Cum?


În 30 de ani de libertate, nu mi amintesc de vreun guvern, de vreun ministru, de vreun preşedinte, care să fi ieşit în faţa poporului român şi să-şi fi cerut iertare pentru că a eşuat. El, guvernului lui sau politica lui. Mereu de vină au fost cei dinainte, doar ei cu melcii lor, într-o logică conform căreia eu ar trebui să mă iau de înaintaşii mei pentru că eu acum sunt egoistă, nervoasă şi nu destul de înaltă…

În timpul acesta cât ei sunt ocupaţi să dea vina unii pe alţii, noi creştem în noi, ca în nişte incubatoare enorme, răul pe care ei l-au semănat. Cu fiecare zi care trece devenim mai individualişti, mai reci, mai distanţi. Nu doar că ne denigrăm unii altora convingerile, faptele, credinţa, trecem şi la fiinţă. ne omorâm zilnic cu vorbe, priviri şi mai mult decât orice, prin indiferenţă.

Lasă-l să aştepte. ce dacă întărzii…nu-mi pasă, facă ce-o vrea….nu e treaba mea, cine l-a pus…să-şi vadă el de viaţa lui…ce-mi pasă mie de el, ce, eu la născut?…nu-i convine, să se care…

Nu ne mai pasă de nimic.

Pe părinţi i-am trimis să-şi marcheze pentru ultima dată fişa de pontaj, i-am declarat expiraţi. Nu mai au voie să voteze, aleg prost, pentru că de fapt sunt nişte proşti.  Încă am în minte imagini şi vorbe de-ale unei repotreriţe care ţipa înflăcărată în piaţă cu # rezist că bătrânii să facă bine să-şi vadă de ale lor şi să lase tinerii să voteze.

Ne certăm precum chiorii, din orice, din absolut orice. Nu există miză mică sau mare. Orice motiv de scandal e bun. De la spaţiile de parcare până la religie, cu trecere prin dietă, fitness şi animale. Ni se pare atât de firesc să înjurăm. Nu cred că am auzit zece înjurături până la 18 ani. Când înjura cineva apăreau cinci  capete la geamuri care îl admonestau pe nefericit, în trei limbi. Pe vremea aceea ne făceam unii atora observaţii, aşa, frumos, în faţă, de la obraz, nu în comitetete de pe băncuţe. Dar atunci nu umblai să-i iei gâtul unuia fiindcă ţi-a făcut observaţie, o asimilai.

Acum avem aşa, vegani vs raw vegani vs carnivori, secta iubitorilor de animale împotriva celor care consideră că totuşi e mai bine să iubeşti întâi oamenii, alăptătoare în public vs nealăptătoare în public, fumători vs nefumători, vaccinişti vs ne vaccinişti,  familie tradiţională vs  familie unisexuală sau monosexulă, tenismeni vs fotbalişti, manelişti vs nemanelişti, apocaliptici vs optimişti. Pe scurt orice afirmaţie ai face o parte a piliturii de fier se va aduna în jurul tău versus altei părţi a piliturii de fier ce va sta răsfirată pe masă. Important nu mai e  ceea ce credem, fiindcă dacă stăm strâmb şi judecăm drept, în tot vacarmul ăsta e mai greu să spui în ce crezi, aşa că e ai simplu să găseşti oponeţii care să te ajute să scoţi cavaleria argumentelor gata pregătite, netrecute prin filtrul conştiinţei. Susţinem practic ideile care stau în spatele celui mai bun discurs pe care-l avem. Discursul vine primul.

Asta dacă faci parte din categoria celor care încă mai susţin idei. Dacă nu, te afli în marea categorie a celor care zilnic îşi arată măiestria scriitoricească, sau verbaă, în subiecte de nimic, într-un soi de post modernism decrepit. O întreagă falie de intelectuali care scriu cu umor, cu verb, aplicat, inteligent, cu referinţe culturale despre graura covrigului şi iportanţa ei ontoogică. E plin netul de ei. Îi recunoşti prin aroganţa cu care se apleacă în faţa celor care le aduc pe altare ofrande de laudă. Nu întâmplător ni se cere „ jertfa laudei”. Câteodată am impresia că toate au fost scrise doar pentru noi, urma asta care sper că va reuşi să scape turma.

Deci avem auto-idolatri, indiferenţi, certăreţi. Cu ce i legăm în societate, care e mortarul pentru acste cărămizi? Cu am putea creşete o ţară bună cu ăştia?

Mai răsfirat cu fanfara…


Zilele astea am tot citit despre Măriuca, copilul erou de la Mărăşeşti.

Învăţasem despre ea la şcoală, la şcoala aia comunistă cu portretul lui Ceauşescu în locul icoanei şi cu imnul cântat dimineaţă de dimineaţă, ca pe o rugăciune, ca pe o mantră, ca pe dumnezeu ştie ce şi de ce…de fapt cântam şi ne trezeam, mai picoteam două trei strofe, şi ne mai deşteptam, nu era ăsta cu “Deşteaptă-te , române!”, că pe vremea aceea se considera că românul era şi deşteptat şi deştept, era ăla cu “trei culori cunosc pe lume, amintind de-un brav popor…”.În zilele în care avea materii grele la pria oră, cântam şi mai lălăit decât de obicei, şi mai “furam”  două, trei minute înainte de începerea orei.

Revin deci la Măriuca, am învăţat despre ea, dar după revoluţie am şters memoria cu ce-am învăţat la istorie în comunism, am considerat că totul e doar gomă ceauşistă, că Ştefan nu a fost chiar aşa Mare, că Vlad nu era chiar atât de Ţepeş ci chiar mai rău, dar era doar Ţepeş, adică un sadic însetat de viziuni macabre care servea prânzul în timp ce pe dealul din faţa lui turcii erau traşi în ţeapă, că Mircea cel Bătrân era bătrân şi ca orice bătrân era neputincios, că de fapt nu a dat nicio bătălie memorabilă…Încetul cu încetul, ca în zece ani, am ajuns la concluzia că suntem un popor vai mama, noastră, bine că mai trăim, şi dacă o facem e numai din milostivirea popoarelor din jur, care ne-au tolerat de-a lungul timpului, ca pe nişte gândaci.

Apoi mi-au căzut în mână nişte scrieri de-ale lui Eliade, care povestea foarte frumos cum Europa ar trebui să ne mulţumească fiindcă a ridicat catedrală după catedrală, în timp ce noi stăteam şi ne “distram” cu turcii, că fără noi turcii şi-ar fi copt baclavalele în mijlocul Europei. Şi asta o zicea nu fitecine ci ditamai Mircea Eliade, cel mai român dintre americani, sau cel mai american dintre români, oricum o dai, o minte ultra luminată şi cu adevărat universală, un om care nu avea motive să cosmetizeze un trecut naţional.

Aşa că m-am apucat să citesc. Şi am reuşit să fac singură, ajutată de lecturi, ceea ce nu au reuşit să facă 20 de ani de comunism trăit. Să ajung să fiu extrem de mândră de trecutul ţării. În timp ce îmi recuperam trecutul, îmi pierdeam însă prezentul. Guverne corupte, mizerie morală, sărăcie scuipătoare de seminţe, incultură crasă şi intelectuali care fug de România.

Sentimentul patriotic, de naţionalism, se cultivă, şi se cultivă încet şi inteligent, cu sinceritate, prin informare pe de-o parte şi prin recuprare sentimentală pe de alta. Eu nu mă gândesc la Mihai Vizeazu ca la un erou oarecare, eu mă gândesc la el ca la un român, ca la un om care mi-e posibil rudă, (aici intră miştourile, e o nebună care susţine că e rudă cu Mihai Viteazu şi ne zică se ne iubim ţara 🙂 )  sau  dacă nu cu  mine,  e sigur rudă îndepărtată a cuiva pe care cunosc, pentru că familiile curg la vale secole după secole. Dincolo de istoria faptică, este o istorie emoţională, subiectivă, care este bună şi asimilabilă, până în punctul în care depăşeşte istoria faptică. Acolo deja devine impostură, fabulaţie. dar de teama de a nu greşi prin exces, să nu greşim prin minimizare, cum se întâmplă în ultimul timp.

Mai nou ni se spune că naţionalismul sau patriotismul, e ceva rău, ce trebuie combătut, ca ducând la extremism. Nu duce la niciun extremism dacă aceste flux al istoriei emoţionale, sentimentale, subiective, nu depăşeşte istoria istorie, cea a faptelor. Dacă eu spun că Mihai Viteazu e cel mai, singurul, etc greşesc. dacă spun că în istoria României, pentru noi româniii e cel mai, unicul, deja accentul lasă loc şi altor ţări să-şi aibă Mihai Vitezii lor. Nu naţionalismul e problema, ierahizara ţărilor, dorinţa unora şi-a altora de a fi considerate mai cu moţ. Hitler a murit, dar ideea de arianism, de sânge mai bun şi genă mai geasă şi mai lăptoase, înfloreşte.

Aşa cum nu te dezici de familia ta, aşa nu te dezici de istoria ta, şi-o asimilezi. Relele din neam nu fac bunele mai puţin bune şi nici bunele nu fac relele mai puţin relele. Să le luăm pe toate la măsură. În orice neam poate că există un bunic care şi-a lăsat picioarele degerate în Tatra, un bunic erou, dar şi un străbunic alcoolic. În fiecare neam poate e un pictor genial, sau un educator de ţară care a răbdat serii întregi de elevi veniţi la şcoală doar când nu aveau de mers cu oile. Şi nu au cum să nu fie şi turnători, lingăi, şi alte forme de degenerare morală. Ideea e că atunci când tragi linie, tot neamul acela să iasă pe plus. Şi nu cred că e vreun istoric care să spună că România nu iese pe plus.

Festivismele de orice fel, şi mai ales cele care sunt făcute împotriva simţirii oamenilor, fac mai mult rău decât indiferenţa. Am scos-o pe biata Măriuca de la naftalină, i-am dat cu puţin roşu în obraji şi am pus-o să ne apere cauza . Noi trebuie să-i apărăm pe ei, noi trebuie să-i recuperăm, zi de zi, nu prin manifestări grandioase care nu sunt de cele mai multe ori decât moduri de justificat fonduri, care se duc, desigur, în grosul lor, în alte buzunare.

Cum putem să ne recuperăm noi ca neam verticalitatea? E mai simplu decât am crede. Exact aşa cu ne-am pierdut-o , dar invers.

Să începe să avem pretenţii pentru noi. Să nu mai acceptăm servicii de mâna a doua, mâncare de mâna a doua, salarii de mâna a doua, politicieni de mâna a doua. Şă nu mai fim în situaţia veşnică de a alege “între două rele” şi să sperăm mereu că a ales “raul mai mic”. Poate că l-am ales mic, dar el a crescut pe parcurs, lua-lar naiba de rău…Să-l omorâ pe acest hidos”merge şi aşa”. Să învăţam limba română şi să ne apreciem valorile.

Cred că adevărata Românie începe acolo unde se închide televizorul. Sunt aproape 30 de ani de când Sârbii şi Voiculeştii, Vânţii, şi alţi moguli ai ruşinii, împreună  cu Mihaelele şi cu Florinii şi cu Mândruţii  şi cu Bazii şi cu Bancii lor, ne spun nouă adevărul . Şi ne fac morală, şi ne ruşinează. Şi au tupeul să se comporte ca şi cum puşcăria le-ar fi pus cinci galoane în piept. Nu, ei nu au făcut puşcărie politică, în puşcărie politică trăim noi ăştia, care locuim îm ţara pe care ai au modulat-o cum au cântat buzunarele lor.  Să nu mai lăsăm televizorul să ne spună în gura cui trebuie să ne uităm, cine sunt valoroşii României, ce să mâncăm, cu să ne îmbrăcam, cum să ne creştem copiii. Să nu mai dăm aşa uşor frâiele vieţii noastre din mână. Că nu ştim de fapt niciodată cui le predăm. Şi atunci vom ajunge şi noi să ne simţim ca nemţii în Germania, şi ca francezii în Franţa, fiindcă acum ne simţim în România ca nemţii în Burundi!

Divide et impera funcţionează la noi cu succes de 30 de ani. Niciunde altundeva în lume nu se ceartă fumătorii cu nefumătorii, veganii cu carnivorii, credincioşii cu laicii ca-n România. Şi asta nu fiindcă  nu ar fi divergenţe de opinie, şi căutări şi-n alte părţi, , că peste tot sunt. dar nu există învrăjbire televizată. La noi există. La noi se aruncă mereu cărbuni de o parte şi de alta. Sau mai exact unii aruncă apă peste cărbuni, şi de aceea mocăniţa pufăie, pufăie, dar nu o ia din loc. Şi fiecare tabără zice de cei din tabăra opusă că sunt proşti, indolenţi, inculţi, votanţii lui peşte prăjit. Cum să ai sentimentul mândriei naţionale când tu trăieşti cu ideea că înafara ta şi a unui mic grup din care faci parte, toţi sunt proşti. Cum? Cum să fii tu mândru de Ştefan cel Mare, pe care nu-l ştii decât din manuale, când pe toţi Ştefanii din viaţa ta îi faci una cu pământul de proşti, agramaţi, inculţi etc. Cum să te bucuri de Mihai Viteazu când tu nu dai nicio ceapă degerată pe niciun Mihai pe care-l cunoşti. Poate dai mâna cu el, poate îi şi zâmbeşti, dar nu dai o ceapă degerată…Aici e de lucrat, de aici e de pornit.

Şi dacă ne vom simţi în România ca nemţii în Germania, vom ieşi singuri la parade, vom aplauda singuri, şi biata Măriuca se va odihni în pace, fără roşu în obraji şi zâmbet post mortem. Aşa doar dacă scotem fanfara din când în când pare ai degrabă că o fredonăm inutil.

 

 

Hamlet, o perspectivă teologică


Fiecare gând  e o linie tăiată, scrijelită pe sufletul nostru. Avem linii negre, grele, groase, avem linii în zigzag, linii curbe, linii de toate felurile. Materialul sufletului nostru e sfârtecat zilnic de mii de săbii nevăzute, ca şi când armate de Zorro stau la pândă, să-şi demonstreze măiestria. Sunt convinsă că seismograful a fost inventat de cineva care a văzut această acţiunea a undelor gânduri asupra sufletelor noastre.

Fiecare dintre noi este de fapt, în fiecare secundă, acolo unde gândul lui îl poartă, şi asta e înfricoşător, pentru că cei mai mulţi dintre noi au un şomoiog de gânduri negre. Frici, de toate felurile, gânduri de a fi cu altcineva decât cel cu care eşti n casă, la masă…, gânduri de egoism, gânduri de ceartă şi răzbunare…Nu le putem controla pe toate, dar ele e bine să fie precum păsările pe cer, să treacă, să nu le dăm voie să-şi facă cuib pe acoperişul nostru. Că după ce îşi fac cuib, clocesc, şi scot pui, şi e imposibil să mai scapi.

Mi-am adus aminte acum de o poveste străveche, din anul întâi de facultate, când în lista de lecturi obligatorii la secţia de regie, proful Alexa Visarion a pus lectura Biblia. Proaspăt ieşiti din comunism ştiam mai multe despre rezistenţa materialeor decât despre Biblie, şi am făcut cu toţii ochii mari. Şi ne-a spus că fără o bună cunoaştere a Bibliei nu vom reuşi să înţelegem autorii cu adevărat profunzi. Cum ar fi Shakespare.  Nu a citit Biblia, nici atunci , nici douăzeci de ani mai încolo, abia acum, la aproape 50 de ani am început să o buchisesc. Şi mi-am dat seama câtă dreptate avea. Şi are.

Exemplul cel mai bun care-mi vine în minte acum, citind Biblia este scena rugăciunii Regelui Claudius, cea în care-l surprinde Hamlet. Regele e singur, neînarmat, nepăzit, o pradă foarte uşoară. Dar fiindcă stă în genunchi  Hamlet presupune că ” sus să avem inimile” şi că dacă îl omoară în timp ce se roagă, îl trimimte direct în rai, acolo unde gândea Hamlet, judecându-l după lui poziţia corporală, că avea mintea. De fapt regele stă în genunchi, dar mintea îi fuge ca oricăruia dintre noi, atunci când ne rugăm. Oricine a făcut cinci minute de rugăciune ştie cât de greu e să-ţi ţii mintea acolo, fiindcă ea obişnuită cu porcismele zilei, continuă să scurme şi după ce tu ţi-ai plecat genunchii. Iarăşi, gândul, bată-l vina! Gândul şi iar, gândul!

Scena aceasta a rugăciunii Regelui din Hamlet este deopotrivă o dantelărie duhovniceasă şi dramaturgică.

REGELE

Păcatu-mi râncezit la cer duhneşte.
Blestemul cel mai vechi apasă asupră-i:
Uciderea de frate! Să mă rog
Aş vrea şi nu pot. Tare mi-e dorinţa
Şi vrerea mi-e la fel de tare, totuşi
Păcatul îmi înfrânge năzuinţa
Şi ca un om aflat între ispite
Potrivnice, nu-ncep nu-ncep nimic şi preget,
Din două n-alegând nici una. Cum?
De-ar fi această blestemată mână
De sângele de frate îngroşată,
Au n-are cerul blând destule ploi
S-o spele albă ca zăpada? Oare
La ce-o fi bună mila dacă nu
Să-nfrunte chipul crimei? Ce e ruga,.
De nu-i puterea ceea îndoită
De-a ne feri nainte de păcat
Şi-a ne ierta apoi după cădere?
Să cercetez. Am săvârşit păcatul.
Ce fel de rugă mi se potriveşte?
„Şi iartă-mi, Doamne, mârşava mea crimă.”
Dar asta nu se poate, câtă vreme
Mai sunt în stăpânirea-acelor lucruri
Ce-mpinsu-m-au să fac omor, şi-anume
Regina mea, trufia-mi şi coroana.
Poţi fi iertat păstrându-ţi rodul crimei,
Pe căile piezişe ale lumii
Păcatul poate, cu-aurita-i mână,
S-abată şi dreptatea de la ţelu-i,.
Şi-ades văzut-am mârşavu-i câştig,
A legii hotărâre cumpărând-o.
Acolo sus nu-i însă tot aşa,
Nu-ncap acolo măsluieli, acolo
Se merge fără greş cu cercetarea,
Iar noi, de faţă cu-ale noastre fapte
Ce rânjetul şi chipul şi-l arată,
Siliţi suntem a ne mărturisi.
Atuncea? Ce mai am? Doar pocăinţa?
S-o-ncerc ce poate. Ce nu poate oare?
De însă nu mă pot căi, e vană.
Cât sunt de slab! O, gând ca moartea negru,
O, suflet încleiat care te zbaţi
Să scapi, şi totuşi tot mai mult te-nclei!
O, îngeri, ajutor! fie-vă milă;
Jos, voi, genunchi semeţi, până-n pământ,
Tu inimă de-oţel, te fă plăpândă
Ca trupuşorul unui nou-născut.
Dar poate totul va fi bine.
(Îngenunche şi se roagă. Intră Hamlet.)
HAMLET
Acum ar fi s-o fac. E-n rugăciune.
Acum e clipa. Şi se duce-n ceruri.
Şi astfel mă răzbun.
Să chibzuiesc.
Un ticălos ucisu-l-a pe tata
Şi singurul său fiu, eu, îl trimit
Pe ticălos în cer.
Nu-i răzbunare asta, ci răsplată.
El l-a răpus, cumplit, pe tatăl meu
Îngreuiat de masă, cu păcate
În plină floare, ca-nflorirea-n mai,
Şi cât de mari, o ştie numai cerul,
Dar după-mprejurări, şi-a mea părere
Sunt grele foarte, atunci, drept răzbunare…
Când tocmai sufletu-i, curat prin rugă,
De moarte-i pregătit, eu îl ucid.
Nu.
Stai, spadă, că vei fi cu mult mai crudă
Beat-mort sau în turbare când o fi,
În patu-i de incest şi desfătare
La jocuri, blestemând, şi-n orice stări
Ce nu-l gătesc de mântuire, — atunci îl
Izbeşti să dea cu tălpile de cer,
Iar sufletu-i cel blestemat să fie
Mai negru decât iadu-n care intră.
M-aşteaptă mama. Leacul ăsta doar
De-ţi mai lungeşte zilele bolnave.

“păcatul râncezit, la cer duhneşte”-păcatul nespovedit, vechi, dus zi după zi, duhneşte, sună de-a dreptul patristic, nu?

“să mă rog aş vrea şi nu pot” deşi stau în genunchi , mintea mea e mândră, semeţea, nu se smereşte deloc…

“Aş vrea şi nu pot. Tare mi-e dorinţa
Şi vrerea mi-e la fel de tare, totuşi
Păcatul îmi înfrânge năzuinţa”-cred, Doamne, ajută necredinţei mele…

Năzuinţele noastre sunt mereu bune, dar “nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul  pe care nu-l voiesc..” cum spune Sf. Apostol Pavel.

Tot monologul Regelui este o pledoarie pentru spovedanie, rugăciune, căinţă şi nădejde “Au n-are cerul blând destule ploi-S-o spele albă ca zăpada” este parafrază după Psalmul 50 “mai vârtos mă spală de fărădelegea mea, şi de păcatul meu mă curăţeşte….mai vârtos decât zăpada mă voi curăţi”

Vorbeşte Regele foarte clar şi de metanoia, fără de care totul e inutil.

Dar asta nu se poate, câtă vreme
Mai sunt în stăpânirea-acelor lucruri
Ce-mpinsu-m-au să fac omor, şi-anume
Regina mea, trufia-mi şi coroana.

Nu putem depăşi un prag al păcatului trecând peste el cu roadele lui în braţe.

Foarte frumos spune Pr Antonie de Suroj că ne -au fost iertate prin spovedanie acele păcate pe care nu le-am mai face azi, asta fiind adevărata pcăinţă. Ceea ce iată, spune şi Shakespeare.

Cred că este cea neteologică pledoarie teologică pentru rugăciune, spovedanie, metanoia, control al gândurilor pe care o avem inclusă în patrimoniul culturii universale. Mă gândesc că îi e greu oricărui necredincios să spună că Shakespeare era vreun prost, spălat pe creier şi pupător de moaşte…

O paranteză, cu două întrebări,aşa de final.

La ce nivel de înţelegere poate ajunge un ateu cu  Hamlet?

De ce dacă nouă, la facultatea de regie ni se spune să citim Biblia, nu li se spune şi teologilor să studieze Shakespeare, Cehov, şi alţii şi alţii, fiindcă un nivel de cultură nu strică nimănui, şi teatrul poate fi mai mult decât era pe vremea lui Ioan Gură de Aur, când teatrul echivala cu dezmăţul.

După cum bine remarca un prieten călugăr, ceea ce lipseşte din Hamlet, e iertarea-iubirea. Dacă ar fi existat iertarea, nu ar mai fi fost Hamlet. Aşa că practic, prin lipsă, Hamlet devin o pledoarie pro iubire.

 

Textul integral aici

https://bibliotecapemobil.ro/content/scoala/pdf/Shakespeare%20William%20-%20Hamlet.pdf

 

 

 

Nu vreau peşte şi mileu, linişte vreau eu


La unu noapta vine maşina de la Penny, care ştie ce ne place, ne place să ne zroncăne în cap containerele metalice. Piaţa nu a fost prevăzută cu intrare pentru TIR, pe motiv că era gândită pentru precupeţi români, care vindeau morocvu’ cu ridicata, Mai mult decât atât, cel care a închiriat piaţa, şi a subînchiriat la Penny, în loc să dărâme o coşmelie unde sunt două prăpădite de magazine, un petshop şi un xerox, pe care le putea foarte bine găzdui în celalalt corp de piaţă şi astfe ar fi avut TIR ul oc să intre până la magazin, nu să oprească la 200m de el,  nu numai că nu le -a dărâmat, dar le-a şi înălţat, deasupra făcând un apartament!!!pentru părinţii lui, te întrebi cât îi iubeşte dar şi cum e posibil să schimbi de capul tău destinaţia unei clădiri…iau apropbare pentru piaţă şi-mi deschid stadion, de exemplu… Eu văd la ei în casă, ei la mine, ne-am împrietenit. Dacă aş vorbi limba lor aş putea schimba şi o vorbă, două, dar aşa nu. Oricum, nu ne-am auzi.

După ce ca o jumătate de oră în care troncăne containerele metalice (genul acela de avion) , tirul, care în tot acest timp a stat cu motorul pornit, pe motiv de frigorific, mai stă vreo juma de oră tot aşa, fumează “bă-eţii” o ţigară, schimbă o vorbă cu cei din magazin, aşa, de seară de vară. Pleacă TIR-ul, vin cocalarii. Sunt între cinci şi opt, depinde cum am eu noroc şi cum au ei noroc la gagici.  Câteodată cu muzică, alteori fărăr. Nu e Mozart. Se aşează pe fântâna lui piedone, cu beri, semânţă şi gândac, tot ce i trebuie omului ca să se simtă bine într-o seară de vară. Pleacă în jur de două.

La şase jumătate vine maşina de gunoi. Gunoierii sunt oameni veseli Chiuie, se bucură când se văd, sunt ca vrăbiuţele când răsare soarele. La drept vorbind, aşa cum îmi amintesc că erau vrăbiuţele…spre deosebire de mine, ele pot zbura. Plaeacă maşina de gunoi, tot aşa cam după vreo juma de oră, patruj de minute, că vă daţi seama are de luat gunoi grămadă de la supermarket. Pe scurt, se poate dormi între două şi şase. Regim de mănăstire. Iar n timpul zilei e un atelier în care lucrează non stop un nene cu flexul. Cine i l-a pus în mână şi de ce, mă depăşeşte…

Apropo de mănăstire! dacă mergem la mănăstire, pentru că e linişte, la munte, pentru că e linişte, de ce nu preţuim liniştea şi când suntem în habitatul nostru?

Bucureştiul a devenit un oraş extrem de zgomotos fiindcă primăria a dat aprobări doar pe bază de interes, cetăţeanul fiind scos complet din ecuaţie. Nu o să vezi multe oraşe europene cu supermarketul înghesuit între blocuri, şcoală şi trei case. La ei nu se plimbă tiru cum vrea muşchiul lui de tir, fiindcă sunt impozite pentru traversat centrul, impozite mari, tirurile trebuie să circule pe centurile oraşului şi să livreze marfă la depozitele satelit….Nu fiindcă la ei cetăţeanul nu doreşte să coboare în lenjerie intimă la cumpărături ci fiindcă există plan de urbanism, calculul nivelului de zgomot, de poluare.

Noi avem claxoane, alarme, bormaşini, motociclete, flexuri, rotopecutoare, tractoare, încărcări-descărcări,avem de toate. Nu m-ar mira ca în curând să aterizeze şi elicopterul pe petecul de pământ lăsat liber în faţa blocului. Şi ne mirăm că suntem nervoşi, anxioşi, bolnavi. Ne mirăm că mergem la serviciu obosiţi,că nu ave răbdare de nimic. Lipsa liniţtii ne afectează ai mult decât ne dă seama…

Relaţia zgomot-linişte e una importantă. Anumite lucruri, cele importante,  nu pot fi făcute decât în linişte. Nuai în linişte te poţi ruga, numai în linişte te poţi gândi la lucrurile importante, numai în linişte îţi poţi sedimenta gândurile, numai în linişte…mute! Liniştea e apanajul lucrurior profunde, cu semnificaţie, a celor care fac lumea să se învărtă. Nu degeaba există în toate lumile civilizate măsurători ale zgomotului. Când luăm un aparat electocasnic ne uităm să aibă nivelul de zgomot scăzut şi dăm bani mai mulţi pe el ca să fie silenţios, dar nu luăm nicio măsură cu tot circul din jur.

Aş vrea un primar care să iubească bucureştenii. Să se gândească la ei ca la familia lui şi să le ofere exact acelaşi lucruri.

PS Nu mă refer la peşte pe tv şi mileu

Unde mai e respect înafară de # ?


Mai există oare o categorie profesională respectată?

Mai an erau respectaţi profesorii, medicii, juriştii, inginerii, parctic toată intelectualitatea, tot omul care făcuse o facultate merita o steluţă invizibilă în piept. El ştia că e acolo, societatea ştia că e acolo. Nu prea se făcea tapaj de asta, deşi se mai întâmpla să vezi pe câte o plăcuţă “inginer x” sau “doctor z”. Nu erau funcţii ca acum, pe cărţile de vizită, ci profesii. Ele nu atestau câştigul ci învăţătura, impactul social pe care-l aveai. Reflectau oamenii care ascultau de tine, cei ale căror vieţi erau impactate de profesia ta. Aveai mulţi oameni în subordine, luai multe decizii, erai respectat. câştigul nu era un factor, de exemplu un muncitor cu grad cinci de calificare putea câştiga cât un director de intreprindere sau un medic.

Acum, lucrurile stau altfel. Toată lumea are diplome şi cu toate acestea nimeni nu mai poate înţelege ce scrie pe o carte de vizită. Sunt nişte funcţii inventate de ţi-e greu să mergi pe firul roşu al logicii ca să-ţi dai seama dacă omul lucrează cu mopul sau cu op-ul.

Profesorii, de exemplu, după ce că au lefuri mici sunt luaţi la trei păzeşte de părinţi şi de elevi, trebuie să stea frumos la orele de dirigenţie şi să le explice de ce copiii lor atât de asemănători cu Einstein au rezultate  proaste. De vină nu pot fi decât profesorii, pe cale de consecinţă, dai cu tunul şi nu mai vrea nimeni să fie profesor. Ajung în învăţământ doar cei care nu-şi găsesc de lucru în altă parte. Dar nu i poţi condamna pentru asta. Salarii mici, elevi cu “personalitate”, părinţi “care ştiu tot”. Ce să ceri mai mult de atât? Un glonţ în ceafă.

Să trecem la medici. Salarii mici, sunt acuzaţi că sunt şpăgari, pleacă pe capete acolo unde nimeni nu-i acuză de nimic, fiindcă iau salariul corect, unde sistemul lucrează, unde nu sunt acuzaţi de malpraxis de câte ori se întămplă ceva, unde societatea nu e umorală şi virală. Rămânem fără medici într-un ritm mai alert decât cel al defrişăriilor. Se închid secţii peste noapte. Exemplu concret: eram anul trecut cu mama la Sf Ioan, era după un AV, pe targă, cu sânge-căzuse,  eram deja în spita de vreo opt ore, ne plimba de la o secţie la alta şi mi se zice într-un final apoteotic să cobor la neurologie. Coborâm şi aşteptăm vreo oră şi jumătate, întrebând pe unul şi altul şi spunându-ni-se că încă nu a venit medicul, dar urmeză să vină din clipă în clipă. Nu eram singurii care aşteptam neurologl acolo… până când o asistentă  ne spune ” noi nu mai avem secţie de neuro de două zile” Pentru că orice secţie nu e dată de birou sau de plăcuţa de pe uşă ci de medicul din interior. Nu e medicul, nu e secţie.

Respectăm oare poliţiştii? Da, ştiu, deja râdeţi. Magistraţii? Inginerii? Artiştii? Sportivii? Numai câte bătăi de joc am auzit eu la adresa lui Hagi sau Halep… de preoţi, nici nu mai spun. Nu respectăm pentru că nu mai ave ce înseamnă de fapt respectul. Ni-l pune în piept, la profil, defilăm cu el dar ce înseamnă.

Ce simţi când respecţi pe cineva, cum te comporţi? Ai mai pupă mâna cuiva, a unui părinte bătrân, a naşului, a preotului? Ne mai ridicăm în picioare când intră cineva mai bătrân în încăpere? Ne plecăm ochii când suntem mustraţi? Mai tăcem când ne zice cineva ceva de rău? (nu din servilism şi frică, ci din respect…) Aşteptăm să ni se dea cuvântul să vorbim?  Cum se manifestă, fizic, respectul?  Cum ni se deranjează nouă umorile, comodităţile, când respectăm pe cineva? Şi încă ceva, eu vorbesc de respectul PENTRU cineva, sau CEVA, nu împotriva lui. Vorbesc de respectul pornit din admiraţie, din umilinţă, din poziţionara sub ceva sau cineva, nu de pumn ridicat împotrivă…

Respectul se dobândeşte în copilărie. Noi nu mai creştem copii cu respect. Nu se respectă vârsta, educaţia, cultura, talentul. Toate sunt la grămadă. Copiii sunt egali cu adulţii, toţi copiii sunt talentaţi, toţi au merite, toţi sunt buni, nu se “taxează” nimic. Părinţii numesc personalitate crizele de isterie. Profesorii clachează şi o iau pe arătură. Mass media stă ca un corb la pândă, să ude imediat orice sămânţă de scandal. E o moarte sigură şi nu foarte lentă. În acest haos de respect şi scară de valori mafioţii, baronii, şmecherii, se mişcă precum peştele în apă. (Apropo, şmecher, cuvântul şmecher aşa cum îl înţelegem noi astăzi e un neologism, pe vremea copilăriei mele şmecher era un paria, unul care nu făcea nimic, şi nu se ştie cu, se descurca, desigur+la limita legalităţii. Astăzi copii spun la două vorbe şecher când se referă la ceva “cool”)

Cele mai mari şi mai importante lucruri din macro, se rezolvă în micro. Dacă am reuşi cumva să începem să creştem din nou copii buni, copii calmi, copii respectoşi, nu genii, nu beizadele, am putea avea încă o şansă. Dar nu o avem. E nevoie de mame. Lumea asta are nevoie de mame, ţipă după mame, şi mame nu sunt!

 

 

 

 

 

Prezervativ la creier


Când cineva cere ajutorul pentru o familie nevoioaşă, cu mulţi copii, imediat apar cel puţin zece comentarii care le recomandă părinţilor prezervativele, abstinenţa, mănăstirea, castrarea.

Să cugetăm puţin.

Copiii deja există, se văd în poze, sunt frumoşi şi sănătoşi. Pe ei nu-i ajută cu nimic prezervativele. Just?

Oamenii săraci fac mai mulţi copii decât bogătanii nu fiindcă nu au bani de prezervative ci fiindcă trăiesc viaţa altfel. Ei sunt săraci, copiii lor sunt săraci, deci care e problema? E ca şi când i-ai spune unui african să nu mai facă copii că oricum ies negri. Normal că negri, şi e îi iubeşte şi-i preţuieşte exact la fel cum bogătanul cu cărucior de fiţă şi-i preţuieşte. Nu e nicio diferenţă.

Nu au acces la educaţie, îmi veţi spune, nu au jucării fruomase, nu au nimic din tot ce dă strălucire vieţii. Să presupune că e aşa cum spuneţi. Se au unii pe alţii, îşi au părinţii, care petrec mult mai mult timp cu copiii lor, şi ne mai au şi pe noi.

De unde ideea asta că trebuie să ai grijă numai de copiii tăi? De ce ni se pare normal să-i luăm copilului unui prieten un cadou de 300 de euro, că e ziua lui, dar le cerem săracilor să nu facă copii ca să nu apeleze la mila noastră. Dar poate că mila noastră e tot ce avem mai bun în noi, tot ce ne salvează în statul nostru de om. Poate că ar trebui să le mulţumim că fac eforturi să existe şi să stoarcă în noi ultima fibră amorţită de compasiune, îmbuibaţi ce suntem.

Apoi, să trece puţin mai adânc. Cine gândeşte aşa, că săracii ar face bine să-şi pună dop, apoi e clar că judecă totul, dar absolut totul prin prisma banilor. Prietenii, relaţiile, lumea. Nu-mi spuneţi că vi se rupe inima de copiii ăia şi de aia aduceţi în discuţie prezervativle. După cum am spus mai sus, copiii există, sunt acolo, sunt frumoşi, sănătoşi. Dacă îţi pasă de ei , ia-ţi zilnic de la gură 10 lei, de exemplu. Sau dacă nu ai zece lei, măcar roagă-te lui Dumnezeu să le scoată în cale oameni care să aibă să le dea. Şi dacă nici asta nu poţi, fiindcă eşti ateu, trimite -le un “gând bun”, asta e formula pentru cei care cred ei în ceva, nu ştiu exact în ce, dar ştiu ei că pe undeva există un bine ce poate fi accesta cu un gând bun, şi asta e ceva ai mult decât să le propui părinţilor cep.

Şi încă ceva, voi şi domnii voştri copii nu vor lucra în viitor la REBU, nu? Nu vor asfalta? Nu vor căra, nu vor sta pe schelă, nu? Nu vă doriţi asta pentru ei, nu? Desigur, Oxford, Harvard et comp. E foarte bine, bravo vouă, să vă ajute Dumnezeu şi vouă şi lor, e foarte bine aşa, dar cineva va trebui să facă şi muncile grele, nu? Cine le va face? Vom importa din ţările subdezvoltate? Să ne înţelegem, eu nu cred că toţi aceşti copii vor ajunge la munca de jos, unii vor învăţa şi vor ajunge departe, cunosc eu personal câteva asemenea cazuri, eu doar intru în modulul vostru de gândire, cel care recomandă săracilor, prezervativul.

Mergem mai departe. Dacă luăm în considerare toţi neghiobii cu lefuri mari, care-şi plimbă curul epilat în limuzine, şi care fie fac un copil după patruuzeci de ani, când au maşină şi vilă cu piscină, fie nu vor deloc copii, că le strică viaţa emailată şi aseptică, ei bine, dacă ne bazăm doar pe aceştia să ne rejuveneze naţia, o să ajunge o ţară de boşorogi plastifiaţi, operaţi, plin de oragane de împrut, aseptici. Asta vrem? Sau ca să dau un exemplu din imobiliare, că asta e ceea ce place bogătanului român, imobiiara şi decoraţiunile interioare, deci, gândiţi-vă la săracii acestei ţări ca la o vilă la roşu, fără roşu nu e nici galben, nici albastru. Ştiu că nu sunteţi naţionalişti, dar pricepeţi că marmura nu se poate pune direct pe câmp, nu? Ei bine, ei, săracii, amărâţii, ăştia cărora voi le recomandaţi prezervative, ei şi copiii lor sunt ţara la roşu, pricepeţi?

Regii Franţei au plătit cu boli grave, degenerative ideea că sângele lor regal nu trebuie să se amestece cu alt sânge. Hitler şi-a demonstrat mirobolanta teorie erienă, a văzut cu toţii la ce dezastru a condus. Să lăssăm lumea aşa cum e, cu bogaţi şi săraci, putenici şi slabvi, avem nevoie unii de alţii.

Daţi slavă lui Dumnezeu pentru fiecare copil de sărăntoc care se naşte, daţi slavă şi rupeţi-vă de la gură măcar, dacă nu şi din inimă, un leu pe zi pentru cei care fac pământul ăsta să se învărtă. Fiindcă oricât de paradoxal ar părea, bogaţii nu pot exista decât dacă există săraci, săracii se descurcă ei cumva, şi fără bogaţi. Dar cel mai bine e când nu găndim lumea în bogaţi şi săraci, ci în oameni şi oameni, putem face asta?

Şi pentru că e ziua unui om pe care l iubesc tare deşi îl văd rar, şi pentru că lui îi place melodia asta,   şi pentru că e în notă să terminăm cu asta.

despre iubire


Vorbim foarte uşor despre iubire. Sunt pline reţelele de filozofeme despre iubire, cele mai multe dintre ele, derivate prost înţelese ale lui “Iubeşte şi fă ce vrei” a Sf. Augustin. Ar trebui ca din când în când, poate de mai multe ori pe zi, sau măcar de câteva ori în viaţă, să ne oprim să definim termenii.

Iubire.

Dacă are termen de valabilitate, mai e iubire? Te-a iubit ieri, azi i-a trecut, azi nu te mai iubeşte,” scuze, merg mai departe, îmi văd de viaţa mea” .

Asta e iubire? Se poate ea iubirea termina? Răspunsul de grădiniţă e desigur, nu. Iubirea nu se termină, niciodată. Şi aici nu mă refer la langurosul ” i still have fiellings for you” din cântecele şi fimele americane, care ne-au pervertit sufletul şi ne-au malformat ochiul.

Dacă iubeşti pe cineva, iubeşti până dincolo de moarte. Ca dovadă iubirea pe care o avem pentru bunicile care ne au cresut, taţii şi mamele care au plecat. Nu o mai strâgi în braţe, nu-i mai auzi vocea, poate nici nu-i mai recompui mirosul, dar o iubeşti pe buni de la Cluj  de nu te vezi. Te gândeşti la ea de multe ori pe zi, faci mâncarea pe care o făcea şi chiar ai sentimentul că ea ţi-a făcut-o cu mâna ei, o cauţi în atitudini şi întămplări, pe scurt, căile sunt deschise, poate mai deschise ca niciodată. Şi ştii că aşa va fi, până vei trece dincolo sau până vei avea minţile la tine, deşi asta e iarăşi un mare mister, ce şi cu simt bolnavii de alzheimer. Ştim ce manifestă, adică nimic, dar ce garanţie avem că nu simt? Nicuna. Deci o caracteristă ar fi că iubirea nu expiră, nu are termen de valabilitate. Şi nici nu-şi alterează structura moleculară, tot ceea ce se poate schimba este felul în care noi reacţionăm la ea. Şi lumina soarelui ne afectează vederea altfel la cinzeci  faţă de douăzeci. Deci nu există baieră de timp în iubire.

De spaţiu, nici vorbă. Ochii care nu se văd se uită doar dacă nu s-au iubit niciodată. Stau departe de soră mea de 30 de ani, dar iubirea pentru ea nu a avut nimic de suferit. Iubirea nu ţine cont de comodităţi şi obişnuinţe. Doi oameni care se iubesc se pot schimba, chiar dizarmonios, unul o ia hăis, unul cea, ca doi cai nărăvaşi. Dar iubirea e un ham care se întinde cât e nevoie. Poate e mai greu de relaţionat, poate ne enervăm reciproc mai uşor, poate e mai greu de găsit mediana acum, decât când eram acasă la mama şi dormeam în acelaşi pat, dar iubirea e acolo. facem deseori greşala să credem că iubirea ţine de potrivire. Doi oameni nu se iubesc fiindcă se potrivesc sau nu, doi oameni se iubesc pur şi simplu. Imaginea romantică a lui Cupidon nu încearcă decăt să găsească o explicaţie practică pentru ceva ce nu ţine de nicio “practică”. Simpatiile au explicaţie, atracţia fizică  şi ea, iubirea nu. Pentru că aici am vrut să ajung, iubirea vine dintr o lume pe care noi nu o stăpânim.

O lume care nu ţine de legile fizicii. Şi de fapt de niciun fel de legi. Nu ne iubim copiii fiindcă sunt ai noştri, sunt ai noştri fiindcă îi iubim, iubirea ne modelează din prima secundă a concepţiei exact copilul pe care noi, în răutatea şi-n nimicnicia noastră îl putem iubi. Unii au nevoie de copii perfecţi din punct de vedere fizic, estetic ca să-i poată iubi, alţii iubesc orice copil. Cu cât ţi-e copilul mai uşor de iubit, adicătelea mai frumuşel, cu atât ai tu mai puţină iubire în tine şi eşti ajutat de Dumnezeu să iubeşti. Cine nu iubeşte un copil superb? Cred că şi de asta valul acesta de copii absolut frumoşi din punct de vedere fizic.  Aproape că nu mai există copii urâţi,  cred că pentru că nu mai există părinţi atât de plini de iubire încât să iubească un copil imperfect estetic. Toată această tendinţa super-ultra-mega estetizantă a lumii noastre nu face decât să vădească superficialitatea noastră născută din lipsa iubirii. Când nu iubeşti pe cineva, ai nevoie de o casă frumoasă, o maşină frumoasă, un tablou frumos…Când iubeşti, iubirea face totul frumos. Şi cea mai amărâtă piatră e o operă de artă în lumina potrivită.  Iubirea adevărată nu ţine de nicio apreciere estetică. Ea nu se raportează la nimic exterior. Iubirea e adâncă, e acolo unde nico estetică nu pătrunde, fiindcă totul e o lumină năucitoare care nu lasă să se mai vadă nimic. Lumina e mai năucitoare ca întunericul, la întuneric te mai adaptezi, cu chiu cu vai, mai bungheşti ceva… Lumina te orbeşte, nu întunericul. Nu-ţi iubeşti mama că e frumoasă, o vezi în lumina iubirii şi o iubeşti. O să-mi spuneţi că mă contrazic, cu teoria enunţată mai sus, şi o să vă spun că o fac numai aparent.

Nivelul tău de iubire este dat de cum iubeşti jegoşii, puturoşii, bătrânii, bolnavii diformi, urîţii, buboşii…acolo ne dăm proba. Şi acolo cădem cu toţii. Iubirea ochiului nostru nu aruncă pe ei o lumină astfel încât ei să devină frumoşi în ochii noştri. Câte de mult a lărgit iubirea inima ta?  În inimile celor mai mulţi dintre noi intră părinţii, copiii, soţul, soţia şi ca atât, pentru atât avem lumină, pe restul îi lăsă în întuneric.

Lumina asta care pătrunde în tine îţi dilată inima, ţi-o lărgete, devii o veioză care bate din ce în ce mai departe, până la cei din bloc, de pe stradă, din oraş, din ţată…şi hăt departe. Lărgiţi şi voi inimile voastre. Dar lărgirea asta se face cu dureri de creştere, cu pierderi, cu plâns, cu disperare, cădere şi apoi, înălţare. Dar merită.

 

“Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!”


Nuntă. Mare. Lume multă şi bună, femeile tinere mai  toate sunt goale de la linia sfârcurilor în sus şi de la cea a chiloţilor în jos. Bărbaţii sunt tunşi, raşi, frezaţi, gelaţi, mulaţi. Nu se simte tămâia de Prada, Pacco, Gucci…Aşa e moda.

Botez. Dress codul ca cel de mai sus. mai adăugăm un naş care s-a împiedicat de trei ori în timp ce citea Crezul, a storcit hilar nişte cuvinte, prin colţuri s-a chicotit.

Duminică, Sf Liturghie. Fiecare vine la cât se trezeşte, după ce vine mai schimbă o noutate, mai află o reţetă…se pupă doamnele că na!, nu s-au văzut de o săptămână, cam pe zece juma, când se trezeşte lumea , încep să sune telefoanele. se răspunde. Preotul e cu Darurile , rosteşte ectenii, se roagă pentru cei vii, adormiţi şi somnoroşi şi noi şoptim la telefon, cu voce găjâită, ca să nu deranjăm” daaa…da…nu pot vorbi, sunt la biserică…da, las-o la decongelat…da, ia…nu, nu e nevoie…lasă că o sun eu…nu ţi-am spus că nu pot vorbi…lasă, mai încolo…mai durează ceva…da, bine, iau când vin…Costică a venit?…” Şi uite aşa nu poate vorbi câteva minute bune, între timp  începe şăşăiala şi Împărtul vine dar îl primim cu toată atenţia către micimile noastre…El trece liniştit, noi aşteptă să treacă Liturghia şi să ne întoarcem la parizerul nostru. (aici fac paranteza de a răspunde la o întrebare pe care n-aţi pus o dar o simt în aer  şi voi spune că “nu, nu e inutil să mergi la liturghie, chiar şi aşa împrăştiat cum eşti, Sf Liturghie e o taină care nu ţine cont nici de valabilitatea preotului, nici de cea a enoriaşului, Domnul ne ia pe toţi aşa cum suntem, la măsura noastră, şi taina lucrează ca de aia e taină…)

“Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!”

zice Arhanghelul Mihail atunci când toţi îngerii sunt frisonaţi de căderea lui Lucifer şi a mulţimii de îngeri care au căzut, într+o clipire, împreună cu el.

Să luăm şi noi aminte, la noi. Să nu credem că între altar şi naos, iconostasul e un gard, un zid împodobit cu icoane ca să dea bine…Dacă e un zid e un zid care uneşte, e o graniţă, o demarcaţie între cer şi pământ. Să ştim că  trecem în alt teritoriu, că stăm în buza lumii cereşti.  Că de acolo înainte nu mai e lumea asta, ci o alta începe. Şi noi începem odată cu ea. Dacă începe…

Preotul se ţine de mână cu toţi enoriaşii lui, şi atunci când se înalţă şi atunci când cade. Noi cu toţii ne ţinem de mâini, suntem interconectaţi ca o mare reţea neuronală, care împreună generează un sens. Cade preotul, cădem şi noi, e atât de simplu. Şi din fericire, funcţionează şi reversul. Un Cleopa, un Olaru, un Proclu, un Papacioc…şi câţi mai sunt, ştiuţi şi neştiuţi, vii sau adormiţi, ne trag pe noi în sus.

Sunt mai vii ca oricând. Am spus-o şi o s-o tot spun, pe mine -a adus la ortodoxie Pr Cleopa, deşi el era trecut de mult la Domnul atunci când eu l-am întâlnit. Şi sunt vii, şi nu sunt vii doar aşa cum sunt scriitorii, că le auzi cuvintele în cap, deşi nu mai sunt. Că am citit şi cărţi despre Maia Plisetskaia şi nu m-am apucat de balet.  Ei au cuvinte vii, cuvinte născute din practica experierii lui Dumnezeu, cuvinte în care tu simţi adevărul şi adevărul  te pune în mişcare, la propriu şi la figurat. Aşa că să nu ne bucurăm niciunul dintre noi când cade nu un episcop, ci ultimul preot de ţară. Noi cădem cu ei…aşa se explică şi scuzele înalţilor prelaţi. Toţi suntem unul.

Aşa cum aburii se ridică şi ştim că va urma cândva ploaia, nu ştim exact, peste o zi, sau o luna, dar va urma negreşit, pentru că aburii nu dispar, chiar dacă nu îi mai vedem, particulele există,  aşa şi emanaţiile noastre atrag asupra tagmei preoţeşti, o ploaie de căderi. Căderi pe care apoi le resimţim cu toţii.

“Să stăm bine, să stă cu frica, să luăm aminte!”

Asta e singura frică pe care trebuie s-o avem, să nu-l ratăm pe Dumnezeu, în rest, putem rata tot. cariere, căsnicii, întâlniri, sensuri filozofice …dacă nu ratăm întâlnirea cu El, restul sunt firicele de nisip pe care marea le aranjează cum vrea ea, odată la câteva secunde.

Ne plac marile căderi şi aici ne întâlnim cu Dumnezeu, fiindcă şi Lui îi plac, dar din motive diferite. Marile căderi ne fac pe noi să ne simţim mai bine în pielea noastră

” Dacă ditamai episcopul, apoi io ce să mai spun…” în timp ce lui Dumnezeu îi plac marile căderi  fiindcă ştie că după ele pot veni înălţări spectaculoase… Maria Egipteanca e un exemplu clasic. Şi Dumnezeu poate face o Maria Egipteanca din cine vrea El. Nu sunt rolurile distribuite până la capăt. Castingul se dă până în ultima clipă.

Noi să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

 

 

LECŢII GREŞITE DE UITARE


Acum că a trecut marea furie referitoare la homosexualitatea preoţilor, acum că uite până şi Patriarhul Daniel a zis că-i pare rău că Biserica în ansamblul ei a avut de suferit, acum că s-a mai aşternut praful de xanax pe noi, aş vrea să vă spun câte cevauri mărunte, dar care poate merită luate în calcul.

Pentru fiecare preot care a căzut, decăzut, s-a împiedicat sau i s-a pus piedică, există cel puţin o sută de preoţi care şi-au lăsat sângele, dinţii, oasele în pământul acestei ţări. Despre ei nu vorbeşte nimeni înafara Bisericii. Dar ei sunt acolo, fie că le spuneţi eroi, sau legionari, sau sfinţi ai închisorilor, ei există în dosare, sunt număraţi pe capete şi îngropaţi la grămadă, care pe unde, dar există. Cei mai mulţi, tineri “frumoşi” şi ei, până în 30 de ani. Dar asta e, nu s-a făcut procesul comunismului, să ne fie de bine! Trăim iarăşi şi iarăşi aceeaşi placă. Rezistenţă, avem! Activişti, avem! Limbaj de lemn, mamă, mamă, compensează toate defrişările. Corupţie, avem…

Revenind la căderea preoţilor şi  la grandoare înaintaşilor pe care ne străduim din răsputeri să-i uităm. Nu ne place să ne raportăm la modele mari că asta ne face laşităţile mai vizibie. E simplu să urli pe canalele ăstea care de multe ori sunt canalizări, să urli că x sau z dintre preoţi a dat-o de gard. Decât să ţii cont că fără preoţi ţara asta,  şi aş risca să spun lumea întreagă, nu ar fi azi decât un mare mall.

Problema este că nu ai habar ce e acela un preot până nu te loveşti frontal de unul. Până nu simţi pe pielea ta ceea ce e o taină, până nu simţi  că tocmai de aceea e o taină fiindcă nu poate fi explicată, fiindcă depăşeşte axa oxoy a minţii noastre…Până atunci te poţi bucura că un preot e demonstrat sodomit, pederast sau mai ştiu eu cum…. Dacă însă ai această întâlnire, măcar o dată, nu poţi decât să plângi ca după unul care a fost pe culmea culmilor, şi-n loc să-şi ia zborul, a găsit o groapă cu gunoi şi s-a înmormântat în ea.

Ceea ce este cu adevărat înspăimântător este bucuria pe care o resimt unii şi alţii atunci când se înnoroiază o faţă preoţească. Au aşa o exulare de ai impresia că în meciul cu Dumnezeu au băgat gol în minutul 90. Dumnezeu joacă mereu în prelungiri, însă ca să înţelegi asta trebuie să treci prin nişte căderi şi scăderi.Trebuie să ai nişte dureri până la os, să te simţi pe marginea prăpastiei, pe muchia golului tău…

Bucuria căderii cuiva, a oricui, dovedeşte platitudine spirituală, emoţională, intelectuală.Toţi marii atei care defilază cuhaştagrezist ar trebui să afle de vremurile când omului îi era aşa frică de Dumnezeu că nu îndrăznea nici să ridice ochii la averea altcuiva…Dar uite aşa, fără Dumnezeu ne întoarcem la vechea lege, şi cerem dinte pentru dinte, şi drept pentru drept, şi libertate pentru libertate.

Dacă ai avea de ales între a fi iubit din tot sufletul , cu tot cugetul, cu tot spiritul  şi de a-ţi avea iubirea la picioare din dragoste,  sau de primi aceste acte  de iubire, normat,  ce ai alege? Ar dori oare  un soţ să-l iubească soţia pentru că a luat-o pe inventar, a semnat vasăzică  pentru ea de primire sau fiindcă îl iubeşte?  Cam aşa cu noi azi. Vrem norme, şi legi, şi milităm pentru ele, dar fugim de iubirea şi mila pentru aproapele nostru.

Cred că nu există nimic mai josnic decât bucuria pentru necazul altuia, necaz din care tu nu câştigi nici o para chioară.

 

Teatru cu umor(i)


Când o fi ajuns râsul valoarea supremă? Cum se face că oamenii care “fac caterinca” sunt ţinuţi drept valoroşi în societatea noastră deşi dacă ar veni un tzunami nici nu ar avea ce mătura de pe urma lor…de ce ţinem aşa de mult să ne distrăm, să fi amuzanţi, să facem lumea să râdă? De ce punem postări amuzante pe FB când noi de fapt suntem praf, în mijlocul divorţurilor, sărăciei, destrămaţi de pe urma credintelor bancare şi a locurilor de muncă nesigure?  De ce ne dorim aşa de mult să ne distrăm?

Ce încercăm să uităm, cu orice preţ, cu orice chip…Cine sunte noi ăştia, care dăm fuga la fiecare piesă care ne promite hohote de râs, nimic altceva, doar hohote de râs…

Ca autor de texte dramatice sunt foarte nemulţuită de faptul că bietele mele poveşti triste rămân nebăgate în seamă, uitate, se prăfuiesc…Pe afişele pieselor scrie cu litere de o şchioapă ” RĂZI DE MORI”, “CEA MAI ARE COMEDIE A MILENIULUI”…

Lumea spune”vai, dar suntem noi aşa de necăjiţi, că nu ne mai trebuie drame …” Şi cu toate acestea dramaticele telenovele, mai nou turceşti, pe rit vechi mexicane şi sud americane, sunt tot drame…Nu de plâns fugim noi, ci de profunzime, de răscolirea sufletului, de înfruntarea unor adevăruri.

Toate comediile ieftine, astea pe care scrie mare “sold out”, sunt tot atâtea capete de struţ băgate în pământ. Actorii joacă bine, textul e bine scris, cu nerv, ritm, umor, dar are marea calitate de a nu atinge nimic din tine. Este ca un aspirator care face zgomot, merge prin toată casa, dar nu deranjează niciun fir de praf de nicăieri. De fapt ieşi exact aşa cum ai intrat, doar cu 100 lei mai uşor. Ele sunt new-age-ul teatrului, combină farsa, cu teatrul de revistă, scheciul cu comedia de situaţie, o peltea de genuri, o departare de orice adevăr al teatrului. Perverteşte publicul. Îl transformă într un căţeluş dresat, un Bubico nătâng care sare la orice hohot de râs. Lumea iese şi spune că a fost la teatru. Nu, a fost într o clădire care găzduieşte teatru, dar acela nu e teatru. Chiar dacă, repet, actorii joacă fără cusur, piesa e bine scrisă, articulat, regia utilă şi corectă, nu e teatru. Teatru e musai să te atingă, să transforme ceva din tine, să te facă să ieşi puţin altfel decat erai când ai intrat…

Un singur moment de cîteva secunde de adevăr, de trăire e suficient să justifice şi o piesă de două ore, nu e nevoie să fie două ore de adevăr continu, e de ajuns o străfulgerare , dar fără acel adevăr, teatrul e doar o schemă electrică, curentul trece, becul se aprinde, dar nu luminează nimic.

Previous Older Entries Next Newer Entries