Clopoțel fără clopot


Nu e zi să nu fie vreun scandal. Vreo scindare. România ar trebui să se cheme Proșicontra, ăsta să fie numele țării. Un regat care este divizat… Ieri, toată lumea feisbucistă urla oripilată că nu vor preoți să-i binecuvinteze și nici slujbă nu vor. Și mi-am amintit de discursurile comuniste interminabile de la începutul anului școlar de pe vremuri. Se făcea o trecere prin opere, care de la an la an erau din ce în ce mai complete, prin congrese, care din patru în patru ani erau mai lemnoase…directorii mai zeloși chemau și vreun elev fruntaș, din acela aseptic, care avea dreptul chiar să-l pupe pe Ceaușescu, și-l ruga pe elev să recite ceva frumos, dintr un escu, care nu era Eminescu, ci Păunescu sau Vadim-escu. Și nu aveai voie să faci nici  fețe, fețe, că te pârau, la pionieri, sau la uteciști, și ăștia te pârau la părinți. Și pe părinți îi treceau sudori reci pe șira spinării, și pe tine te trecea altceva pe șira spinării, că pe vremea aia nu era parenting, erau mama, tata și bunicii, și câte o sfântă plamă, când făceai veo prostie. Cum am făcut eu. Am scos limba în timpul unei astfel de manifestări comunistoide, și mama a ajuns să dea cu subsemnatu  la Partid. Fiindcă cineva făcuse și poze. Mi-ar plăcea mult să am poza aia, acum. Aș putea lua și indemnizație de dizident, vorbă să fie…

Marea mea tristețe este că pentru multi, slujbele din ziua de astăzi nu sunt decât un limbaj de lemn, cum erau pentru noi discursurile tovarășilor. Pentru unii, Dumnzeu e un tovarăș de care nu au chef. Și spre deosebire de Partid, Dumnezeu suportă să fie dat afară din școli. Desigur, tovarășii din ziua de azi, față de tovarășii din ziua de ieri, nu riscă nimic, au contraire, ei dau cu subsemnatul doar ca să ia, nu ca să dea.

Există oare cineva care crede că aceste ong uri se mișcă de la sine? Există cineva care crede în conștiința civică ca opus al conștiinței lui Hristos? Glasul acela care strigă în ei, împotriva icoanelor, a preoților, a catedralelor, a mănăstirilor, a Învierii, a Paștilor, glasul acela căruia ei îi spun conștiință civică, de unde vine? Eu știu de unde vine glasul care mă ceartă, dar glasul lor, care nu-i ceartă pe ei, ci pe noi, de unde vine? Se trezesc ei dimineața cu gândul „ astăzi am să ridic trei paragrafe de lege împotriva preoților’ sau există o agendă, o ordine de zi, pe undeva?

Să nu uităm, că preoții au lungi state de plată pe la pușcării, și să nu uităm că numele grele ale țării acesteia vin din rândul preoților. Să nu uităm că Eminescu era legat de mănăstire, să nu uităm că un Creangă era diacon, să nu uităm că Nichita scrie o poezie dominată de îngeri și legată ferm de Dumnezeu… Și apoi, preoții , preoți. Un Părinte Profesor Stăniloae apare ca referință la orice carte de dogmatică serioasă. Un Nichifor Crainic, un Mircea Vulcănescu, un Sandu Tudor, un Vasile Voiculescu… ca să nu spun de monumentul oralității, Petre Țuțea. Toți au fost credincioși, și toți au iubit școala. Zic să-i aliniem pe toți și să-i dăm afară din școli. Imaginați-vi-i ieșind, pe toți, triști, cu capetele plecate, înfrânți nu de temnițe ci de demagogi…

Să scoatem de la naflalină tablorile cu Marx și Lenin, să ridicăm statuile la loc, în loc de Preasfîntă, Născătoare de Dumnezeu să cântăm Republică, măreața vatră sau Partidul, Xulescu, România…  …dar nu se va întîmpla asta, fiindcă activiștii de azi, nu mai au…., le lipsește. Activiștii de azi se pensează! Dinică, Gheorghe Dinică a dat viață unor comuniști rămași în istoria cinematografie datorită talentului lui. Dar Dinică, Gheorghe Dinică nu ar putea juca un Remus Cernea, de exemplu, nu?*deși Cernea numai pensat nu e…

Prin asta nu vreau să spun că aia de pe vremuri erau mai buni, că nu erau! ci că erau mai cinstiți, erau mai pe față. Marxiștii din ziua de azi se vor liber cugetători. Și la ce cugetă ei,  așa liber? La unul și același lucru, ca dovadă supremă de libertate, și anume cum să scoată țara de sub poala popilor, cum le spun ei!, ca apoi să facă ce vor cu ea. Pe ei nu-i deranjează preoții, pe ei îi deranjează puterea pe care o au asupra noastră. Ei l-au scos pe Dumnezeu din context și vor asupra noastră puterea pe care o au preoții, dar fără Dumnezeu. Asta îi seacă. Puterea pe care o au preoții, putere pe care ei nu o văd venind de sus, fiindcă ei și-au închis cerul.

Pe mine m-a întristat că nu au fost ieri slujbe în toate școlile, nu vreau ca preoții noștri să se dea nicio palmă de pământ înapoi. Aș vrea să stea așa cum a stat lumea în decembrie  89. Drept. În plus, acum au crucile la ei. Și pe noi! Niciun paragraf de lege, niciodată, nu va putea schimba asta. După cum spunea Țuțea, comunismul e invalid, o dovedește eșecul în mare pe care l-a avut în URSS. A fost o cădere gigantică, care a demonstrat, fără tăgadă, că în mic, sau în mare, marxismul nu ține.

Primul clopoțel a sunat trist, fără clopot…oare se întreabă tovarășii ce legătură o fi între clopoțel și clopot?

Advertisements

Unde ți-e inima, bre? Sau bro?


Ne place să mîncăm. Fie că e vorba de vegan, raw vegan, carnivor, ierbivor sau omnivor, mîncarea și tot ce ține de ea ne mănîncă foarte mult timp. Citim rețete, schimbăm rețete, experimentăm, scriem pe bloguri, ne interesăm de nutrienți, calorii, vorbim cu dieteticienii, etc. Și vine Biserica, prin preoții ei și ne spune, țineți post, nu vă proecupați, reduceți cît se poate, consumați voi mai puțin, dați altora.

Dați altora. Nouă ne place nu să dăm, ci să acumulăm. Case, mașini, mobile, excursii, haine, obiecte de artă, cărți, tot ce se poate, să adunăm. Cu cît devine omul mai bogat cu atît își diversifică mai mult opțiunile, căutările, ariile de marketing. Și nu vrea să audă de „nu vă preocupați cu ce vă veți îmbrăca sau ce veți mînca„.

Ne place sexul, dar deja sexul ala banal, casnic, cu nevasta sau cu soțiorul, nu mai e bun, trebuie experimentat, trebuie să arăți că ești liber să faci ce vrei, cum vrei, cînd vrei , cu cine vrei, unde vrei. Cum ai văzut tu în filmele americane sau în reviste așa vrei. Dacă vrei în parc cu un măgar, și măgarul e de acord, cine ce are de obiectat. Și vine biserica, prin preoții ei și ne spune nu săvîrși adulter.

Mai mult decît atît, spune Iisus că cine a poftit în inima lui…păi cum să nu poftești cînd pe toți pereții sunt numai muieri dezbrăcate, cu varianta fetițe dezrăcate, fiindcă nu-i așa și pedofilia e tot o formă de libertate.

Dacă luăm fiecare dintre cele zece porunci ne dăm seama că societatea de azi e construită exact pe opusul lor.

Zice să nu furi. Păi cum să nu furi cînd ai ajuns la conducerea unei țări care are munte, mare, păduri, resurse, aur, cum să nu furi, nu ai fi tu prost să nu profiți în anii, sau în lunile cînd țărișoara asta ți s-a dat pe mînă….

Sau să nu omori. Păi cum să nu omori dacă îți stă în cale, în calea dintre tine și resursele din țărișoara ce ți s-a dat pe mînă. Cum să nu omori cînd numai omoruri vezi la tv de dimineața pînă noaptea. Omoruri cu toporul, omorul cu bomba, omorul cu cuvîntul. Toată lumea omoară, e banal să omori, de la copii nenăscuți, la urși mari și grași, cu trecere prin tot ce trece prin mintea ta bolnavă. Ducă-se ăștia cu poruncile lor, cine are nevoie de ei_ Și să nu se mai dea așa mari, că uite și ei calcă strîmb…

Să mai extragem la întămplare din jobenul cu porunci, una.

Să nu rîvnești la cele ale aproapelui. Păi cum să nu rîvnești_ Toată lumea rîvnește. Are o mașină mai bună ca a mea, o casă mai faină, o nevastă mai siliconată…vreau și eu. dacă pentru asta trebuie să fur, să omor, nu-i bai. Fac ce trebuie să fac.

Să nu-ți faci chip cioplit. Păi dacă nu-mi fac eu, cine să-mi facă_ hai la operații, hai la diplome, hai la tv, hai la doctorate false, orice numai să demonstrăm că avem statuia, soclul mai trebuie.

Dacă nu ne ajunge că facem idoli din noi, facem și din copiii noștri, și din animalele noastre, din mașinile noastre, din orice se poate face un idol. Chiar și din boală. Boala poate fi idolatrizată la fel de bine ca sănătatea. Odată ce avem pornită mașinăria de făcut idoli, ea transformă în idoli tot ce apucă. Ochiul idolatru vede idoli peste tot. În agramatul de la tv ținut în viață doar de cohortele de oameni din spate și de cască, din fotbalistul care nimerește din cînd în cînd mingea, sau din buzata careți expune țîțele la poza de profil de pe fb.

Și acestei lumi îi opunem niște domni îmbrăcați în negru care scot poruncă după poruncă și ne dau canon după canon. Cum să-i dorim în viețile noastre? Cum să-i ascultăm? Cum să facem ce ne spun ei cînd noi abia am așteptat să ajungem „mari„ să scăpăm de ”tirania” propriilor părinți. Cum să asculți un preot cînd din mama și din tatăl tău ai făcut glugă de coceni_ Cînd pe profesori i-ai disprețuit_ Cînd tot ce ți- ai propus la majorat a fost să fii un tip descurcăreț, care-i „face„ pe toți. dacă i-ai făcut pe toți, crezi că poți să-l faci și pe Dumnezeu. Ăsta e adevărul, societatea nu respinge preoții, ei sunt doar interfața sistemului, ceea ce respinge toată lumea este sistemul, adică pe Dumnezeu. Doar că unii sunt sinceri, și se numesc atei, iar alții sunt mincinoși și lași și spun „credința e în inima mea”. Corect, acolo e, dar inima ta, inima ta, unde e?

Ce zi tristă!


29 august, ziua cînd un streaptease a fost plătit cu capul.

Ziua cînd beția, prostul gust și poftele, au triumfat.

Ziua cînd ni s-a demonstrat care e măsura omului. Cît poate el. Și ce valorizează. Dansul deșucheat al unei tinere, mînată de dorința de răzbunare a mamei sale, a produs efectul scontat. Ni s-a arătat clar că lumea nu e a omenilor ca Ioan, lumea aparține răzbunătorilor, adulterinilor, lascivității și sexului.

29 august ar trebui să fie ziua tuturor decadenților, tutror pariorilor, a bețivilor, a curvelor, ziua tuturor celor ce admit cu bucurie că nu sunt decît un boț de carne, mînat de stimuli hormonali. Triumful pămîntului asupra cerului.

Ce zi tristă.

Cred că e cea mai tristă zi din calendarul ortodox, nu fiindcă Ioan a murit, că de murit în chinuri grele au murit toți sfinții, ci pentru că a murit  din motive jalnice și a murit înainte de Învierea Domnului.

Ioan  și-a permis să facă o ”observație”, un reproș mai marilor zilei. A avut curajul să spună că ce fac regele cu regina e greșit. Imoral. Murdar. Ioan l-a mărturisit pe Hristos avant la lettre,  înainte ca Hristos să fie Hristos în deplinătatea cuvîntului. Martirii  știau de Înviere, Învierea avusese loc. Pe cînd Ioan moare înainte de moartea și implicit Învierea Domnului.A fost contemporan cu Iisus, a știu cine e Iisus,  a fost martorul dumneyeirii lui Iisus, dar nu a ajuns să mărturisească Învierea Lui.

29 august, moartea inocenței mature, a inocenței conștiente, adulte. În fiecare dintre noi moare Ioan, mai mult sau mai puțin, parțial sau total…moare cînd nu mai credem, moare cînd ne mulțumim cu jumătătți de adevăr și măsură, moare cînd trăin necununați, cînd facem avorturi, cînd mințim, cînd judecăm, și moartea lui ăntotdeauna anunță patimile lui Iisus. În noi.

Ce zi tristă.

 

Cine m-a tocație


Filmul, această armă modernă, folosită ori de cîte ori aparatul de stat vrea să introducă un nou program, să pregătească mentalul colectiv pentru o schimbare, filmul angajat, filmul pretins artistic dar de fapt doar motivat financiar și politic a pătruns în Romînia, într-un mod simplu, exact așa cum antrenezi o maimuță, care atunci cînd face giumbușcăria bine, primește o banană. Exact așa și cineaștii romîni au fost dresați prin premii să facă filme care denigrează Romînia. S-au prin ei repede care e trendul, au băgat mare, și uite așa, Romînia ia premii atunci cînd se prezintă lumii ca o proastă medievală, fără dinți în gură, ușor curvă pe alocuri, șmecheră cît cuprinde, asupritoare de țigani, evrei, unguri și alte nații. Filme despre avorturi făcute aiurea, cînd după Blaier și al său „Ilustrate cu flori de cîmp„ ar trebui să mai dureze 50 de ani de acum înainte să te încumeți să faci filme pe tema asta, filme cu exorcizări, cu tineri care se iubesc ca frații fiindcă sunt frați și mai fac și copii împreună, filme cu…Adrian Titieni. Niciun film fără Adrian Titieni pare să fie deviza cinematografiei romînești. Actorul nu are nicio vină, să ne înțelegem, este exact profilul dorit, omul normal, atît de normal că devine banal. Și pînă la urmă, dincolo de toate tarele lui de cultură, pedofilistice, onanistice și de alt fel, romînul are meritul să fie prezentat ca un om banal.

Pe lista de denigrări a intrat desigur Biserica cu toți slujbașii ei. Așteptăm un film anunțat cu surle și trîmbițe, un film despre cît de corupt este învățămîntul teologic din Romînia. ”Un pas în urma serafimilor”, îi spune, un titlu păcălicios, pe care dacă -l auzi poți chiar crede că e ceva de capul filmului. Aflu dintr un interviu cu regizorul, scenaristul și nu știu dacă și actorul filmului, nu cred că e formula completă Sergiu Nicolaescu, că acest film este unul autobiografic, însumînd suferințele autorului, un individ moral și integru, cu aripile ascunse sub hăinuță și sabia de arhanghel la subraț, care a fost nevoit să înfrunte sistemul de învățămînt teologic,  ticăloșit și murdar. Și ca să poată duce lupta se  face frate cu un băiat de altă factură, tot seminarist și el, un soi de te faci frate cu…pînă treci puntea.

Succesiune logică.

Aruncăm cu piatra în seminar, cel care pregătește preoții, e limpede că dăm și n produsul seminarului, adică în preoți, dăm în preoți, dăm în Biseircă, dăm în Biserică, dăm și-n „monstruoasa„ Coaliție care susține monstruozitatea stipukării constituționale a legăturii dintre o femeie și un bărbat, pe scurt familie. Nu clasică, nu tradițională, familie. De ce apare tocmai acum acest film,vă las pe voi să spuneți.

Ar fi de remarcat că toate aceste filme au cam aceeași regizori, și același producător. Părerea mea este că, dea Dumnezeu să greșesc! ele sunt filme premiate din pre producție, ele sunt filme care intră pe un canal de premiere încă din faza de script, pentru că sunt filme dorite, ca să nu spun comandate. Asta nu face din ele filme obligatoriu proaste, lipsite de conținut artistic, face doar filem nesincere. Ori fundamentul oricărei opere de artă este sinceritatea. Expunerea unei părți din conțiința frămîntată a autorului. Ele trebuie să trădeze căutări, nopți de nesomn, ore de documentare, beții, frustrări…Omul de artă nu e niciodată impecabil, pe covorul roșu, omul de artă e șifonat, obosit, în căutări. Și în Romînia, de cele mai multe ori, din păcate, sărac. Am văzut cel puțin șapte filme romînești, foarte bune, cu succes de public, filme sincere, care nu au luat niciun premiu…

Americanii cînd au probleme cu recrutarea în armată, bagă un film. Cînd au în plan un război, bagă un film. Cînd vor să pregăteascp terenul pentru ca populația de culoare să fie privită diferit, pănă acolo încăt să fie un președinte negru, bagă un film. Cănd vor să spună cu LGTB e ok, fac film după film.

Dar nouă ne place să credem în continuare că luăm premii pentru filme fiindcă suntem buni. Nu, luăm premii pentru filme fiindcă suntem umili, și ne scuipăm țara și mama, și călcăm cu bocancii pămîntul mustind de săngele celor care au murit acum 50/60 de ani. pentru asta luăm premii. Fiecare premiu este o medalie pentru o trădare. În Romînia zici că e jeg moral, ia un premiu de aici.

Zici că lumea e ținută în Evul mediu de biserică, ia un premiu cu fundiță.

Norocul însă e altul. Selecția prin timp se face tot prin valorile autentice, și oricît se chinuie regizorașii șă ne arate mărunți, și murdari, și simpli pănă la prostie, lumea ne știe ca fiind țara lui Hagi, Halep, Năstase și mai ales , Nadia. Ăsta e norocul. Partea negativă, cea mai mare lovitură o dau însă în interior. Filmul romînesc e o oglindă deformată în care dacă ne uităm mult ajungem și noi să credem că așa suntem.

Se moare cu zile în spitalele din Romînia, asta aflăm mereu, și e adevărat, dar se și trăiește.

Medicii sunt corupți, e adevărat, dar nu toți.

Profesorii sunt proști, zic părinții, dar cu toate acestea sunt foarte mulți care își dau realmente sufletul pentru elevi.

Preoții sunt șpăgari, interesați doar de bani, și nu umblă pe măgar ca Domnul Iisus. Or fi fiind și din ăștia, dar de cînd merg eu la biserică nu mi-a fost condiționat nimic, niciodată, de bani, oi fi fiind eu norocoasă, ce să spun…

Luminătorul corpului e ochiul, dacă luminătorul e murdar…Și aparatul de filmat, e tot un ochi.

Să sperăm cinematografia romînească își va găsi echilibrul între filmele de comandă ale lui Sergiu Nicolaescu, care aveau obligația să ne prezinte ca pe o nație eroică, și filmele zilei de azi, care au chiar menirea opusă. practic îmi doresc să apară o generație de regizori creatori, cu conștiinșă, frămîntări și dispuși să lupte pentru finanțarea filmelor lor, fără să facă pentru asta compromisuri de conținut.

 

Aruncaţi cu piatra!


Am să vă povestec ceva despre un preot, aşa că e bine să aveţi o piatră pregătită, deşi mai bună decît o piatră ar fi o cărămidă, că omul s-a apucat să construiască. Aici mai ţineţi puţin piatra, voi  ateilor,  că nu o biserică construieşte, că e biserică în sat, ci o şcoală. Mai exact o şcoală după şcoală, sau cum modern îi spunem noi, un after school.

La ţară copilul are alt rol decît la oraş, alt rol şi altă pondere în familie. Dacă e mai mărişor, aşa cum sunt copiii de şcoală, apoi are grijă de fraţii mai mici, de gospodărie, de animale, de grădină, de tot ceea ce familia lui are ca resurse de trai. Timpul de studiu este mult diminuat faşă de un copil de aceeaşi vărstă şi capacitate cu el, dar de la oraş.  Şi nu fiindcă sunt părinţii răi şi egoişti, ci fiindcă e alt trai. Viaţa curge altfel. Copilul e văzut altfel de familie. Familia îl creşte să facă faţa la rîndul lui unei vieţi nu tocmai roz. Treaba aia cu Bisisica nu va fi niciodată complet depăşită în Romînia rurală unde animalele nu sunt “sufleţele de giugiulit” şi pus pe FB  ci sursă de trai.

Nouă care ne purtăm copiii de colo colo, de la Brittish Council  la balet, de la înot la desen şi tot aşa, şi dacă nu-i putem duce noi, rugăm bunica, sau bona, sau trimitem direct şoferul, nu prea nţelegm cum stă treaba la ţară. Şi poate avem tendinţa de a judeca nişte părinţi care gîndesc altfel decît noi… să nu o facem.

Mătuşa mea a fost 30 de ani profesoară într-un sat uitat din fundul Clujului, unde merge 6 km pe jos ca să ajungă la şcoală. Avea trei elevi de a cincea, doi de a şasea, trei de a şaptea, şi tot aşa…Ştiu că mă aşteptaţi cu piatra şi vreţi să ajung la preot, dar aveţi puţintică răbdare! Şi din patru ani făcea de-o jumătate de clasă de la oraş. Şi în decursul unei ore trebuia să gliseze de la cinci la opt, cu trecere prin şapte şi şase. Şi nici asta n-ar fi fost o problemă, dar cînd se crăpa de primăvară, începea treaba în gospodărie, şi din patru clase rămînea cu cîţiva elevi.  Copiii oamenilor mai răsăriţi, care îşi permiteau să-i trimită la şcoală…restul aveau de ales între a merge la şcoală şi a subzista. Soluţia era să-şi normeze singură anul, să insiste în lunile în care ştia că pot veni copiii. Şi aşa a făcut de unii au astăzi facultăţi.  Nu puţini! Mereu e cîte un om care pune o treaptă sub piciorul altuia ca el să poată păşi puţin mai sus în viaţă.  Este cazul  Preotului Sebastian. El s-a gîndit să construiască un loc care să fie deopotrivă un after school pentru copiii din sat, dar şi o cantină pentru vărstnicii fără ajutor.

Dacă aveţi piatra pregătită, acum e momentul. Iată ce spune Părintele Sebastian
 Sambata si duminica sa faca medidații la materiile pentru capacitate și bacalaureat, engleză și cursuri de informatică pentru cei care doresc sa se angajeze și au nevoie de cunoștiințe în domeniu.
Dorim să oferim o masa calda nu numai copiilor ci și bătrânilor care nu se mai pot deplasa și au o situație grea
Noi am pornit pe acest drum, Dumnezeu lucrează și stiu că nu ne va lăsa indiferent de obstacole.”
Şi oamenii au început să arunce cu pietre, pe scurt cărămizi, şi azi aşa, mîine aşa…vedeţi şi voi…
Ideea este că drumul e lung, şi cu cît mai repede e gata, cu atît mai mulţi copii vor avea o şansă de a prinde puţin vînt în aripi.
Vă imaginaţi că e nevoie de tot.
De tot.
Iar la final, desigur, de voluntari, foarte bine pregătiţi, dar pînă atunci…aruncaţi cu pietre, cu materiale de construcţii, cu instalaţii, cu bănci, calculatoare, cu tot ce vă vine la mînă, să nu se simtă şi omul acesta singur în lucrarea lui. Că şi Maole a avut o Ană. Şă i fim Ană cu toţii, ca el la rîndul său să facă ce şi a propus.
Deci, cu ce aruncăm în el?

Năimiţi, 3 la leu, ia neamule câţi vrei!


Haideţi să stăm strâmb şi să judecăm drept. Ce vedem noi la tv? fete goale. fete goale. fete goale. Scandal sub titulatura de tocşou. Fete goale. fete goale. fete goale. Scandal sub titulatura de tocşou. Pentru variaţie, mai vedem cîte o sărăcie lucie expusă cu reproş, ba că au făcut mulţi copii fiind săraci, ba că de săraci îi ducem noi în spate. Apoi Fete goale. fete goale. fete goale.

Ce e la biserică?

La biserică găsim fete îmbrobodite, liniştite, sperând să se mărite cu un băiat bun, să facă cîţi copii or putea şi să ajungă la bătrâneţe, cu acelaşi soţ. Şi dacă se poate, să se vadă şi dincolo. Linişte. Fum de tămîie. Cântări liniştite.

Întrebare. Chiar vă aşteptaţi ca lumea banilor, a intereslor, oculte sau mărunte, a lingăilor politici şi a curvetului să laude şi să preamărească Biserica şipe ierahii lor? Chiar credeţi că fac asta doar fiindcă nu au subiecte şi nu fiindcă sunt plătiţi să facă asta? Chiar suntem atăt de orbi încât să vedem că în România mai funcţionează la ora actuală doar armata şi biserica? Şi din ele două doar Biserica nu are de dat trib, că armata e volens nolensNATO şi trebuie să facă ascultare?

Ce e aşa de greu de priceput, chiar ateu fiind, că lumea bisericii este singura care mai ţine ţara asta închegată? Toate momentele esenţiale ale vieţii noastre trec pe la biserică, limba romănă se vorbeşte în biserică, mă refer la limba română fără englezisme, franţuzisme sau manelisme…Intraţi într-o biserică , voi ăştia care vă treziţi deştepţi şi daţi cu parul, şi o să vedeţi oameni care stau drept, vertical. Sau în genunchi. O să vedeţi şi o să simţiţi demnitate. Unde mai găseşti demnitate? Undesemai simte romănul demn, înafara bisericii?  Vă dau timp de gândire, să îmi spuneţi în ce altă instituţie te mai simţi tu demn, române? O să vedeţi oameni interiorizaţi, tăcuţi, profunzi. Dacă nu ţi-e bătut sufletul în piroane, nu poţi să nu simţi că lumina lumânărilor, împreună cu tămîia, şi cu fumul care se înalţă filtrat de lumina geamurilor, te poartă într o altă stare. Dar cine să remarce asta, cei din televiziuni? Culmea este că sunt şi printre ei foarte mulţi care merg duminica la biserică şi apoi sunt părtaşi la acest gen de mizerii, cum e cea în care sunt traşi acum episcopii noştri.

Cîinele ciobănesc german, cînd face o boacănă, şi-l cerţi, ripostează, cînd e vinovat, pune capul pe labe şi coada între picioare. Cred că este exemplul viu al unei atitudini sănătoase faţă de greşeala proprie.

Mi-aş dori să avem un Anania să de de pereţi cu ei! sau un Cleopa! Sau un Papacioc! Nu suport faptul că biserica mea tace, tace ca şi cînd ar fi vinovată, şi eu ştiu că nu e. E  un semn că acest nenorocit de politically corectness a ă pătruns şi-n biserică. Să nu ne fie frică să numim negrul-negru şi albul-alb. Şi fiecare preot, oricît de mic şi de la ţară s-ar simţi el, şi dintr-o parohie săracă, să nu aibă teamă, că nu e singur. Suntem mulţi, ăn spatele fiecărui preot sunt mulţi Gheorghe şi marii şi Ioani. Şi noi ne dorim preoţi măndri, şi curajoşi. Şi dacă ne dorim preoţi de ţară curajoşi, apoi cu atât mai mult ni-i dorim mândri pe episcopi. Fiindcă noi suntem mândri de ei. Noi le simţim puterea, care nu e a lor, dar care ştim de unde vine şi ştim că nu se dă degeaba. Şi dacă e să cadă unul, sau doi, sau cinci episcopi, iarăşi nu-i nimic, că biserica nu stă în ei. Mereu auzim că e o instituţie divino umană. Şi ştim asta, o experiemntăm fiecare pe pielea noastră, dar trebuie să ne întindem aripile şi să nu-i facem de râs pe cei dinaintea noastră, pe cei care au murit cu Iisus în dinţi, şi care pănă-n ultima suflare au fost creştini şi români. 

Mă bucur că aud că vor fi date în judecată televiziunile respective. Aşa trebuie să fie, şi reacţia să fie puternică. Omul când e nevinovat reacţionează, nu cred că e cazul să fim smeriţi cu televiziunile, şi ong urile şi cu toţi delatorii bisericii noastre. Fiindcă nu pe noi ne apărăm, apărăm Biserica cea care ne apără pe noi.

delatori mincinoşi, năimiţi, se cumpără trei la leu, se găsesc pe toate gardurile, şi au fost dintotdeauna, dar Biserica nu s-a împiedicat niciodată de ei. de ce ar face-o tocmai acum?

SUS SA AVEM INIMILE

PS

Poată că cei care nu merg la biserică nu ştiu că un episcop este un om cu răspundere, care are ăn subordine mulţi oameni, un om care dă ordine, sau ca să o zicem vulgar, e “un şef” şi încă un şef mare. Şi dacă ştiţi voi vreun şef care să nu calce pe coadă pe x şi pe z….cu cât eşti mai sus pe orice scară ierahică, iu atît eşti mai înconjurat de invidie, ură şi teamă. Aţi văzut cum se ia un pekinez de un ciobănesc românesc, cam aşa…PPSNu ştiu de unde toate intervenţiile astea canine, dar aşa a ieşit

 

Foamea de minuni


Îmi scrie un domn într-un mesaj despre suferinţa pricinuită de caterisirea lui Cristian Pomohaci. Persoana este în mod clar afectată şi o înţeleg. Nimic nu e mai groaznic decât să îţi vezi duhovnicul terfelit, aşa e. Persoana în cauză  nu poate accepta justeţea deciziei, şi aici e de gândit.

Orice om intrat în rândurile bisericii, orice creştin activ, ştie că cel mai important instrument al bisericii, e ascultarea. Eu trebuie să ascult de duhovnic, duhovnicul de chiriarh, şi tot aşa, până la Dumnezeu. Eu nu pot pretinde că ascult de Dumnezeu, dar nu ascult de niciun om. Nu pot pretinde că-l iubesc pe Dumnezeu, dar nu iubesc oamenii. Ca să pot afirma ceva în mare, trebuie să probez în mic, cam asta e. Ascultarea nu ţine de meritele celui de deasupra mea, poate Dumnezeu îmi pune deasupra un nevolnic, şi asta e lupta mea, să mă smeresc, să mă supun unui “nevolnic” . Pe măsură ce trece timpul, îmi dau seaa că nici el nu era aşa nevolnic, şi nici eu aşa moţat. Colţurile se rotunjesc, asperităţile se duc. Şi ajung la concluzia, prin ascultare de un nevolnic, că nevolnicul sunt eu.

Revin la problema cu duhovnicul.

Persoana respectivă susţine că harul pe care l-a simţit la Moşuni în timpul slujirii era Duhul Sfânt, că Duhul Sfânt era prezent, simţit, intens, acolo. Şi că s-au săvârşit minuni mari. Eu nu am de unde şti asta. Tot ce ştiu este că la sectari, şi să-mi fie iertat că fac această comparaţie şi nu bat niciun apropo, toţi vorbesc doar de Duhul Sfânt şi spun că-l simt, şi vorbesc în limbi şi câte şi mai câte. Sunt şi filmări. Repet, eu nu am fost acolo.

Ce interes ar avea Biserica să caterisească cu scandal, un preot celebru? Ce benificii de imagine sau de alt fel ar avea din asta Biserica, astfel încât să rişte toată circoteca mediatică creată de povestea cu Părintele Pomohaci. Că el a avut pe cineva care i-a copt-o, nu mă îndoiesc, că poate chiar i-a fost înscenat acel dialog, posibil. Ştiu însă următoarele.

Am ascultat de câteva ori jurământul la preoţie. Este ca o secure deasupra capului. Viitorul preot îşi asumă printre altele o viaţă de familie corectă, ordonată, ca garant al unei vieţi parohiale ordonate. Aşa cum călugărul are votul sărăciei, al castităţii, aşa preotul de mir are un vot al dedicării către familie. Unde e familia domnului Poohaci, soţia, copii, unde sunt? De bani nu mă leg, banii puteau fi lesne căştigaţi cinstit din cântări, se plăteşte bine. Întrebarea e la ce-ţi mai trebuie cântări când tu te întâlneşti duminică de duminică, şi-n toate sărbătorile, cu Iisus Hristos. Iar apariţiile televizate, dese, nu duc deloc la smerirea cuiva, v-o spun ca una care am ceva experienţă în tv, şi am văzut mulţi “invitaţi”.

Deci avem un preot divorţat, fără familie, care apare pe la televiziuni, are cântări multe, bani mulţi, multe apartamente şi îi mai dă Dumnezeu şi Duh Sfânt şi face minuni după minuni. Cum rămâne cu Ioan Gură de Aur cel exilat? Cum e cu Grigorie cel Mare, care s-a luptat o viaţă întreagă ? Cum e cu Velimirovici, cum e cu toţi preoţii care şi-au lăsat oasele prin puşcării, cu e cu Bărăganul care geme de oseminte, cum e  Canalul?   Dumnzeu iubeşte cu joarda, aşa am fost învţaţi, Împărăţia se ia cu asalt, chinul, viaţa grea fac parte din înţelegere. De ce nu putem să judecăm o întâmplare, atenţie! o întâmplare nu un om, prin prisma cazuisticii, prin prisma precedentului, ca-n sistemul de justiţie anglo-saxon. De ce ne credem noi aşa meritorii încât să avem un preot frumuşel, cu cojocel, cântăcios şi călare şi pe joş şi mare de minuni făcătoriu? Cine suntem noi să merităm aşa un preot, cum n-a mai fost în toată istoria bisericii, asta trebuie să ne întrebăm.

Idolatrizarea duhovnicului este o problemă des întălnită. Tindem să-l facem sfânt, ni-l închipuim gata pictat pe pereţi şi la primul pârţ ne supărăm că e şi el om şi are gaze. Sunt oameni, au o luptă de dat, au defecte, au căderi, au patimi. E normal să fie aşa. Dacă Petru, piatra pe care s-a construi Biserica, s-a dezis de 3 ori  de Iisus, pe care-l cunoscuse, alături de care trăise, ale cărui cuvinte le ascutase  şi cu toate acestea a devenit Sf Petru? Cântăm mereu “Cel ce prea înţelepţi pe pescari i-ai arătat”. Pescari! Fără cojocel, fără televiziune de cinci ori pe săptămână, fărăr cohorte de admiratori, dar cu famiie, cu soacră bolnavă, sărac, cu necazuri…Nu o fi aici un model?

Se impun 2 întrebari.

Pentru ce mergem la Sf Liturghie?

Şi cu ne alegem duhovnicul?

Din ce îmi scrie persoana respectivă înţeleg că ea consideră că a asistat la minuni mari, şi de aceea presupune că era mult har (nu ştiu, sincer, cum putem noi măsura harul) , şi că o persoană care face minuni mari nu poate fi decât preferata lui Dumnezeu. Foamea de minuni este de cele mai multe ori izvorâtă din lipsa catehizării, oamenii nu merg în profunziea fenomenului, nu consideră o minune că respiră, că trăiesc, că au mai primit o zi, vor o minune vizibilă, ceva mare, ceva care să ateste puterea lui Dumnezeu şi vrednicia preotului…Cu alte cuvinte îl provocăm pe Dumnezeu să ne arate ce poate…

Mergem la Sf Liturghie pentru minuni?!

Un amărât de preot de ţară care moare de foame , el cu preoteasa şi cu cei trei copii ai lui, care n-are douăzeci de oameni la liturghie, şi care nu adună 10 lei la o slujbă, şi care nu are bani să-şi plătească curentul, ăla nu e bun. Că nu simţi harul. Şi nu face minuni. Dar faptul că el nu-şi ia câmpii împreună cu nevasta şi copiii lor, şi nu se duce cât o vedea cu doi ochi, nu e o minune? Şi nu sunt puţini. Nu e o minune că mai vor tinerii să se facă azi preoţi?  Şi ei vor să se facă preoţi, nu preoţi ca Pomohaci, cu apariţii a tv, cu faimă, cu carismă…

Mergem la Sf Liturghie să fim părtaşi la o taină, o taină care e mai are decât toate minunile. E taina tainelor, şi minune  minunilor. Pentru că ne schimbă. Încet şi cu durere, ne schimbă pe noi, şi asta e adevărata minune pe care o putem lucra. De ce ave nevoie de apariţii, lacrimi, înălţări, lumină şi altele?

Duhovnicul, preotul, sunt oglinda noastră. Ne alegem duhovnicul după cu suntem noi în interior. Instinctiv. Cele asemenea cheamă pe cele asemenea. Dacă ne dorim preoţi carismatici, cu apariţii la tv, făcători de minuni, din ăştia vom avea. Întrebarea e cât doreşte Domnul Iisus să se întălnească cu unii care preferă cântecul popular slujirii Lui? Cât susţine nişte credincioşi care-şi idolatrizează preotul şi-l uită ăe cel pe care.-L slujeşte preotul? Să fim mai mici, să ne mulţumim cu preoţi ai “mici”. Să lăsăm zburatul prin aer, mersul pe jar şi altele celor care fac yoga. Şi să ne întrebăm mereu şi mereu, de ce mi-ar da mie Dumnezeu o minune? Ce am făcut eu să merit o minune? Asta i-a salvat pe mulţi de a înşelare şi cădere….

Îmi pare rău pentru domnul respectiv, îmi dau seama că suferă, e un om aproape bătrân, e greu să admită că poate s-a lăsat  păcălit…Câteodată trebuie să acceptăm că am ajuns la un drum înfundat  şi să ne întoarcem, nu să aşteptăm o minune dumnezeiască care să deschidă drum numai pentru noi.

În ceea ce-l priveşte pe Cristian Pomohaci, să ne rugăm pentru el, e cel mai bun lucru pe care-l putem face!

 

Minciuna o avea picioare scurte dar calomnia fuge binişor


Mai ştiţi jocul acela din copilărie, cu aş mânca o portocală, de ce una şi nu două, de ce două şi nu nouă?

Treaba merge aşa. S-a dovedit că un episcop a luat-o razna, deci s-a creat un precedent, de ce unu şi nu cinci, de ce nu toţi …. Chair aşa, de ce? Cine sau ce ne poate împiedica în ziua de azi să ne aruncăm dejecţiile la mii de kilometri? Nimeni şi nimic. Avem doar la îndemână toate aceste canale media, ele pentru asta au şi fost făcute, sunt canale de manipulare şi profit. La fel ca televiziunile.

În perioada anilor 50, era suficient să spui ceva despre cineva, că era săltat, tuns, ras şi tocat, dus la troika, şi trimis 25 de ani undeva departe, allinclusive, cu program de relaxare şi timpi de meditaţie. Celor mai mulţi dintre ei aşa de mult le-a plăcut încât nu au mai venit niciodată acasă.

Şi pe vreea aceea, cei mai mult erau săltaţi  preoţii.

Preoţii au deranjat toate regimurile, din totdeauna, tocmai prin puterea nemărginită pe care o au. Iisus le-a zis de la început că-i trimite ca pe nişte miei în gura lupilor….Ei îţi ţin în mână nu corpul ci sufletul, şi oricât de hedonist ai fi, ştii că sufletul tău e aceea parte din tine care te va însoţi şi atunci când trupul te lasă. Între duhovnic şi fiul lui duhovnicesc e un cordon ombiical care creşte şi se lungeşte, în timp. Devii din ce în ce mai liber, dar şi din ce în ce mai ascultător. Aşa că metoda asta de a denigra pe cineva , nu e nouă, Puterea de propagare însă este mult amplificată. Într-o fracţiune de secundă ştirea negativă ajunge la mii de oameni, ca şi când cohorte de babe bărfitoare ar fi pornite instantaneu, în toate colţurile lumii.

Pe cine mai interesează adevărul?

Pe cine să intereseze că un preot, sau un episcop, se trezeşte, se roagă, slujeşte , catehizează, se roagă, mănâncă, priveghază, se culcă….Pe nimeni, bineînţeles. E aşa de plicitsor că ne ia căscatul numai când auzi primul cuvânt, “se roagă”. Dar dacă începi şi-i torni în timpan că s-a culcat nu cu un băiat, ci cu mai mulţi, şi nu doar un preot oarecare, ci un episcop, şi nu cu un băiat oarecare, ci cu un alt episcop…şi uite aşa, iese ştirea, gogonată, gata de savurat.

Apoi nu mai faci nimic, laşi miştocarii prăpădiţi să-şi facă treaba. Se pornesc maşinăriile de miştocărit cu toate motoarele, se dă drumul la fumigena cu umor, se fac caricaturi şi…se aşteaptă. Apoi intră în luptă cavaleria indignaţilor, altă categorie, la fel de rea, dacă nu mai rea decât miştocarii. Ăştia care nu trec o dată la biserică, dar se indignează instantaneu că vai, cum, …of..oh…nu pot ă cred…chair aşa…vai…”Indignarea ne place, indignarea e bună, indignarea ne face să ne simţim superiori.  Muşchii lor de indignaţi  sunt gata să aprere dreptatea,  narurelul lor simţitor de vedetă a icilor şi a marilor ecrane nu poate suporta aşa ceva…De fapt sunt tot nişte vuvuzele ale răului, la fel ca miştocarii. Apoi intră în horă şi cei care teoretic nu cred, au nevoie de informaţii suplimentare,  hai să le zice ceata “cercetătorilor .”dar cum s-a întâmpat, dar cum era…”  Şi uite aşa, bomba cu rahat a explodat. Miştocarii, cu indignaţii şi cu cercetătorii par să triumfe.

La fel de întămplă şi cu  cu procurorii şi judecătorii, înainte de a fi probată orice nevinovăţie, omul e uns cu rahat de sus până jos. La fel se întămplă şi cu medicii. Şi cu profesorii. Şi cu călătorii în tren. Şi cu bonele. Practic nimeni nu e scutit. Ai o vendeta cu cineva, gata, scrii pe Fb, dacă ai şi un filueţ şi o poză, oricât de neclar ar fi, e perfect! Suntem în plină vânătoare de vrăjitoare şi nu ne dăm seama!

Dacă afli un lucru rău, oricare ar fi el, despre doi oameni, oricare ar fi ei, ce crezi că e mai bine să faci.

1 Să faci mişto.

2 Să bărfeşti cât poţi.

3 Să suni un prieten să-i spui şi lui.

4 Să iei o piatră să dai în ei.

5 Să mai adugi tu de la tine încă trei rele.

6 Să îţi aduci aminte de alte situaţii similare.

7 Să cercetezi cu lux de amănnte

8 Să încerci să-ţi ocupi mintea cu altceva?

Timp de gândire, până la Judecata de Apoi.

Cum să nu te enerveze popii?


SEFU:

Duminică de duminică, sărbătoare de sărbătaore preoţii cheamă oamenii la biserică, şi ei se duc. Nu numai că nu sunt plătiţi dar mai duc şi ei bani. Activiştii şi plătiţi şi se urnesc greu, cât despre cotizaţii, mai greu, le ceri de cinci ori un leu şi îţi dau o dată, deci. Cum să nu te enervezi?

are dreptate şefu, tre să te enervezi…

Stau drepţi în faţa popilor, cărora ei le spun preoţi sau şi mai rău părinţi, şi nu e întâmplător, că-i ascultă! Îi ascultă şi când îi ceartă, aţi pomenit aşa ceva? Pomenit nu e un cuvânt bun, că ei sunt cu pomenile, nu-mi aduceţi aminte, mor numai când îmi imaginez banii aceia cum curg spre ei…deci, nu se enervează când îi cerţi,  nu ridică tonul, nu ameninţă cu biroul personal, căruia mai nou îi zice HR, deci cum să nu te enervezi? Te enervezi, normal că te enervezi!

Cum să nu te enervezi când îi vezi că nici nu ridică preotul o rugăminte că sar cinci să-l ajute. Cum să nu te enervezi că îşi duc şi copiii la biserică! Nu e de ajuns că merg ei, mai vor să se asigure că şi generaţia următoare va merge. Păi în organizaţiile noastre nu ştii pe cine mai găseşti când mergi jos să îţi cumperi ţigări. Cobori  după ţigări ca omul, nu zic ca şeful, şi ştii ai tăi sunt în birourile lor cuminţi, muncitori… Şi când te întorci,…afli că-s în echipa adversă. Şi la ăştia, la popi mai fac şi voluntariat. Cum să nu te enervezi?

Cum să nu te enerevzi când vezi că ai lor nu au chiar niciun fel de pretenţii? Stau ca proştii ore în şir, în ploaie, în frig, numai ca să pupe moaşte, şi noi când îi chemăm la mese, la onoruri, la scaune pluşate şi la bine, toţi au treabă. Cum să nu te enervezi?

Cum să nu te enervezi când îi vezi că nu vor concedii, nu cer drepturi, nu luptă pentru nimic al lor, înafară de biserică? Tu-i chemi la mici şi bere, şi ei ţin post! Îi chemi la manele şi horă, şi ţin post. Îi faci cu ou şi oţet, şi nu ripostează, că au canon. Fi-le-ar canonul şi cu cine li l-a dat, păi cum să nu te enervezi? Noi băgăm bani serioşi aici, şi abia dacă scoatem de-o ciungă şi ăştia construiesc catedrale, şi aşezăminte pentru bătrâni şi spitale….Nu-i sperii cu frigul, nu-i sperii cu foamea, nu-i ademenşti cu masa, nu-i alungi cu ploaia…că ei ascultă de popii lor. Cum să o răzbeşti cu ei?

O mână din mulţime.

-Când eram eu mic şi mă ducea mamaia la biserică tot vorbeau de oi şi de păstor. Şi ziceau aşa”bate păstorul şi se împrăştie turma” .

Şefu e luminos ca un plan cincinal.

-Perfect! Le facem praf popii. Ce să spunem, că sunt beţivi? Nu, ce mai contază, cu toţii suntem beţivi. Adulteri? Nu, că şi asta, unde te întorci dai numai de adulterini, e chiar o onoare, altceva , ceva tare? ceva tare, tare de tot vreau… Care sunt cele mai nasole lucruri pe care le citiţi voi pe net?

uşoară jenă

-Pedofilia.

-Aşa, perfect, şi mai ce?

-Homosexualitatea.

-Perfect şi altceva?

-Nu ştiu şefu, din astea, deviaţii sexuale din asta, cine le mai ştie, că sunt multe…cu animale, cu morţi, cu copaci ….

-Perfect, până mâine faceţi lista cu ele. Şi le dăm drumul la ziare .Şi voi să puneţi pe paginile voastre, da?  Bună asta, “bate turma, şi se împrăştie păstorul”

-Invers, şefu, e invers.

-Da, da, totul e pe invers, am înţeles.

 

Hamlet, o perspectivă teologică


Fiecare gând  e o linie tăiată, scrijelită pe sufletul nostru. Avem linii negre, grele, groase, avem linii în zigzag, linii curbe, linii de toate felurile. Materialul sufletului nostru e sfârtecat zilnic de mii de săbii nevăzute, ca şi când armate de Zorro stau la pândă, să-şi demonstreze măiestria. Sunt convinsă că seismograful a fost inventat de cineva care a văzut această acţiunea a undelor gânduri asupra sufletelor noastre.

Fiecare dintre noi este de fapt, în fiecare secundă, acolo unde gândul lui îl poartă, şi asta e înfricoşător, pentru că cei mai mulţi dintre noi au un şomoiog de gânduri negre. Frici, de toate felurile, gânduri de a fi cu altcineva decât cel cu care eşti n casă, la masă…, gânduri de egoism, gânduri de ceartă şi răzbunare…Nu le putem controla pe toate, dar ele e bine să fie precum păsările pe cer, să treacă, să nu le dăm voie să-şi facă cuib pe acoperişul nostru. Că după ce îşi fac cuib, clocesc, şi scot pui, şi e imposibil să mai scapi.

Mi-am adus aminte acum de o poveste străveche, din anul întâi de facultate, când în lista de lecturi obligatorii la secţia de regie, proful Alexa Visarion a pus lectura Biblia. Proaspăt ieşiti din comunism ştiam mai multe despre rezistenţa materialeor decât despre Biblie, şi am făcut cu toţii ochii mari. Şi ne-a spus că fără o bună cunoaştere a Bibliei nu vom reuşi să înţelegem autorii cu adevărat profunzi. Cum ar fi Shakespare.  Nu a citit Biblia, nici atunci , nici douăzeci de ani mai încolo, abia acum, la aproape 50 de ani am început să o buchisesc. Şi mi-am dat seama câtă dreptate avea. Şi are.

Exemplul cel mai bun care-mi vine în minte acum, citind Biblia este scena rugăciunii Regelui Claudius, cea în care-l surprinde Hamlet. Regele e singur, neînarmat, nepăzit, o pradă foarte uşoară. Dar fiindcă stă în genunchi  Hamlet presupune că ” sus să avem inimile” şi că dacă îl omoară în timp ce se roagă, îl trimimte direct în rai, acolo unde gândea Hamlet, judecându-l după lui poziţia corporală, că avea mintea. De fapt regele stă în genunchi, dar mintea îi fuge ca oricăruia dintre noi, atunci când ne rugăm. Oricine a făcut cinci minute de rugăciune ştie cât de greu e să-ţi ţii mintea acolo, fiindcă ea obişnuită cu porcismele zilei, continuă să scurme şi după ce tu ţi-ai plecat genunchii. Iarăşi, gândul, bată-l vina! Gândul şi iar, gândul!

Scena aceasta a rugăciunii Regelui din Hamlet este deopotrivă o dantelărie duhovniceasă şi dramaturgică.

REGELE

Păcatu-mi râncezit la cer duhneşte.
Blestemul cel mai vechi apasă asupră-i:
Uciderea de frate! Să mă rog
Aş vrea şi nu pot. Tare mi-e dorinţa
Şi vrerea mi-e la fel de tare, totuşi
Păcatul îmi înfrânge năzuinţa
Şi ca un om aflat între ispite
Potrivnice, nu-ncep nu-ncep nimic şi preget,
Din două n-alegând nici una. Cum?
De-ar fi această blestemată mână
De sângele de frate îngroşată,
Au n-are cerul blând destule ploi
S-o spele albă ca zăpada? Oare
La ce-o fi bună mila dacă nu
Să-nfrunte chipul crimei? Ce e ruga,.
De nu-i puterea ceea îndoită
De-a ne feri nainte de păcat
Şi-a ne ierta apoi după cădere?
Să cercetez. Am săvârşit păcatul.
Ce fel de rugă mi se potriveşte?
„Şi iartă-mi, Doamne, mârşava mea crimă.”
Dar asta nu se poate, câtă vreme
Mai sunt în stăpânirea-acelor lucruri
Ce-mpinsu-m-au să fac omor, şi-anume
Regina mea, trufia-mi şi coroana.
Poţi fi iertat păstrându-ţi rodul crimei,
Pe căile piezişe ale lumii
Păcatul poate, cu-aurita-i mână,
S-abată şi dreptatea de la ţelu-i,.
Şi-ades văzut-am mârşavu-i câştig,
A legii hotărâre cumpărând-o.
Acolo sus nu-i însă tot aşa,
Nu-ncap acolo măsluieli, acolo
Se merge fără greş cu cercetarea,
Iar noi, de faţă cu-ale noastre fapte
Ce rânjetul şi chipul şi-l arată,
Siliţi suntem a ne mărturisi.
Atuncea? Ce mai am? Doar pocăinţa?
S-o-ncerc ce poate. Ce nu poate oare?
De însă nu mă pot căi, e vană.
Cât sunt de slab! O, gând ca moartea negru,
O, suflet încleiat care te zbaţi
Să scapi, şi totuşi tot mai mult te-nclei!
O, îngeri, ajutor! fie-vă milă;
Jos, voi, genunchi semeţi, până-n pământ,
Tu inimă de-oţel, te fă plăpândă
Ca trupuşorul unui nou-născut.
Dar poate totul va fi bine.
(Îngenunche şi se roagă. Intră Hamlet.)
HAMLET
Acum ar fi s-o fac. E-n rugăciune.
Acum e clipa. Şi se duce-n ceruri.
Şi astfel mă răzbun.
Să chibzuiesc.
Un ticălos ucisu-l-a pe tata
Şi singurul său fiu, eu, îl trimit
Pe ticălos în cer.
Nu-i răzbunare asta, ci răsplată.
El l-a răpus, cumplit, pe tatăl meu
Îngreuiat de masă, cu păcate
În plină floare, ca-nflorirea-n mai,
Şi cât de mari, o ştie numai cerul,
Dar după-mprejurări, şi-a mea părere
Sunt grele foarte, atunci, drept răzbunare…
Când tocmai sufletu-i, curat prin rugă,
De moarte-i pregătit, eu îl ucid.
Nu.
Stai, spadă, că vei fi cu mult mai crudă
Beat-mort sau în turbare când o fi,
În patu-i de incest şi desfătare
La jocuri, blestemând, şi-n orice stări
Ce nu-l gătesc de mântuire, — atunci îl
Izbeşti să dea cu tălpile de cer,
Iar sufletu-i cel blestemat să fie
Mai negru decât iadu-n care intră.
M-aşteaptă mama. Leacul ăsta doar
De-ţi mai lungeşte zilele bolnave.

“păcatul râncezit, la cer duhneşte”-păcatul nespovedit, vechi, dus zi după zi, duhneşte, sună de-a dreptul patristic, nu?

“să mă rog aş vrea şi nu pot” deşi stau în genunchi , mintea mea e mândră, semeţea, nu se smereşte deloc…

“Aş vrea şi nu pot. Tare mi-e dorinţa
Şi vrerea mi-e la fel de tare, totuşi
Păcatul îmi înfrânge năzuinţa”-cred, Doamne, ajută necredinţei mele…

Năzuinţele noastre sunt mereu bune, dar “nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul  pe care nu-l voiesc..” cum spune Sf. Apostol Pavel.

Tot monologul Regelui este o pledoarie pentru spovedanie, rugăciune, căinţă şi nădejde “Au n-are cerul blând destule ploi-S-o spele albă ca zăpada” este parafrază după Psalmul 50 “mai vârtos mă spală de fărădelegea mea, şi de păcatul meu mă curăţeşte….mai vârtos decât zăpada mă voi curăţi”

Vorbeşte Regele foarte clar şi de metanoia, fără de care totul e inutil.

Dar asta nu se poate, câtă vreme
Mai sunt în stăpânirea-acelor lucruri
Ce-mpinsu-m-au să fac omor, şi-anume
Regina mea, trufia-mi şi coroana.

Nu putem depăşi un prag al păcatului trecând peste el cu roadele lui în braţe.

Foarte frumos spune Pr Antonie de Suroj că ne -au fost iertate prin spovedanie acele păcate pe care nu le-am mai face azi, asta fiind adevărata pcăinţă. Ceea ce iată, spune şi Shakespeare.

Cred că este cea neteologică pledoarie teologică pentru rugăciune, spovedanie, metanoia, control al gândurilor pe care o avem inclusă în patrimoniul culturii universale. Mă gândesc că îi e greu oricărui necredincios să spună că Shakespeare era vreun prost, spălat pe creier şi pupător de moaşte…

O paranteză, cu două întrebări,aşa de final.

La ce nivel de înţelegere poate ajunge un ateu cu  Hamlet?

De ce dacă nouă, la facultatea de regie ni se spune să citim Biblia, nu li se spune şi teologilor să studieze Shakespeare, Cehov, şi alţii şi alţii, fiindcă un nivel de cultură nu strică nimănui, şi teatrul poate fi mai mult decât era pe vremea lui Ioan Gură de Aur, când teatrul echivala cu dezmăţul.

După cum bine remarca un prieten călugăr, ceea ce lipseşte din Hamlet, e iertarea-iubirea. Dacă ar fi existat iertarea, nu ar mai fi fost Hamlet. Aşa că practic, prin lipsă, Hamlet devin o pledoarie pro iubire.

 

Textul integral aici

https://bibliotecapemobil.ro/content/scoala/pdf/Shakespeare%20William%20-%20Hamlet.pdf

 

 

 

Previous Older Entries