Prezervativul nostru, cel de toate morțile


Citesc că o puștoaică de 16 ani din Rucăr a născut un copilaș , un băiețel, pe care l-a omorât. Trăim într o lume care promovează sexul, dar care se rușinează de roadele lui. Foarte interesant. E ok să îi înveți despre sex din clasa 1, să le explici de a fi a păr organele și procesul dar dacă la 16 ani rămîn gravide trebuie să le stigmatizezi pînă acolo încît să-și omoare copilul. Deștepții vin imediat cu ideea că ceea ce lipsește din ecuație este prezervativul. Nu, nu prezervativul lipsește, ci bunul simț. Educația. În primul rînd educația noastra ca societate. Dacă e normal să-i sexualizăm de la șapte ani atunci să acceptăm și că e normal să avem mame la 16 ani. De ce ni se pare mai morală, mai normală, mai ok, mai cum vreți voi să-i spuneți, o starletă de 45 de ani, care este la a patra  căsătorie, care din doi în doi ani trăiește o ”frumoasă poveste de dragoste” cu un indivd bogat și celebru…fără copii, desigur, copiii sunt încurcături…a făcut o dată unul, îi ajunge. Deci, în același ziar citim de starleta care a găsit iubirea adevărată, din nou, și de o fetiță aiurită de maică-sa și de societate că a făcut un lucru rău că a adus pe lume un copil la 16 ani, motiv pentru care decide să-l omoare. Bieții copii, sunt prinși ca într-un clește de viziunea lumii tradiționale, care spune că e bine să te măriți fată mare, și de viziunea lumii moderne care îți spune că dacă nu faci sex de la 10 ani, ești fraieră. Și atunci, desigur, scoatem rodul sexului și împăcăm și capra și varza. Nu știu cum de nu ne înecăm cu atîtea duplicități, este duplicitatea duplicității, duplicităților. Câte mirese mai merită în ziua de azi rochia albă? Poate una la un milion.

De ce e așa absurd ca un copil să aștepte și să nu-și înceapă viața sexuală după prima erecție, băieții, și după primul ciclu, fetele? De ce ne lăsăm noi ca părinți păcăliți de tot gunoiul venit de la propaganda consumeristă. De ce nu le spunem copiilor noștri că începerea vieții sexuale devreme reprezintă pentru societate o modalitate de a ne face să cheltuim pe prezervative, anticoncepționale, medicamente…De ce nu le spunem că e greu de imaginat că un organism, în întregul lui, nu poate fi matur decît atunci cînd capul e matur. De ce le dăm telefoane de mici și prin ele acces la toată lumea jegoasă ascunsă în spatele ecranului? Știu teoria conform căreia nu poți ține copilul într-un turn de fildeș, și e adevărată, dar îl poți crește să fie personal, să nu se ia după turmă, poți asta. Să-l faci să gîndească, să aibă la el mereu balanța conștiinței. Pe fetele le poți învăța că există viață după mall, și că glossul și fusta scurtă nu aduc fericirea, ci necazuri, Că există și librării, nu doar magazine de pantofi. Că să fii fată nu înseamnă că trebuie să fii frumoasă și proastă, că să-ți faci bot de rață nu ajută la stima de sine, și-n general, că dacă te pui singură pe cîntarul imaginii, ajungi o marfă.

Am cunoscut o mamă de băiat, fericită nevoie că îi sună telefonul nonstop, că-l caută fetele, că le „ conbină„ …asta era în liceu, acum e la pușcărie. Dar ăsta e un caz extrem, dar mamele de băieți pot și ele să le spună că erecția e doar un proces fiziologic care nu are nimic de a face cu definirea bărbăției și cu fericirea. Sunt exemple nenumărate de oameni mari care trag ponoase de pe urma sexului.

Dar cel mai important este să le spunem că niciodată, sub nicio formă, nicicum, nu trebuie omorîți copiii. Și noi ca societate să încetăm să le judecăm pe fetele care fac copii. Fetița aceea din Rășnov dacă nu stătea într-o comunitate care dă cu piatra în cele care fac copii la 16 ani, nu ar fi făcut ce a făcut, și mama și bunica ei nu ar fi acoperit-o ci ar fi oprit-o la timp. Nu e un caz singular, sunt multe fete în situația ei. Asta pentru că noi considerăm că e ok să facă sex la 15 ani, dar cu prezervativ. Asta e ca și cum ai spune e ok să copiezi, dar să nu te prindă-am auzit acest îndemn la multe mame. Sau îngroșînd, omoară dar vezi să fii deștept, să nu ajungi la pușcărie.

Părinții, dacă își iubesc copiii, se luptă pentru fiecare zi de inocență, pentru fiecare zi de copilărie curată, fiindcă mintea odată murdărită și pervertită, într-o secundă, cît îi ia unei imagini sau unui gînd să ne pătrundă, se curăță doar în ani grei, și nici atunci de tot.

Copiii încearcă să descopere ce are rost în lumea asta, pentru ce merită să trăiești. Dacă noi ca părinți le deschidem mintea către tot ce are lumea asta de oferit, sexul rămîne undeva în planul doi .

Nu mi vorbiți de hormoni, nu e nicio dovadă științifică conform căreia copiii noștri ar avea mai mulți hormoni decît bunicii nostri, și asta pentru că nu au!  Nu hormonii sunt problema, ci imaginarul, ochiul hrănit de mic cu nuditate sexualizată, fiindcă există și nuditate artistică, aia nu face rău deloc…Televizorul care merge nonstop, plin de asistente, pare ceva normal, dar nu e, glumele porcoase de la radio, nu sunt normale, veșnicele bancuri cu sex…parcă alt subiect nu mai poate naște glume…așa zisele cuplete de teatru de revistă, care a ajuns teatru de tabloid…comediile vulgare, versurile muzicilor ” așa cum te eu nu te nimeni”, sau ”da, mama, sunt beată” și exemplele continuă la nesfărșit. Copilul dacă este educat, dacă are mintea vie, alertă, atentă, nu cade în toate aceste capcane. Să spui că nu ai cum, că ăsta e trendul, mersul, că asta e societatea de azi, înseamnă să nu lupți pentru copilul tău, să nu crezi în unicitatea lui și în puterea lui de a înnota împotriva curentului.

 

Advertisements

Dresorii de copii


Am o prietenă bună, pentru mine prieten bun e cel pe care-l iubesc și pe care îl doresc cât mai echilibrat și luminos, și această prietenă bună are un tată care-i inoculează zilnic venin. Omul e supărat pe România. Nu a ajuns în viață unde și a dorit și desigur de vină e doar țara care nu l-a lăsat să crească la adevărata lui valoare, sau cum spun new-age-iștii din ziua de azi, nu a ajuns la ”cea mai bună variantă a lui”, expresie care nu face decît să definească un mare ego care șoptește mereu, nu ești tu ăsta, tu poți fi mai bun, ceea ce practic echivalează cu tu poți avea o imagine mai bună, în fine…. Revenim la veninoasa relație tata/fiică. Deci, pentru că el nu a reușit  are grijă să-i verse fetei lui ideea că e o țară nasoală, care nu-ți permite să crești, mai ales pe plan artistic. Fata e de fapt talentată în mai multe domenii și ar ajunge departe dacă nu i s-ar inocula veșnic ideea eșecului, a barierelor și a neputinței. A ajuns să creadă mai mult în neputințele lumii din jurul ei decît în putințele ei. Mai mult decît atît, tatăl îi administrează și veniturile, odată cu incuclarea ideii că în viață trebuie să faci nu ceea ce ți place ci să faci ceea ce aduce bani. Și uite așa, încă dinainte de majorat, fata aducea famileie, bani. Bani buni, frumoși, rotunzi. Degeaba. Cu timpul și a dat seama că nu asta e ceea ce vrea să facă, și ar fi decis o schimbare radicală dacă nu ar fi fost glasul patern să i murmure că mai întâi de toate trebuie să ”te asiguri”.  Sentimentul de vinovăție e acolo, trebuie să facă mereu mai mult și mai mult pentru familie, pentru ai ei. Trebuie să ajute. Are 30 de ani azi mîine și tatăl ei comentează pe pagina ei, lături de alți tinerei, prieteni de ai fetei, de fiecare dată cu o doză precisă de fiere. Fata nu o sesizează, normal, îl iubește, sau crede că-l iubește, cînd lesa e așa scurtă nu ai habar dacă îl pup pe cel care te ține fiindcă îl iubești sau o faci fiindcă nu ai încotro, că nu ai loc de întors. Tot acest tratament a făcut din ea un om al umbrelor, un om care se zbate între o stare de optimism și speranță specifice vărstei, și toate refulările paterne. Vise ciudate, gînduri ciudate, angoasă, anxietate, depresie mascată. Bineînteles că tatăl fiind așa un om modern, luminat, și în ton cu ultimul răcnet al științei, nu e de acord cu mersul la biserică. Fata a avut niște tentative, susținută discret și de mamă, și chiar părea că se simte mai bine, dar a avut tăticul grijă să fie ironic…și micuța fetiță e obișnuită să i facă tatălui pe plac. Bineînțeles că dacă i ai spune lui tati că rodul lecțiilor de marxim leninism din școală, și de materialism științific dau rod acum, deși la vremea lor au fost batjocorite, nu te-ar crede. Oricum, e un om atât de deștept, el știe tot. E în stare să învețe și o găină cum să se ouă.

Pe scurt, mi-e cam frică pentru prietena asta a mea. Mă gîndesc mereu la ea, o simt de ani de zile pe buza prăpăstiei…

E tare greu să fii părinte. Să dai tot și să nu aștepți niciodată nimic în schimb. Nimic. Să fii doar fericit că ai putut sluji un om din punctul A în punctul B al vieții sale, și apoi l-ai lăsat. Să își facă greșelile. Să își pună el propriile lentile asupra lumii. Și mai ales, să i daui o boccea plină cu optimsim. orice ar fi, oricît ai fi suferit, copilului tău trebuie să i dai aripile ideii că viața e frumoasă și merită trăită. Cum poți să arunci un copil în lume spunîndu i că țara lui e rea, urâtă, nedreaptă, murdară…Primii sunt părinți, ceilalți sunt dresori de copii.

Minciuna comunismului


Prima întălnire cu comunismul, în esența lui, am avut-o la Cîntarea Romîniei, festival dedicat ridicării în slăvi a țării în subsidiar, și a conducătorilor, în particular. Pînă atunci desigur făcusem cunoștiință cu întunericul forțat de două ore, cînd se stingea lumina în tot orașul de ziceai că vine bombardamentul, cartelele cu mâncare „raționalizată„ pe baze științifice, ideea că mâncarea trebuie ”procurată”, că trebuie să ”faci rost” de una, alta. Toată partea materială deja o cunoșteam, hainele pe care le îmbrăcăm erau toate la fel, veșnicul trening de bumbac negru, albastru sau gri, înlocuit de mai modernul trening de supraelastic negru, albastru sau gri. Noi nu aveam uniformă numai la școală, aveam uniformă în general. Și pe cît posibil, trebuia să avem uniformă și la cap. Deci, aceste aspecte le știam, am dat nasul cu ele pionieră fiind și le-am tot aprofundat. Dar iată-mă la liceu, la Cîntarea României, unde scopul și durata vizitei mele era acela de a obține , ca să nu zic procura, o diplomă, strict necesară înscrieii la Facultatea de teatru, secția regie, ce era numai la seral și pentru care printre alte diplome și adeverințe de muncă, și ștamplie rotunde și triunghiulare ( nu mai știu pentru ce era ștampila triunghiulară, cred că atesta ceva de la locul de muncă, fiind seral trebuia să lucrezi, să fii în cîmpia muncii cea veșnic roditoare…) îți trebuia musia și diploma de Cîntarea României. Mi-am făcut deci un recital din Nichita Stănescu, un colaj din mai multe poezii, ceva ce dura cam 15/20 de minute,  și m-am prezentat. Și am luat un binemeritat loc doi, locul unu fiind dat din start altcuiva. Problema a fost că m-a văzut nu știu cine, și a zis că dacă tot recit așa frumos din Stănescu să-l slăvesc și pe Ceaușescu, și am fost înscrisă automat la o mare serbare, cred că era de 1 Mai, unde mi s a dat să recit un popuriu de poezii dedicate Conducătorului, Meșterului Cîrmaci, Tribunului, Fiului Iubit….avea multe nume. Dacă tot mi-am făcut singură un colaj din Stănescu, am primit tot un colaj la fel de mare…Am învățat textul, m-am îmbrăcat în fustă neagră și cămașă albă, veșnicul model chelneresc aprobat de partid, și m-am dus. Am recitat. Și la final, fără să realizez ce fac, am scos limba. A silă. Nu a fost un act de dizidență, a fost un reflex, ca atunci cînd iei ceva scîrbos în gură. A fost primul meu act de duplicitate și mi-a lăsat un gust amar. La 17 ani nu mai credeam demult în idealurile comuniste, vorba lui Ilici, și le cam întinam în mintea mea. Atunci a fost primul meu contact cu esența comunismului. Bineînțeles că nu aveam habar pe vremea aceea de torturile din închisori, de gulagul romînesc care deși nu l-a egalat pe cel rusesc, s-a străduit să țină steagul sus și să-și dea contribuția de vieți omenești. Acea limbă scoasă a ajuns la Partid, desigur, și via activiști zeloși, la mama și la tata, care au fost mustrați pentru educația mea. Nu a fost o anchetă, dar au fost întrebări.

Acum gem rafturile librăriilor de cărți, toate vorbesc de mii și mii de vieți băgate în pisălogul ideologic și pisate pînă la ultima picătură de sînge. Și totuși, comunismul este apărat. De când cu lucrul la această piesă am auzit o grămadă pe păreri pro comunism. În continuare sunt oameni care zic că era bine, că erau locuri de muncă, fără să pună în balanță cîte vieți de oameni vericali costau acele locuri de muncă.

Mai mult, acum comunismul are mii de fețe. Îl găsești la ONG iști care vor să repare singuri lumea, nu cu secera și ciocanul, ci cu șurubelnița minții lor . Oameni autosuficienți care trăiesc prin eu, cu mine și ai mei. Oameni pentru care este absolut dificil să îngenuncheze. Oameni care se înconjoară de oglinzi și de vitrine în care să se reflecte. Oameni convinși că ei și numai ei vor putea drege o lume greșită, și o vor face desigur, schimbîndu-i doar pe cei din jur.

Îmi aduc aminte Piața Universității, aveam doar 21 de ani, nu multă minte în cap, și mă întrebam atunci de  ce o tot dau înainte cu punctul opt de la Timișoara. Acum am înțeles. Acum știu că trebuia să fi avut procesul comunismului, să se tragă concluziile, să se pună puctele pe i, în special pe punctul 8. Nu s au pus atunci, și nu s-au pus de atunci. Trăim consecințele.

Veniți să vedeți piesa. Vă va oferi un fundament de meditație, celor care ați cunoscut nemijlocit comunismul, și multă informație, cinstită, curată, celor tineri. Îi veți vedea și îi veți simții vii și puternici, alături de noi, pe Sandu Tudor, Vasile Voiculescu, Maria Cantacuzino, Petre Țuțea și pe mulț alții…Și nu vă va fi rușine de ei, după cum nici nouă nu ne e de piesa noastră. Candele nestinse, click aici pentru bilete

Fiori pe șira spinării


Nu e zi să nu citești că un părinte disperat aleargă să strângă bani petru medicamentul de care depinde viața copilului său. Fiori reci pe șira spinării. Nu poți să nu te întrebi, nu poți să nu vrei să mergi să dai buzna peste producătorul respectiv de medicamente și să-l întrebi de ce e așa scump acel medicament, cum au decis ei că o doză trebuie să fie aproape 1000 de euro. Ce rost are să scoți pe piață un medicament pe care 90 la sută din oameni nu și-l permit. Răspunsul e simplu, acel medicament costă probabil 3 lei, cel mai scump lucru din el fiind o moleculă inventată de cineva și testată în laboratoare. Banii pentru cercetare și teste se dau din  fonduri, de la guvern și de la companii particulare. Ei bine, companiile nu vor să-și recupereze banii în timp, pentru că în timp, poate în cîteva zile sau cîteva ore va apărea o altă moleculă poate chiar mai bună, produsă de altă companie, , și a lor nu va mai fi de interes, și uite așa , un medicamnet care costăî n mod normal 3 lei ajunge pe piață la 1000 de euro, doza. Și știu că de aici înainte, nu mai e problema lor, e problema părintelui disperat, a cărui viață se învărte doar în jurul obsesiei de a face bani pentru ca iubitul lui copil, fie el de 2 ani, 20 sau 40, să trăiască. Părintele începe să pună în mișcare toate mecanismele financiare. De la a-și vinde casa, pînă la a cere bani pe rețele, într o disperare contra cronometru. Întrebarea nu e cum se suportă cei din industrie, cum se simte cel care a inventat acea moleculă tocmai ca să facă bine oamenilor, și pentru care de multe ori e ținut pe palme în lumea academică, e chemat la conferințe, e aplaudat și adulat ca dumnezeu fiincă a făcut un medicament care să salveze lumea. Da, e adevărat, doar că e vorba de lumea care are bani, sau care face rost de bani. E normal ca această răutate și cinsim fără margini să fie contrabalansat. Dumnezeu știe mereu să scoată ceva bun din orice rău. Îngâmfării lumii academice, dorinței avide de bani a industriilor farma, le contrapune sfărâmarea inimilor miilor de oameni, care se sparg în bucăți la durerea semenului, inimi care pun la treabă pașii către bani, ca să doneze din puțin lor, de cele mai multe ori. Eu una aș vrea să-i cunosc pe oamenii aștia care își asumă creditul că fac bine, fără să recunoască că binele nu e pentru oricine, că trebuie să fii cineva ca să ți-l permiți. Pentru noi, ăștia banalii, lăcomia se manifestă printr o savarină mîncată în plus și un colac în plus pe talie, la alt nivel, lăcomia seceră vieți, sau dacă vreți, salvează doar vieți cu plată. Ideea e că fiecer dintre noi să ajute cât poate, cum poate, pe cine poată, convins fiindcă că gestul lui poate, și chiar contrabalanseză mult rău.

Astăzi, de ziua doctorilor fără de arginți, Chir și Ioan.

Dă două ore sufletului tău


”Și mai zici că mergi la biserică…”

asta aud de fiecare dată atunci cînd cuiva nu i convine ceva din ce fac, zic, sunt. Este cum ar veni -reproșul universal, suprem, reproșul reproșurilor, il capo di tutti capi.

Să mergi la biserică înseamnă să admiți, din start, în gura mare și în văzul tuturor, că ești păcătos, bolnav sufletește și nevolnic. Asta nu înțeleg mulți dintre cei care nu merg la biserică, și din păcate și mulți dintre cei care merg. De fapt aici consă și dificultatea. Să admiți că în tine există jeg, depozitat, sedimentat. Atît de vechi încît ajungi să crezi că jegul acela ești tu, că face parte din tine și că pe cale de consecință, trebuie să-l iubești și să-l aperi. Să mergi la biserică înseamnă să te uiți în sus și așa să-ți dai seama cît ești de jos, capul tău omensc nu ajunge nici măcar la picioarele sfinților. Dar știi că și ei au fost oameni ca tine. Și ei au luat startul la fel, nu au luat startul cu niciun avantaj. Așa că da, zic că merg la biserică și asta înseamnă că admit că am nevoie de ajutor. De ajutorul pe care mi-l poate da preotul prin taine, de ajutorul pe care mi-l pot da ceilalți.

”eu nu simt nimic în Liturghie” ce să simți? ce vrei să simți? Cum un porumbel ți se așează pe cap, cum te mîngîie Duhul Sfînt? Ce să simți? Important e să fii acolo, să încerci să fii prezent, la propriu și la figurat. Că de multe ori îți parchezi calul în biserică dar călărețul e aiurea…drept îi că nici măcar în cazurile astea nu pleci nefolosit, fiindcă din fericire taina nu ține cont de vrednicia noastră. Faptul că am venit arată că-L vrem, că-L dorim, că-L cerem pe Dumnezeu, și el nu se refuză nimănui. Ceea ce simți după liturghie e important, felul în care aceasta te transformă, împreună cu rugăciunea de acasă, și cu spovedaniile. Toate acestea  ajung cu timpul să-ți schimbe gîndurile din cap și să facă aerul din jurul tău, respirabil. Să simți că ai un filtru între tine și lume. Și acest filtru nu e o autohipnoză, o transă, cum poate ar zice unii psihanaliști. E real. E un filtru al toleranței, al punerii în papucii celuilalt…

„ nu vin, că degeaba vin, că nu mă pot concentra”

Există un antrenament, și aici. Mulți dintre cei aflați la început de drum duhovnicesc preferă bisricile goale și aprinderea lumînărilor. În biserica goală simt ei că se pot concentra mai bine. Poate că e adevărat, dar e o concentrare pe propriile gînduri. Nu e cu mult diferită de o rugăcinea făcută acasă. Desigur sfinții de pe pereți, mirosul de tămîie, liniștea, poate că ajută, dar ne aflăm tot în zona psihologicului, dominat de ”eu ”și de gîndurile generate de el. Lumînarea nu se roagă pentru tine, pereții bisericii nu se roagă pentru tine, sfinții da, dar trebuie să intri într o relație cu ei, și nu poți intra cu ei în relație negînd preotul, Biserica căreia sfinții i-au fost apărători și slujitori, sau pe ceilalți enoriași. La sfinți nu merge cu pile, nu se poate sări peste rînd. Sigur, că pot fi și excepții, cînd e cazul, dar regula e că ajungi la ei prin slujbe, rugăciune, efort.

În rugăciunea colectivă există tocmai această forță colectivă. Ieșim din individualism, și devenim persoane care stau de vorbă cu alte persoane. Fiecare se deschide individual cît poate, dar dacă mergi la Sf Liturghie nu mai contează cît poți tu, contează cît poate grupul de rugăciune, din care fac parte preotul, diaconul și ceilalți. Nu mai ești singur. Oare există ceva mai puternic, mai intens și mai de dorit în lumea asta decît să știi că nu mai ești singur? O vreme ești , poate, unul care ”atîrnă” la rugăciune, pentru care alții fac eforturi să-l tragă în sus, dar cu timpul și cu ajutorul Duhului Sfînt lucrurile se pot schimba și să ajungi să fii tu unul care îi trage pe alții.

E bine să ne lăspm duși de sufletul nostru ferfeniți la biserică. E bine să ne oprim și să-l ascultăm cînd ne spune că se simte murdar, și obosit și bolnav. Și cînd îl auzim să nu-i dăm la cap cu paliative, jocuri, filme, cărți, distracții. Să-i dăm voie și lui să aibă două ore numai pentru el

orice mama e anume, cea mai bună de pe lume…


1001decarti

Cînd ţara ta e America, adicătelea un continent, ţi-e uşor s-o iubeşti şi să fii mîndru de ea. te ajută filmele, muzica, chiloţii inscripţionaţi cu steagul american, coloniile, armata…ce să mai! n-ai nicio şansă să n-o iubeşti şi să fii mîndru. Cînd ţara ta e Rusia , iarăţi, stepa, balalika, Cehov, Dostoievski, marele spirit rus, spaima, teroarea, dominaţie, o iubeşti că altfel o încurci…Cînd ţara ta e Anglia, leagănul regilor, mama lui Harry Potter, şi a lui Shakespeare pe lângă ea, ceai,  bla bla bla…Franţa, ce să mai spunem, rafinament, cultură, Versaille, oraşul iubirii, oh, vai! ochi daţi peste cap…

Dar Romînia, de ce să o iubeşti? Au călcat-o toţi în picioare cum au vrut, au dat-o de gard toate epocile, a născut talente din sărărcie şi din piatră seacă, nu are rafinamentul Franţei, ameninţarea Rusiei, grandoarea Ammericii…suntem asimilaţi ţiganilor, de ce s-o iubeşti?

Pentru că e maică-ta! De aia!…

View original post 405 more words

O fata pe nume Milene


De fiecare data înaintea Moșilor, fie ei de primăvară sau de toamnă, apare Milene, o fată pe care o cunosc și de care mă dezic cât pot, dar această Milene e foarte tenace. Și cum spun, urmează Moșii de toamnă, hop și Milene.

Mi-i lene să fac coliva,

mi-i lene să fac cumpărături,

mi-i lene să mă trezesc sâmbătă dimineața, ce să mai, Milene pe toată linia. Numai când mă gîndesc la tocatul nucii, și Milene apare.

Singurul care o poate goni pe Milene, e tata.

Sâmbăta, după ora două, venit de la combinat, obosit după o săptămână de stres și trudă, tata își găsește timp și chef, și răbdare, la capitolul ăsta stătea cel mai prost, să mă ducă la librărie, expoziție, cofetărie și cumpărat de ceva ”frumos”. O pereche de ghetuțe de la Clujana, o hăinuță mițoasă de la artizanat….Mă lipeam eu de ceva, că doar aveam o săptămâna înainte să fac traseul, fiindcă eu mereu îl duceam pe bietul tata pe trasee prestabilite, ca din întâmplare trebuia să mergem la magazinul de schiuri, sau la cel de chitare, sau la biciclete…aveam gusturi bune, ce mai! Cele mai multe achiziții urmau să zacă în țiplă, după cum e și firesc când vine vorba de mofturile unui copil răsfățat. Acum știu că eram răsfățată, atunci mi se părea desigur că e normal, banal. Că nu cer mult. Copiii mereu trăiesc cu ideea asta că nu cer mult.

Așa că tata o gonește pe Milene.

Și dacă totuși vrea să se întoarcă apare Buni de la Cluj, ca o vijelie și mi-dă o „bucată„ din mâna ei mare și caldă, am moștenit asta de la ea, am mâinile mereu foarte calde. Mâinile ei care erau în stare să-mi ofere tot tacâmul iubirii. de la câte o bucată bine țintită pentru lene, minciună sau obrăzncie , până la cele mai cele trufandale gastronomice. Ca o femeie care a nascut copii aproape fără număr, noi am pierdut socoteala după 12, și care a crescut câți i-a îngăduit Dumnezeu, adică cinci ajunși la maturitate, din care mai trăesc trei, dintre care una Slavă lui Dumnezeu e mama, această Buni de la Cluj era păinea caldă, deși nu se pupă cu niciuna din poveștile lacrimogene despre bunici. A rămas orfana de mama și de tata din primele zile, făcea parte dintr-o familie foarte bogată, care nu a ezitat s-o crească după ce a rămas fără părinți, dar și s-o nedreptățească în ceea ce privește moștenirea, nu i-au dat bani de școli, au ținut-o drept fată în casă deși era casa ei, dar a reușit datorită unei inteligențe sclipitoare să se descurce și să fie admirată de oamenii cu două, trei facultăți ai Clujul intelectual, al anilor ante și inter belici. Eram eu deja maricică, și mulți din ei veneau încă să.i ceară sfat. Avea un sistem al ei de-a detecta sensul, adevărul, esențialul unei situații. Era deopotrivă extrem de credincioasă dar și mare devoratoare de romane polițiste, ceea ce o făcea să fie o povestitoare pasională și plină de vervă dar și conținut. Ziua ei începea invariabil la cinci,  cu două ore de rugăciune, și dacă făceai greșala s-o întrerupi atunci….Tot ce făcea, făcea serios. Și râsul ei era ceva serios. Râdea din adâncuri.

Cum să mai reziste Milene când mă gîndesc că eu merg mâine la masă cu ei, cu buni de la Cluj, cu tata, cu bunicii de la Călărași, cu nașii mei, cu unchii și mătușile…cu toți cei pe care i-am cunoscut sau nu i-am cunoscut dar le datorez drumul spre lumină. Lor li se mai adugă foști profesori, domnul învățător, actori, vecini, colegi, poeți…lista e din ce în ce mai lungă, masa e din ce în ce mai mare.

Și uite cum mă pun pe făcut colivă, și pachete, și pomelnic, și uite cum mă trezesc mîine mai repede decât în orice altă zi a anului, fiindcă nu-i așa, trebuie să prind ”loc pe masa” fiindcă de Moși vin mulți, mulți pe care nu-i vezi altminteri prin biserică, vin că așa se face, că e bine…Și chiar e bine, tot e bine că vin măcar așa, să stea la o cină de taină cu al lor.

Dumnezeu să-i pomenească pe toți, să ajungă de-a dreapta Sa!

foarte pe scurt


Săptămânal în cutia poștală găsesc un pliant drăguț, fullcolor, hârtie lucioasă, cel puțin 120mg grosime, care pliant, frumos și elegant îmi oferă reduceri la inmormântare, prețuri promoționale la diverse accesorii, mai o danteluță pe margine inclusă, mai un coșciug de lemn de nuc la preț de brad, în fine, reclama e sufletul comerțului, știm asta, dar chiar așa, săptămână de săptămână să te tenteze, nu se face…. Parcă te întreabă ”ei, te-a mai gândit, ce facem, batem palma, ce mai aștepț, așa o ofertă e o dată la o veșnicie…”. Oricum, o ofetrtă mortală, ce mai. Dar mă încăpătânez să-i rezist.

Fiecare anunț de angajare conține sintagma ” oferim mediu de lucru tânăr și dinamic”. E o formulă eufemistică menită să spună voalat că plătesc prost, și că vor niște sclavi, că pe ei nu-i intereseză experiența și profesionalismul. Sau asta sau te pun să faci  flotări între două ”taskuri”. Asta ca decriătare a cuvântului tânăr. Iar dinamic vrea sî ânsemne că ayi e unul, mâine altul, nu te atașa prea tare de ei, că nu-i mai vezi. Cum deschide unul gura că vrea ceva, cum nu mai e tânăr și devine dinamic. pe ușă în jos, pe un preș frumos…Oricum, genul acesta de anunț te face să aprecizi mai tare plianul mai sus menționat.

 

 

 

România. Fără purici, păduchi și căpușe


Acum vor să ne ia corpul. Dreptul asupra lui, vor să decidă ei, ce e bine și ce nu e bine pentru noi.

Și dacă legea vaccinării trece, va fi doar începutul unei noi epoci în care statul va decide ce să mîncăm, cum să ne îmbrăcăm, ce organe să donăm, cum și cînd să facem copii. Practic ne vor corpul fiindcă restul l-au cam luat. Să o luăm pe puncte.

Limba romînă au făcut-o praf, prin mijloace variate și viclene.

Prin politicieni gen Băsescu, care și-au permis să fie populari hăhăindu-se la televizor și vorbind cu bă!, și mă! și fă! Acest gen de limbaj, suburban nu a fost posibil pînă la el. Comuniștii aveau limbaj de lemn, cei interbelici erau eleganți, discursurile erau gîndite și imaginea controlată cu mult înainte de apariția ideii de brand. Și iată-l pe conducătorul de vas, cu șuvița îm vînt, cu căciuliță, cu agresarea celor care-i pun întrebări, și cîte și mai cîte. El a fost o barieră ridicată și vulgaritatea a năvălit.

Prima care a fost atacată a fost limba. Ziarele, televiziunile, au înțeles că ăsta e mersul, era să zic trendul, dar m-am oprit, fiindcă englezirea limbii romîne fără discernămînt e un alt cui în sicriu. Dar la asta ajung imediat. Revin la treaba cu ridicarea barierei din calea vulgarului. Dacă președintele își permite să fie grobian, dacă lumea îl placea așa grobian, atunci înseamnă că grobianismul trebuie cultivat. Și la televiziuni au apărut lăutarii, și maneliștii, pe scaunul pe care ieri a stat Dinică azi stă Florin Salam. E ceva ce eu am trăit. Stăteam în carul de emisie și am avut un deja-vu, doar că în locul lui Dinică era Salam. Ziarelela rîndul lor au înțeles că nu mai e cazul să arunce banii pe oameni stilați, educați, cu carte.

Orice fătucă absolventă de facultate prin sms e numai bună.

Stilul, eleganța cuvîntului, nu mai contează. Poate doar la Pleșu, dar asta e, el e din altă generație, n-are decît să scrie cu floricele, noi scriem frust, brutal, dierct, așa cum e și citiorul. Nimeni nu mai caută sinonime care să sune mai bine, nimeni nu mai verifică muzicalitatea frazei, logica ei, de virgule nici nu se pune problema, și încetul cu încetul, ajungem să considerăm că și acordul e ceva subsidiar, că dacă e, bine, dacă nu, asta e! Peste acestea turnăm, cum am spus mai sus barbarisme, cît mai mult și cît mai des. Inclusiv la reclame. Să fie toate cool, trendy, glossy.

La distrugerea limbii romîne contribuie desigur și editorii de carte, scuzați-mă că zic asta, dar așa e.

Ei nu riscă să publice romîni, necunoscuți, ei merg pe titluri gata încercate afară, cu marketingul la purtător. Se plătesc deci bani buni pe drepturile de autori ale unui străin dar traducătorilor romîni li se dau banii la sfîntul așteaptă, sunt prost plătiți, și desigur, calitatea traducerilor scade, pînă într-atît încăt am avut momente cînd am citit de cinci ori o pagină doar ca să încerc să îmi dau seama cum ar suna în engleză ca apoi să îmi recompun sensul în romînă.

La cărțile de copii, jalea e și mai mare. Treaba funcționează cam așa.Cu editări mondiale.  Un titlu celebru, să spunem Albă ca Zăpada, este editat în China concomitent în 30 de limbi, cu aceeșai grafică, și apoi distribuit cu vaporul în toată lumea. Fiind editate milioane de exemplare, doar cu limba diferită, costul per exemplar este foarte mic. Dar traducerea, e desigur, google translate, sau poate chiar mai rău. Așa se face că o carte pentru copii originală, făcută în Romînia, cu grafică și poveste romînească, în condiții bune de tipar, hârtie etc te duce la să zicem 30 de lei, în timp ce una ce arată tot așa binișor, cu limba scărțîitoare la urechi, costă mai puțin de un sfert. În condițiile sărăciei, normal că părintele cumpără ce poate. Și uit așa, în loc să fie dezmierdată urechea copilului, e scrijelită cu aceleși cinci cuvinte butucănoase. Asta dacă desigur, părintele are bani să-i ia și acea prăpădită carte tipărită în China…Lovitura definitvă dată limbii a fost trecerea comunicării pe online. Aici s-a terminat.Nimeni nu mai corectează nimic, nimeni nu mai controlează nimic, nici la conținut, nici la expresie. CSF.NCSF

Trecem la educație.

Mai avem noi educație. Și dacă da, cît timp de mai ia s-o ucidem de tot. Profesorilor cînd li s-a tăiat salariul, tot de către celebrul Traian Băsescu, nimeni nu a protestat, nimeni nu a ieșit în stradă.

Atunci, cînd le-au tăiat 25 %, vă amintiți? Ei bine, atunci de fapt s-a tăiat cu un sfert interesul pentru învățămînt.

Atunci a fost un mesaj clar, pentru toată lumea, că învățămîntul în Romînia nu e o prioritate. Și tot atunci s-a dat un semnal de deschidere a ușilor către afară. Cine vrea școală adevărată, trebuie să meargă afară. Și a început hemoragia. Dacă nu se face ceva o să ajungă țara așa cum sunt multe din orașele mici din provincie și multe sate. Subzistînd cu un număr de bătrăni în așteptarea marelui drum. Singurul care le mai poate reda demnitatea.

Multele manuale, au zăpăcit lumea, apoi dacă sunt prea multe să trecem la unul singur, și dacă tot trecem la unul singur, să scoatem și auxiliarele, și să băgăm clasa zero în școli, nu cntează că nu avem săli și copii de clasa a patra ajung să iasă la opt seara de la școală…Dezechilibre peste dezechilibre, heirupisme peste heirupsme. Și normal că ajungi să faci șcaolă cu profesoare de romînă care le spun elevilor că Eminescu e depășit, Nichita e criptic și prea o dă înainte cu îngerul.

Istoria.

Cine mai știe care e istoria Romîniei? Există o istorie Boia și  istoria  Pop.

Există istoria pe care am învățat o eu la școală, confirm căreia noi ne-am luptat ba cu unii ba cu alții, cum am putut, și există istoria care ne spune că înafară de otrăvirea fîntînilor n-am fost buni de nimic. Că ăla era un curvar, ălalalt  laș, altul sadic, mai un spion, un trădător și un mason și tot așa….  Acum știți cum e….

un om avea doi cîini. Unul bun, blînd și iubitor, altul rău, fioros și rapace. Întrebat de cineva care din cei doi cîini e mai puternic, mai devota, omul spune “cel pe care ăl hrănesc mai mult”. Așa și cu istoria noastră. Cea pe care o hrănim mai mult va fi pînă la urmă cea care va triumfa, fiindcă adevărul absolul nu-l dibuim nici măcar al evenimentele pe care le trăim azi…dacă te ajută să vezi într-un conducător care a purtat bătătlii și a repurtat multe victorii un curvar, fiindcă tu cu asta rezonezi și asta își dă ție apă la moară….

Un om e definit de nume, data nașterii, locul unde s-a născut. Nu știm cînd ne-am născut, iată că mai nou am aflat că am fi  din cumani, cănd ne am născut, iarăși dileme, dezbateri, controverse…avem un nume. ROMÂNIA. Dar ce înseamnă el. Să vină de de romei, și Roma sau de la romanes, și țigani?  Altă luptă, alte teorii, alte dezbateri, alți draci, pe scurt.

Un om se mai definește și prin familie, prin cei care-l iubesc. Unde e familia celor care iubesc România? Cum ne-am permis să-i spunem ”Romînica?” Cum ne-am permis să spunem ”frumoasă țară, păcat că-i locuită” ? Cum ne-am permis să spunem „vrem o țară ca afară„ ?Cum de ne învățăm copiii că tot ce pot face ei mai bun pentru ei și pentru noi e să plece?

Deci limba nu, istorie, nu, educație, familie iubitoare, nu.

Bogățiile naturale? Pădurile se taie, se duce lupta împotriva extracției cu cianuri, poluarea cît cuprinde, primi deșeuri radioactive…ce mai vrem?

Avem Biserica și cîteva tradiții. Atît mai avem. Și după cum spuneam la început, corpul. Dacă nu ni-l iau, prin lege.

Dar biserica e atacată din toate părțile, familia e atacată, (aici fac o paranteză, nu familia tradițională,„ familia„, asta e familie, celelalte toate pot fi uniuni civile cu drepturi depline, dar nu familii…și da, e familie și dacă e unul din părinți rămas singur cu copiii, nu contestă nimeni asta!!!) .Și corpul ne e atacat.

Mai avem, imnul! Hai să-l cîntăm și să medităm la ce zice, că zice bine, de unde înțeleg că somnul ne cam caracterizează, dar să ne ridicăm că un uriaș care doarme.

Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte , în care te afundară barbarii de tirani. Acum ori niciodată, croiește-ți altă soartă, la care să se-nchine și cruzii tăi dușmani.

E somnul rațiunii, care naște monștri. Hai să ne zicem unii altora, Bună dimineața!

Să-i punem o zăbăluță lu Băluță


În fiecare zi te trezești și pășești ca pe vîrfuri prin cîmpul minat al știrilor. Știi ca ceva , de undeva, te va lovi și azi. Poate că e o lege care presupune că tu ești o excrescenșă pe trupul grijuliu al statului, care abai așteaptă să te vaccineze, că doar, doar te vei îmbolnăvi și vei avea de decontat multe medicamente, fie și mai bine, te spitalizezi, și atunci banii curg gîrlă, fie în cel mai bun caz, mori, și atunci lași locul lber altuia, care poate consuma mai mult decît tine.

Azi dimineață, știrile m-au lovit direct, nevirtual. Pe chioșcurile de ziare de la mine din cartier, din sectorul 4 erau  afișe prin care chioșcarii susțineau că primarul Băluță îi va nimici, le va ridica chioșcurile, fiindcă s-a emis un ordin prin care în sectorul patru distribuția ziarelor se va face numai prin malluri. Pentru că sectorul patru musia să fie frumos, și chioșcurile , strică mizamplasul sectoresc. Parampam. la Romăa, Londra, Barcelona, peste tot, sunt chioșcuri de ziare. dar se pun ele cu designul Băluțian…

Chioșcarii mei sunt așa. Un pensionar amabil, cald, si extrem de respectuos, care îți mulțumește pentru 50 bani. Ca o paranteză, cerșetorii din fața bisericii cînd le dau un leu în fise de 50 de bani îmi spun, “lăsați doamnă, îmi dați duminica viitoare”, taximetriștrii sunt în stare să renunțe la bacșiș dacă le dai în fise de 50 bani, pe scurt, cred că numai vînzătorii de ziare și oamenii din satele foarte sărace mai apreciază astăzi 50 bani în România. Ei bine, cu ăștia si-a propus Băluță să se pună.

Celalalt chioșc e ținut de o familie tînără, cu un copil de ciclu primar, amîndoi intelectuali, ea știu că a făcut asistență socială în cadrul facultății de Teologie greco romană, iar el nu știu, am uitat. Cert este că amîndoi sunt doi oameni calzi, blînzi, care stau de vorbă realmente cu toți pensionarii triști din cartier, îi știu pe nume, le știu poveștile de viață și au mereu un cuvînt bun pentru ei. Pe scurt, primăria ar putea să-i plătească și pentru psihoterapie. Mereu la chioșc sunt doi, trei oameni care stau de vorbă. Bătrîni singuri, cu copiii plecați prin lume, cu soții bolnave, care-și plîng necazul oricui e dispus să-i asculte. Din păcate, oamenii dispuși să asculte gratis, bătrăni singuri, înafară de preoți și vănzătorii de ziare, nu prea știu.

Să depășim registrul subiectiv, sentimentalo emoționalo nu știu cum, și să trecem la business. Chioșcurile sunt ale lor, și le cumpără. Ei au investit bani în acele chioșcuri. La Tineretului, la ieșirea de metrou, au fost obligați să le schimbe, cu unele moderene roșii, cu geamuri mari. Oamenii s-au conformat, au plătit 5000 de euro de chioșc, acum vreo lună și jumătate, dar acum, surpriză, le-au fost luate chiar și așa. Nu e voie. Nu dă dom primar de primar, voie. E sectorul lui, și chiar dacă noi suntem sectorul suflete, pe el îl doare la basca lui de primar.

În sectorul patru sunt în jur de 100 de oameni care trăiesc din chioșcuri. Banii care le rămîn la sfărșitul lunii de pe urma unui chioșc sunt în jur de cinci sute de euro, adunați cum vă spun, cu respect pentru 50 bani. Pentru acești bani ei se trezesc dimineața, și sunt la preluarea presei, la șase cel tîrziu, deci trezirea este în jur de cinci. Fie iarnă, fie vară.

Oricine citește  presa scrisă, știe că la un ziar tipărit există un corector, readactori care își mai aruncă un ochi pe materialul colegului, pe scurt, cît de cît, față de online, se vorbește o limbă mai corectă. Există un control mai mare și asupra informației. Din rușinea că rămîne totuși pe hărtie. Mă gîndesc că onlinul face teoria lui Orwell din 1984 mult mai ușor aplicabilă. Istoria dacă e scrisă doar în online se poate schimba mult mai lesne decît dacă e pe tipărituri. Scrisul pe online a aproape ca cel  pe apă…

Să revenim la don primar și la cel mîna pe el în luptă.

Păi să vă spun ce a făcut el pentru mine, ca cetășean al sectorului 4. Mi-a schimbat niște borduri bune cu altele, motiv pentru care toată vara mi-a sunat picameru în cap. A schimbat băncile bune cu alte bănci, mai putin bune, adică a luat, azi s-a întămplat asta, bănci din lemn masiv, cu barele puse una lîngă alta, cu niște băncuțe cu stinghiuțe rare de ți se prăvale buca printre două. Și cam asta ar fi, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. A dat aprobare unora din piașă să mă flexuiască de la șapte dimineașa pînă la ultimul nerv, deși nu locuiesc pe platforma industrială.

Ei bine, acest domn primar vrea să-i scoată din joc pe amărîții cu chioșcurile. E limpede că nu cu ei duce lupta.  Ceea ce cred că e important, este să începem să învățăm să fim solidari.

Să nu ne mai tolerăm viața în București, să o facem de trăit!

Să ne informăm, nu de la tv, ci din piață, unii de la alții, să fim curioși, în sensul bun, și să începem să sărim pe deputații și senatorii noștri.  Ăștia proști, așa cum sunt, să nu-i lăsăm să doarmă în papucii senatoriali și deputățești, să le scriem, să le cerem socoteală, să mergem peste ei. Că și judecătorul cel rău din Evanghelia, ăla de nu avea frică nici de oameni, nici de Dumnezeu, a rezolvat-o pe văduvă care avea dreptate, doar ca să scape de gura ei, de veșnicele ei insitențe.Hai să insităm și noi. Să insităm să ne dea socoteală, fiindcă altfel ei ajung să creadă cp nici nu existăm. Că suntem doar niște umbre micuțe ale egourilor lor. V-am mai spus povestea cu Ceaușescu, cum era circulația oprită în Băneasa că venea el de nu știu unde, și în stație se adunase buluc de oameni, și el a trecut si ne a făcut voios cu mîna, convins că am venit să-l salutăm cu bucurie la întoarcerea în țară, mînați de dor. Așa cred și ăștia.

Intr’o cetate era un judecator care de Dumnezeu nu se temea si de om nu se rusina Șiin cetatea aceea era si o vaduva si venea la el, zicand: Fa-mi dreptate asupra potrivnicului meu!. Si pentru o vreme n’a vrut; dar dupa aceea si-a zis in sine: desi de Dumnezeu nu ma tem si de om nu ma rusinez totusi, fiindca vaduva aceasta nu-mi da pace, ii voi face dreptate, ca sa nu vina sa ma necajeasca la nesfarsit”.

 

Băluță sunt toți, ei toți sunt Băluță 1, 2, 3, 1001 Băluță, să nu facem discriminări, să nu ne amețim crezînd că e vorba de partide, nu contează partidul, indiferent ce partid i-a pus, ei sunt acolo pentru noi. Dincolo de orice ideologie, ei sunt acolo pentru noi. Nu noi pentru ei. Haideți să-i ajutăm să înțeleagă asta!

Luni va fi un miting al chioșcarilor,  să-i susținem,  să susținem și cauze care aparent nu ne ating direct,  după aproape 30 de ani să învățăm să lucrăm cu senatorii și deputații. Să lucrăm cu ei și să-i determinăm să lucreze pentru noi. Asta înseamnă democrație funcțională, nu îndurat pînă la sînge și apoi ieșit în stradă….

 

Previous Older Entries Next Newer Entries