul, nu-i sperii cu foamea, nu-i ademenşti cu masa, nu-i alungi cu ploaia…că ei ascultă de popii lor. Cum să o răzbeşti cu ei?

O mână din mulţime.

-Când eram eu mic şi mă ducea mamaia la biserică tot vorbeau de oi şi de păstor. Şi ziceau aşa”bate păstorul şi se împrăştie turma” .

Şefu e luminos ca un plan cincinal.

-Perfect! Le facem praf popii. Ce să spunem, că sunt beţivi? Nu, ce mai contază, cu toţii suntem beţivi. Adulteri? Nu, că şi asta, unde te întorci dai numai de adulterini, e chiar o onoare, altceva , ceva tare? ceva tare, tare de tot vreau… Care sunt cele mai nasole lucruri pe care le citiţi voi pe net?

uşoară jenă

-Pedofilia.

-Aşa, perfect, şi mai ce?

-Homosexualitatea.

-Perfect şi altceva?

-Nu ştiu şefu, din astea, deviaţii sexuale din asta, cine le mai ştie, că sunt multe…cu animale, cu morţi, cu copaci ….

-Perfect, până mâine faceţi lista cu ele. Şi le dăm drumul la ziare .Şi voi să puneţi pe paginile voastre, da?  Bună asta, “bate turma, şi se împrăştie păstorul”

-Invers, şefu, e invers.

-Da, da, totul e pe invers, am înţeles.

 

Hamlet, o perspectivă teologică


Fiecare gând  e o linie tăiată, scrijelită pe sufletul nostru. Avem linii negre, grele, groase, avem linii în zigzag, linii curbe, linii de toate felurile. Materialul sufletului nostru e sfârtecat zilnic de mii de săbii nevăzute, ca şi când armate de Zorro stau la pândă, să-şi demonstreze măiestria. Sunt convinsă că seismograful a fost inventat de cineva care a văzut această acţiunea a undelor gânduri asupra sufletelor noastre.

Fiecare dintre noi este de fapt, în fiecare secundă, acolo unde gândul lui îl poartă, şi asta e înfricoşător, pentru că cei mai mulţi dintre noi au un şomoiog de gânduri negre. Frici, de toate felurile, gânduri de a fi cu altcineva decât cel cu care eşti n casă, la masă…, gânduri de egoism, gânduri de ceartă şi răzbunare…Nu le putem controla pe toate, dar ele e bine să fie precum păsările pe cer, să treacă, să nu le dăm voie să-şi facă cuib pe acoperişul nostru. Că după ce îşi fac cuib, clocesc, şi scot pui, şi e imposibil să mai scapi.

Mi-am adus aminte acum de o poveste străveche, din anul întâi de facultate, când în lista de lecturi obligatorii la secţia de regie, proful Alexa Visarion a pus lectura Biblia. Proaspăt ieşiti din comunism ştiam mai multe despre rezistenţa materialeor decât despre Biblie, şi am făcut cu toţii ochii mari. Şi ne-a spus că fără o bună cunoaştere a Bibliei nu vom reuşi să înţelegem autorii cu adevărat profunzi. Cum ar fi Shakespare.  Nu a citit Biblia, nici atunci , nici douăzeci de ani mai încolo, abia acum, la aproape 50 de ani am început să o buchisesc. Şi mi-am dat seama câtă dreptate avea. Şi are.

Exemplul cel mai bun care-mi vine în minte acum, citind Biblia este scena rugăciunii Regelui Claudius, cea în care-l surprinde Hamlet. Regele e singur, neînarmat, nepăzit, o pradă foarte uşoară. Dar fiindcă stă în genunchi  Hamlet presupune că ” sus să avem inimile” şi că dacă îl omoară în timp ce se roagă, îl trimimte direct în rai, acolo unde gândea Hamlet, judecându-l după lui poziţia corporală, că avea mintea. De fapt regele stă în genunchi, dar mintea îi fuge ca oricăruia dintre noi, atunci când ne rugăm. Oricine a făcut cinci minute de rugăciune ştie cât de greu e să-ţi ţii mintea acolo, fiindcă ea obişnuită cu porcismele zilei, continuă să scurme şi după ce tu ţi-ai plecat genunchii. Iarăşi, gândul, bată-l vina! Gândul şi iar, gândul!

Scena aceasta a rugăciunii Regelui din Hamlet este deopotrivă o dantelărie duhovniceasă şi dramaturgică.

REGELE

Păcatu-mi râncezit la cer duhneşte.
Blestemul cel mai vechi apasă asupră-i:
Uciderea de frate! Să mă rog
Aş vrea şi nu pot. Tare mi-e dorinţa
Şi vrerea mi-e la fel de tare, totuşi
Păcatul îmi înfrânge năzuinţa
Şi ca un om aflat între ispite
Potrivnice, nu-ncep nu-ncep nimic şi preget,
Din două n-alegând nici una. Cum?
De-ar fi această blestemată mână
De sângele de frate îngroşată,
Au n-are cerul blând destule ploi
S-o spele albă ca zăpada? Oare
La ce-o fi bună mila dacă nu
Să-nfrunte chipul crimei? Ce e ruga,.
De nu-i puterea ceea îndoită
De-a ne feri nainte de păcat
Şi-a ne ierta apoi după cădere?
Să cercetez. Am săvârşit păcatul.
Ce fel de rugă mi se potriveşte?
„Şi iartă-mi, Doamne, mârşava mea crimă.”
Dar asta nu se poate, câtă vreme
Mai sunt în stăpânirea-acelor lucruri
Ce-mpinsu-m-au să fac omor, şi-anume
Regina mea, trufia-mi şi coroana.
Poţi fi iertat păstrându-ţi rodul crimei,
Pe căile piezişe ale lumii
Păcatul poate, cu-aurita-i mână,
S-abată şi dreptatea de la ţelu-i,.
Şi-ades văzut-am mârşavu-i câştig,
A legii hotărâre cumpărând-o.
Acolo sus nu-i însă tot aşa,
Nu-ncap acolo măsluieli, acolo
Se merge fără greş cu cercetarea,
Iar noi, de faţă cu-ale noastre fapte
Ce rânjetul şi chipul şi-l arată,
Siliţi suntem a ne mărturisi.
Atuncea? Ce mai am? Doar pocăinţa?
S-o-ncerc ce poate. Ce nu poate oare?
De însă nu mă pot căi, e vană.
Cât sunt de slab! O, gând ca moartea negru,
O, suflet încleiat care te zbaţi
Să scapi, şi totuşi tot mai mult te-nclei!
O, îngeri, ajutor! fie-vă milă;
Jos, voi, genunchi semeţi, până-n pământ,
Tu inimă de-oţel, te fă plăpândă
Ca trupuşorul unui nou-născut.
Dar poate totul va fi bine.
(Îngenunche şi se roagă. Intră Hamlet.)
HAMLET
Acum ar fi s-o fac. E-n rugăciune.
Acum e clipa. Şi se duce-n ceruri.
Şi astfel mă răzbun.
Să chibzuiesc.
Un ticălos ucisu-l-a pe tata
Şi singurul său fiu, eu, îl trimit
Pe ticălos în cer.
Nu-i răzbunare asta, ci răsplată.
El l-a răpus, cumplit, pe tatăl meu
Îngreuiat de masă, cu păcate
În plină floare, ca-nflorirea-n mai,
Şi cât de mari, o ştie numai cerul,
Dar după-mprejurări, şi-a mea părere
Sunt grele foarte, atunci, drept răzbunare…
Când tocmai sufletu-i, curat prin rugă,
De moarte-i pregătit, eu îl ucid.
Nu.
Stai, spadă, că vei fi cu mult mai crudă
Beat-mort sau în turbare când o fi,
În patu-i de incest şi desfătare
La jocuri, blestemând, şi-n orice stări
Ce nu-l gătesc de mântuire, — atunci îl
Izbeşti să dea cu tălpile de cer,
Iar sufletu-i cel blestemat să fie
Mai negru decât iadu-n care intră.
M-aşteaptă mama. Leacul ăsta doar
De-ţi mai lungeşte zilele bolnave.

“păcatul râncezit, la cer duhneşte”-păcatul nespovedit, vechi, dus zi după zi, duhneşte, sună de-a dreptul patristic, nu?

“să mă rog aş vrea şi nu pot” deşi stau în genunchi , mintea mea e mândră, semeţea, nu se smereşte deloc…

“Aş vrea şi nu pot. Tare mi-e dorinţa
Şi vrerea mi-e la fel de tare, totuşi
Păcatul îmi înfrânge năzuinţa”-cred, Doamne, ajută necredinţei mele…

Năzuinţele noastre sunt mereu bune, dar “nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul  pe care nu-l voiesc..” cum spune Sf. Apostol Pavel.

Tot monologul Regelui este o pledoarie pentru spovedanie, rugăciune, căinţă şi nădejde “Au n-are cerul blând destule ploi-S-o spele albă ca zăpada” este parafrază după Psalmul 50 “mai vârtos mă spală de fărădelegea mea, şi de păcatul meu mă curăţeşte….mai vârtos decât zăpada mă voi curăţi”

Vorbeşte Regele foarte clar şi de metanoia, fără de care totul e inutil.

Dar asta nu se poate, câtă vreme
Mai sunt în stăpânirea-acelor lucruri
Ce-mpinsu-m-au să fac omor, şi-anume
Regina mea, trufia-mi şi coroana.

Nu putem depăşi un prag al păcatului trecând peste el cu roadele lui în braţe.

Foarte frumos spune Pr Antonie de Suroj că ne -au fost iertate prin spovedanie acele păcate pe care nu le-am mai face azi, asta fiind adevărata pcăinţă. Ceea ce iată, spune şi Shakespeare.

Cred că este cea neteologică pledoarie teologică pentru rugăciune, spovedanie, metanoia, control al gândurilor pe care o avem inclusă în patrimoniul culturii universale. Mă gândesc că îi e greu oricărui necredincios să spună că Shakespeare era vreun prost, spălat pe creier şi pupător de moaşte…

O paranteză, cu două întrebări,aşa de final.

La ce nivel de înţelegere poate ajunge un ateu cu  Hamlet?

De ce dacă nouă, la facultatea de regie ni se spune să citim Biblia, nu li se spune şi teologilor să studieze Shakespeare, Cehov, şi alţii şi alţii, fiindcă un nivel de cultură nu strică nimănui, şi teatrul poate fi mai mult decât era pe vremea lui Ioan Gură de Aur, când teatrul echivala cu dezmăţul.

După cum bine remarca un prieten călugăr, ceea ce lipseşte din Hamlet, e iertarea-iubirea. Dacă ar fi existat iertarea, nu ar mai fi fost Hamlet. Aşa că practic, prin lipsă, Hamlet devin o pledoarie pro iubire.

 

Textul integral aici

https://bibliotecapemobil.ro/content/scoala/pdf/Shakespeare%20William%20-%20Hamlet.pdf

 

 

 

“Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!”


Nuntă. Mare. Lume multă şi bună, femeile tinere mai  toate sunt goale de la linia sfârcurilor în sus şi de la cea a chiloţilor în jos. Bărbaţii sunt tunşi, raşi, frezaţi, gelaţi, mulaţi. Nu se simte tămâia de Prada, Pacco, Gucci…Aşa e moda.

Botez. Dress codul ca cel de mai sus. mai adăugăm un naş care s-a împiedicat de trei ori în timp ce citea Crezul, a storcit hilar nişte cuvinte, prin colţuri s-a chicotit.

Duminică, Sf Liturghie. Fiecare vine la cât se trezeşte, după ce vine mai schimbă o noutate, mai află o reţetă…se pupă doamnele că na!, nu s-au văzut de o săptămână, cam pe zece juma, când se trezeşte lumea , încep să sune telefoanele. se răspunde. Preotul e cu Darurile , rosteşte ectenii, se roagă pentru cei vii, adormiţi şi somnoroşi şi noi şoptim la telefon, cu voce găjâită, ca să nu deranjăm” daaa…da…nu pot vorbi, sunt la biserică…da, las-o la decongelat…da, ia…nu, nu e nevoie…lasă că o sun eu…nu ţi-am spus că nu pot vorbi…lasă, mai încolo…mai durează ceva…da, bine, iau când vin…Costică a venit?…” Şi uite aşa nu poate vorbi câteva minute bune, între timp  începe şăşăiala şi Împărtul vine dar îl primim cu toată atenţia către micimile noastre…El trece liniştit, noi aşteptă să treacă Liturghia şi să ne întoarcem la parizerul nostru. (aici fac paranteza de a răspunde la o întrebare pe care n-aţi pus o dar o simt în aer  şi voi spune că “nu, nu e inutil să mergi la liturghie, chiar şi aşa împrăştiat cum eşti, Sf Liturghie e o taină care nu ţine cont nici de valabilitatea preotului, nici de cea a enoriaşului, Domnul ne ia pe toţi aşa cum suntem, la măsura noastră, şi taina lucrează ca de aia e taină…)

“Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!”

zice Arhanghelul Mihail atunci când toţi îngerii sunt frisonaţi de căderea lui Lucifer şi a mulţimii de îngeri care au căzut, într+o clipire, împreună cu el.

Să luăm şi noi aminte, la noi. Să nu credem că între altar şi naos, iconostasul e un gard, un zid împodobit cu icoane ca să dea bine…Dacă e un zid e un zid care uneşte, e o graniţă, o demarcaţie între cer şi pământ. Să ştim că  trecem în alt teritoriu, că stăm în buza lumii cereşti.  Că de acolo înainte nu mai e lumea asta, ci o alta începe. Şi noi începem odată cu ea. Dacă începe…

Preotul se ţine de mână cu toţi enoriaşii lui, şi atunci când se înalţă şi atunci când cade. Noi cu toţii ne ţinem de mâini, suntem interconectaţi ca o mare reţea neuronală, care împreună generează un sens. Cade preotul, cădem şi noi, e atât de simplu. Şi din fericire, funcţionează şi reversul. Un Cleopa, un Olaru, un Proclu, un Papacioc…şi câţi mai sunt, ştiuţi şi neştiuţi, vii sau adormiţi, ne trag pe noi în sus.

Sunt mai vii ca oricând. Am spus-o şi o s-o tot spun, pe mine -a adus la ortodoxie Pr Cleopa, deşi el era trecut de mult la Domnul atunci când eu l-am întâlnit. Şi sunt vii, şi nu sunt vii doar aşa cum sunt scriitorii, că le auzi cuvintele în cap, deşi nu mai sunt. Că am citit şi cărţi despre Maia Plisetskaia şi nu m-am apucat de balet.  Ei au cuvinte vii, cuvinte născute din practica experierii lui Dumnezeu, cuvinte în care tu simţi adevărul şi adevărul  te pune în mişcare, la propriu şi la figurat. Aşa că să nu ne bucurăm niciunul dintre noi când cade nu un episcop, ci ultimul preot de ţară. Noi cădem cu ei…aşa se explică şi scuzele înalţilor prelaţi. Toţi suntem unul.

Aşa cum aburii se ridică şi ştim că va urma cândva ploaia, nu ştim exact, peste o zi, sau o luna, dar va urma negreşit, pentru că aburii nu dispar, chiar dacă nu îi mai vedem, particulele există,  aşa şi emanaţiile noastre atrag asupra tagmei preoţeşti, o ploaie de căderi. Căderi pe care apoi le resimţim cu toţii.

“Să stăm bine, să stă cu frica, să luăm aminte!”

Asta e singura frică pe care trebuie s-o avem, să nu-l ratăm pe Dumnezeu, în rest, putem rata tot. cariere, căsnicii, întâlniri, sensuri filozofice …dacă nu ratăm întâlnirea cu El, restul sunt firicele de nisip pe care marea le aranjează cum vrea ea, odată la câteva secunde.

Ne plac marile căderi şi aici ne întâlnim cu Dumnezeu, fiindcă şi Lui îi plac, dar din motive diferite. Marile căderi ne fac pe noi să ne simţim mai bine în pielea noastră

” Dacă ditamai episcopul, apoi io ce să mai spun…” în timp ce lui Dumnezeu îi plac marile căderi  fiindcă ştie că după ele pot veni înălţări spectaculoase… Maria Egipteanca e un exemplu clasic. Şi Dumnezeu poate face o Maria Egipteanca din cine vrea El. Nu sunt rolurile distribuite până la capăt. Castingul se dă până în ultima clipă.

Noi să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

 

 

Cum am ajuns să iubesc Moşii


Îmi aduc aminte cît de îngrozită am fost la primii Moşi la care am fost. Toate vasele acelea intinse pe mese, toată buluceala, toată foşgăiala, certurile, “dă-le tu mai încolo pe ale tale ca să încapă şi alte mele”, “dacă voiai loc trebuia să vii mai devreme” etc. Telefoanele. Plasele foşnite la nesfîrşit. Cohortele de cerşetori….Biserica, în mod normal liniştită, calmă şi primitoare devine teatrul unei bătălii. De fiecare dată cînd urmau Moşii îmi era groază. Mă duceam ca la o bătăţie la care urmam să fiu învinsă, prădată de colivă, vin şi pachete şi necesitând recuperare ulterioară pe tot parcursul weekendului.

Şi a fost o zi. Acelaşi peisaj foşgăitor, aceeaşi lume care se comporta în biserică ca-n tîrg, acelaşi drum de coate care deschidea calea către altar…şi nu ştiu cum, am avut această revelaţie. Că toţi aceşti oameni care n-au habar de biserică, care probabil vin la biserică de Moşi şi de Paşti cinci minute “să ia lumina” (cu l mic) au venit aici din iubire, din dor, din dorire după ai lor. Iubirea i-a trezit pe toţi dimineaţa, iubirea i-a purtat prin pieţe ca să facă pachete, pe care mulţi par că şi le-au rupt de la gură nearătând cu mult mai pricopsiţi decît cerşetorii cărora le dau pachetele…Iubirea i-a făcut să participe la un ritual pe care poate nu-l înţeleg, într-o comunitate pe care n-o cultivă, şi care cîteodată poate fi ostilă acestor stranieri care vin şi le iau în posesiune preţiosul spaţiu cultivat duminică de duminică. Şi cînd am înţeles asta, nu aşa raţional şi sec cum v-o spun eu acum, ci într-o fracţiune de secundă, în care am ştiut că dorul meu după tata şi bunici este dorul lor după tatăl şi bunicii lor, că plânsul lor este plânsul meu pe care poate nu mi-l permit…atunci şi lipsa lor de catehizare şi de uzanţă a devenit a mea şi ca prin minune, nu m-a mai deranjat.  Au dispărut certurile, şi coatele, şi călcăturile, şi bufniturile, şi privirile mânioase şi am rămas aşa,  nişte copiii veniţi să ia masa în oraş cu adormiţii lor. O ocazie unică. O masă mare, mai mare ca la orice nuntă dar cu acelaşi sentiment că deşi nu-i cunoşti pe toţi, sunt familie, sunt  şi ei din partea cuiva, poate vreo verişoară de-a miresei sau vreo rudă îndepărtată a mirelui. Şi deşi nu-i cunoşti, sărbătoreşti în aceeaşi bucurie.

Şi apoi glasul cald al preotului care spune nume după nume. Doamne, suntem cu miiile, realemnte cu miiile în cea mai mică parohie, fiindcă toţi aduc pe hărtiuţele lor , conştiincioşi, numele multora pe care nu i-au cunoscut nici măcar părinţii lor. Tot soiul de fraţi ai bunicilor decedaţi de mici în condiţii aprige de război sau băgaţi pur şi simplu într-unul din multele malaxoare ale timpului. Cum e posibil aşa un sentiment dumnezeisc de bucurie în mijlocul unui vacarm? Greu de înţeles. Dar, e! Şi e limpede că niciunde altundeva, în niciun loc din lumea asta nu mai e posibil ca o armată de necunoscuţi să se aşeze la masă cu adormiţii lor. Şi nicăieri în lumea asta nu mai ai ocazia să te bucuri, că asta e cuvîntul, de o întâlnire cu cei demult marcaţi cu două date.

Morţi, vii, tineri, bătrâni, bogaţi, săraci, educaţi, grobieni, grabiţi, calmi, stăm cu toţii laolaltă. Ştim cu toţii că dacă astăzi suntem cei care ducem lista, mâine poate vom fi pe ea, aduşi de copiii noştri. Dar cît suntem pe o listă, e bine. E semn că iubirea din neamul nostru rodeşte în continuare. Nu ştim niciunul dintre noi unde ne sunt repausaţii. Sperăm, desigur, că-s în rai, dar cine are vreo garanţie? Dar faptul că noi suntem de Moşi, în biserică, înseamnă că ceva bun tot au rodit ei, semânţarii noştri. Şi pâna la Judecata de Apoi nimic nu e definitv. Dacă o faptă bună are nevoie de trei generaţii ca să rodească, Dumnezeu îngăduie ca efectul ei să acţioneze retroactiv.

Aşa că să fim cît mai mulţi, să ne înghesuim cît mai tare, să ne dăm cît mai multe coate, să ne călcăm cât mai mult pe picioare şi să foşgăiască plasele, fiindcă e din iubire. Şi-n iubire, totul se iartă!

 

 

 

HOCUS-POCUS, AGHEASMA!


Suntem dispuşi să credem în orice. În amulete, dream catcher, panseluţe, violete, nu mă uita, nu mă prăsi, nu merologie, stele, citioare în cafea, bobi, ghioc, ne ferim de rău cu şnuruleţe roşii la mână , (astea chiar sunt peste tot, care cum întinde mâna după ceva, pac şi şnuruleţul miraculos ) ne punem nădejdile în cozi de iepure, lanţuri, medalioane, cristale, sare de Himalaya, ursitoare, vrăjitoare, totul e magic, totul e fermecat, în toate credem.

Numai în Iisus Hristos, nu.

Şi nu doar că nu credem în El, nu. Trebui şi să facem mişto de cei care cred. Adică, eu dorm cu coada de iepure mort sub pernă, îmi fac duş cu şnurul roşu la încheietură, fac drumul înapoiu cînd văd o pisică neagră, îmi pun dream cacher deasupra patului … îmi permt să fac mişto de cel care merge la moaşte, nu-i aşa?

Avem o obsesie a magicului, a ascunsului, a întunericului, care nu face decît să vorbească de magia şi de ascunsul şi de întunericul din noi, eu aşa cred. Şi proiectăm acest întuneric şi asupra luminii. Şi nu prea ne iese, fiindcă lumina nu dispare cînd pui ăntuneric pe ea, doar ăntunericul dispare cînd apare lumina.

În agheasmă vedem o putere magică, e un soi de hocus poscus pe care-l face Părintele acolo şi o abracadabra şi apa de unde era apă,  devine vorba Loredanei a-paa-pa–paa, un H2O devine cu ceva magic. “Ceva” pe care dacă îl  bei, copilul ia la facultate, mama scapă de reumatism, ratele la bancă se plătesc singure, maşina se duce de capul ei la service iar RCA ul dispare.

-La cît se face aghiasma? Dar mai exact la ce oră să vin?

Oamenii vin cu bidoanele. Se împing, se calcă în picioare. Preotul rosteşte binecuvântările  ea vorbeşte cu toţi vecinii să vadă cui să mai ia, e amabilă femeia… De fiecare dată apare un grup nou de oameni. Nu-i ştii, nu vin la biserică, nu stau la slujbă. Nu au timp de “din astea” ei lasă doar sticlele şi spun că vor veni diseară să le ia. Îşi lasă coadă ca la alimentara , pe vremuri, când băgau portocale. Sunt aceeaşi care în noaptea de înviere “vin să ia lumină” de la electricianul la modă.

-Au venit? La cît vin? Sunt şi eu după dumneavoastră….

Ne place să ne delegăm problemele în mâna unei amulete, a unui talisman, dăm bani pe tot soiul de tehnici, terapii, grupuri, healeari, speakeri etc dar nu ne place să ne smerim în faţa unui Dumnezeu. Nu puetm spune “Slavă Ţie!”, sau “Mărire, Ţie, Doamne!”. Cît despre “Doamne miluieşte!” e doar pentru cei care nu au cardul gold.

Dar Dumnezeu e mai mult decît un vindecător. E un restaurator de mare fineţe al unei opere perfecte, distruse de noi. Şi una din condiţiile acestei restaurări e să acceptăm că nu putem nimic de unii singuri. Avem nevoie unii de alţii, pe orizontală, şi toţi de Dumnezeu, pe vericală. Crucea fără vericală e doar o rîma care se tîrîie, ca să nu spun un şarpe, iar vericala fără orizontală, e doar magie, o săgeată ţintită în lună care se întoarce în ochiul arcaşului.

Nu trebuie să fii vreun mare teolog ca să-ţi dai seama că cineva care care bidonul cu cinci litri de agheasmă ar putea avea nevoie de nişte catehizare. Asta desigur, dacă nu cumva a luat-o pentru tot blocul. Doamne ajută!

Dar asta e, Dumnezeu e bun şi ne lasă pe fiecare să luăm din El, atît cît putem duce. Şi eu cred că şi cei care astăzi vin aşa, duşi de un bidon ăn căutarea miraculosului, vor ajunge mîine să aprecieze o picătură de sfinţenie.

 

 

Să mă iertaţi!


Să mă ierte toţi fraţii mei creştini pentru ce urmează să spun. M-am tot gândit dacă e bine sau nu să spun asta. Am zis să las să treacă acest referndum deghizat în piele de înscriere la ora de religie.

Dacă nu se schimbă metodica de predare a religiei în şcoli, în ciuda acestui aparent succes, se va ajunge tot la scoaterea orei de religie.  De ce cred asta? Am văzut o transmise de la Trinitas în care o doamnă profesoară preda matematică…aşa am crezut eu iniţial. Era totul scris pe tablă cu puncte, subpuncte şi parapuncte şi tot soiul de demonstraţii. Copii iubesc materiile predate de profesori buni. Ai un profesor bun de geografie, îţi place geografia, de fizică, îţi place fizica. Cred că profesorii de religie ar trebui aleşi pe sprânceană iar manuale rescrise complet, ponind de la felul de a pune problema al sfinţior contemporani, fiindcă avem asemnea sfinţi, canonozaţi sau nu. Mă refer de exemplu la un Părinte Porfirie, sau Părinte Paisie. La noi , la români, există o linie dură, tranşantă, care după umila mea părere, nu e bună la momentul actual.

Atitudinea asta a creştinilor ortodocşi români de genul “cine nu e cu noi e împotriva noastră” nu duce la nimic bun. Îi tot citim şi cităm pe Părintele Porfirie sau pe Părintele Paisie (ştiu că a fost canonizat dar am rămas la titulatura veche, voi explica altă dată de ce…) dar nu le urmăm deloc mesajul de a fi toleranţi şi iubitori. Ne place să-i numim pe cei care nu vin la biserică atei şi îndrăciţi cu o lejeritate înspăimântătoare. Nu cred că Iisus ar face asta. De ce nu cred? Pentru că nu a făcut-o. Toţi cei care l-au arătat cu degetul nu au fost la rândul lor arătaţi cu degetul. Metanoia nu se produce ameninţând sau dând cu piatra. Exemplul personal cred că este cel mai important. Şi atunci când viaţa ta este impecabilă, când ţinuta ta morală este fără de cusur,  când lumea simte că deşi ai un metru şi puţin trebuie să se uite în sus la tine fiindcă vorbeşti de la înălţimea lui Dumnezeu, atunci, da, poţi spune orice cuvânt, oricât de dur, fiindcă el tot a iubire va rezona în sufletul celui care-l ascultă.

Mă gândeam de ce ne ascundem noi oamenii faţa când plângem, când suntem ruşinaţi sau nemulţumiţi de noi. O facem fiindcă faţa noastră poartă chipul lui Dumnezeu. Şi acest chip este bun, blând, iubitor. Imaginea din icoane este câteodată tristă, melancolică, dar niciodată ironică, furioasă, discriminatorie. Şi încă ceva, icoanele nu ne privesc niciodată de sus, oriunde ar fi puse. Senzaţia ta este că eşti la nivel cu ele. Eşti la nivelul iubirii care este cel mai democratic sentiment. Cam ăsta cred că e chipul pe care trebuie să-l arătăm copiilor ca să le placă ora de religie. Cam asta trebuie să simtă şi ateii. Desigur, unii nu se vor clinti din ale lor, dar alţii…Eu sunt una dintre “alţii”.

Şi încă ceva, noi ortodicşii nu e nevoie să ne convingem între noi, nici nu trebuie să-i luăm apărarea ortodoxiei, că se descurcă drăguţa de ea de ceva timp. Noi trebuie să stăm drepţi în faţa lui Dumnezeu fără să ne îngrijorăm de cum stă cel de lângă noi. Nu e nevoie de dezbateri televizate sau nu, de formumuri ţi certuri pe FB, e nevoie de rugăciune. Teolog nu e cel care citeşte ci cel care se roagă.

Previous Older Entries