În ce mai credem, de ce ne pasă…


De ce ne mai pasă, cu adevărat, mă întreb, uitându-mă în jur. Când eram mică îmi păsa de părinți, de soră mea, de prietenele cu care mă jucam pe asflatul din spatele blocului, care pe vremea aia era cool, preponderentă fiind iarba, ce vremuri… de profesori, de limba română cu Eminescu, Creangă, Nichita, Sorescu et comp, de țară, eram convinsă că fac parte dintr o familie bună, o țară bună și frumoasă, o limbă frumoasă, de origine latină, spuneam sărumâna și bărbaților, dumneavoastră mai tuturor celor mai mari sau necunoscuți.

Acum dacă spun că mi place țara mea, sunt taxată de retrogradă și naționalistă. Nouă românilor nu ne plac românii. Francezii, englezii, nemții, australienii, orice altceva decât românii da, românii ba. Aseară, la masa din spatele nostru la terasă erau doi români veniți din străinătate. Altceva nu au făcut decât să enunțe neajunsurile țării. Sec, rece, egal, monoton, două ore. Apoi și au luat la revedere și au plecat. Ea era venită din State, el din Germania, fuseseră colegi de liceu și acum se revăzuseră. Nu am tras cu urechea, dar în ciuda cosmopolitismului lor, vorbeau tare, ca niște români neaoși. Sau pur și simplu voiau să se audă că ei au scăpat ” din mocirlă” , așa s-au exprimat. Eu știu așa, că dacă sunt fericită unde sunt, nu mi mai bat joc de colbul pe care l-am lăsat în urmă și pe care am făcut primii pași.

Țara a devenit țărișoară, România a ajuns Românica, Europa nu ne mai vrea, că suntem balcanici, nici Balcanii nu ne vor prea tare, că suntem țigani, și tot așa. Dacă fac greșeala să spun că sunt creștin-ortodoxă, înseamnă să admit în gura mare că sunt îmbrobodită, pupătoare de oase goale, spălată pe neuron etc În perioada de rătăcire căutătoae, când făceam zen și umbalm după cai verzi pe pereți și mă imaginam făcând mantre prin Tibet și exersând veganismul avant la lettre, toate prietenele mele erau curioase. Vai, flozofia japoneză, vai cultura ceaiului, vai bodishatva, vai cireșul, vai koanul…acum că merg la biserică nu mă mai întreabă nimeni nici de basma, nici de iacoană, nici de acatist, că deh, ăstea sunt niște prostii pe care orice babă din fundul satului le știe. Cel care nu s a rugat niciodată în viața lui are impresia că rugăciunea e o poezie spusă în genunchi…

Deci țară, nu. Religie, nu. Limba. Cum stăm la capitolul limba română? Minunat. Minunat! O vorbim mai mereu  greșit, o corcim cu o engleză îndoielnică, o botezăm cu manelisme și asta e foarte bine fiindcă nu-i așa, limba e vie, ăsta e rostul ei să fie altoită de fiecare după bunul plac al fiecărei semi bipede. Un exemplu recent. Anei Maria. Toate tabloidele au titrat zilele astea ”Anamariei” Prodan în sus sau în jos..

În ce credem, așadar?

Poate în iubire. Oh, da! În iubire credem cu tărie, credem în iubirea nr 1, nr 2, nr 3, nr 4, nr 5 nr 6 și tot așa până la adânci bătrâneți. Iubirea ca idee, concept, ca ce vreți voi, numai lucrătoare, nu. Putem vorbi despre iubire, fuma despre iubire, powerpointiza *mă scuzați, despre iubire, orice despre iubire…dar! nu putem tolera nimic în numele iubirii, nu putem face niciun efort în numele iubirii, nicio flotare nu putem face în numele iubirii, în rest, totul. Putem iubi toată omenirea. Mai ales pe cei aflați pe alt meridian, foarte îi iubim. Când noi ne culcăm, ei se trezesc, deci ne iubim mult.

O familie care locuiește într-o garsonieră, 13 inși, doi părinți, restul copii, fac cu schimbul la somn. De întins la orizontală se pot întinde doar 7, atât permite grasoniera. Poate că așa se învață iubirea, cu somn ca la armată, dar ce știm noi, noi facem un copil, ca să-i oferim totul. Și chiar credem, suntem convinși că îi facem bine îndopândul cu de toate. Iubirea, din fericire, nu se învață în teorie, e o materie eminamente practică, toate examenele se dau la oral, la timpul prezent, și nu cu note ci doar cu admis sau repsins.

Credem în familie, așa declară mai toți românii că ei sunt familiști și tradiționaliști. Așa era, și mai este- Mafia. La Camora. Și ei cred în familia lor, dar tot ce nu face parte din familia lor, va te via! Familia nu e niciodată un cerc închis, dacă e închis devine sectă, nu familie.

Revin cu întrebarea. În ce credem?

 

 

Advertisements

Un manej de sfinți


Citim multe (auto)biografii în ultimul timp, ale oamenilor de succes, fie ei tenismeni de succes, fie ei oameni de afaceri. Am pus în paranteză auto fiindcă desigur nu sunt scrise de cei în cauză ci de ghost-writeri plătiți să scrie. Parctic le citim ca să ne antrenăm, ca să vedem parcursul lor și să facem și noi ca ei, să pășim pe urma pașilor lor, în speranța că vom ajunge acolo unde au ajuns ei. Dar și Viețile sfinților, sunt tot niște biografii, sunt tot niște urme de pași pe care să pășim. Ne arată care sunt cumpenele, care sunt momentele în care Dumnezeu intervine și e mai prezent decît ne putem imagina, care sunt momentele de păsăsire.

Când ne gândim la sfinți, ne vin în minte nimburile, figurile ascetice, trecute prin proba foametei,  trăsăturile longiline, gura mica, semn al tăcerii…și toate celelalte caracteristice ale picturii iconografice bizantine. Dar ia să ne imaginăm un sfânt care merge cu tramvaiul. Sau de ce nu, cu automobilul, sau chiar cu aeroplanul….Sfinți care merg cu servieta la serviciu, sfinți cu pălărie, cu melon, sfinți ăn frac…sfinți care au birouri elegante, sfinți care sunt miniștrii sau chiar regi…noi ne gândim la sfinți doar după ce și-au dat măsura sfințeniei. Și ne raportăm la acea sfințenie ca la o probă de netrecut. Și pentru că ni se pare de netrecut, nu ne o mai propunem.  cedăm lupta din start.

Mircea Vulcănescu avea servietă, funție în stat, avere, folosea apartură de calcul, avea fotolii din catifea moale, servitori. dar șia dat măsura sfințeniei, și chiar dacă nu e canonizat noi știm că a fost sfânt. Fiindcă înainte de canonizare, noi știm, tocma această știinșă a noastrăîi și consfințește.  Sandu Tudor avea ziare, era un om bogat, după cum spuneam, a avut inclusiv aeroplan, dar și el și a dat măsura sfințeniei. Vasile Voiculescu, a luptat în primul război mondial, a fost medc militar și premiat pentru asta, a scris o poezie mistică greu de egalat, dar este fărăr dar și poate, un sfânt. Ei vor fi canonozați când le va veni vremea, dar în ochii noștri ei poartă deja nimb. Și dacă te uiți la viața lor dinainte de canonizare înțelegi și de ce. Erau onești, își făceau munca cu dedicație, erau modești în ciuda valorii, ăși iubeau nația și limba, istoria și locul. ȘI cu toții au fost încercați în fel și chip de Dumnezeu și nu au crîcnit. Vasile Voiculescu și a pierdut soția pe care o idolatriza și care l a lăsat văduv cu cinci copii,, Sandu Tudor era să moră în prăbușirea cu aeroplanul propriu, Mircea Vulcănescu s a luptat cu invidiile și răutățile, fără să devină rău sau invidios…Spun toate acestea fiindcă ar trebui să ne reconsiderăm accesul la sfințenie. Ar trebui s-o considerăm ca pe un deziderat, ca pe mînă întinsă din cer, care ne trage la ea. Dintr un soi de falsă smerenie, ne refuzăm ideea finalității drumului. Să nu ajungi la sfințenie, să nu faci de un cuvios, nu toți avem stofă de martiri, dar cuvioși putem fi din zăbală proprie. E mai ușor să defilezi cu falsa smerenie a lui „ vai, mie, păcătosul” decât să îți antrenezi voința prin ne-voință.

Îmi aduc aminte de un moment, cînd la Trinitas am văzut un interviu cu o stareță de la o celebră mănăstire din Nordul Moldovei care povestea cum îi învăța ea pe copii să și facă la olimpiadă semnul crucii cu limba în gură, cred că am mai scris de asta fiindcă m-a frapat monstruozitatea afirmației. La vremea respectivă cred că am și scris despre ea…Ei bine, nu ajungem sfinți făcându-ne semnul crucii cu limba în gură, eu așa cred. Cred că trebuie să o facem cu toată viața noastră. Cît de asumat și publc se poate. Pe mine asta m au învățat cei care au preferat să moară decât să se lepede de Adevăr, de Iubire și de Iisus.

Puterea de a merge împotriva curentului vine din noi, direct de la Dumnezeu, dar trebuie s o lăsăm, trebuie să i dăm corpul nostru ca să se poată exprima prin el.

ce dacă toți muncesc în dorul lelii, eu muncesc cît de bine pot.

ce dacă toți fac copii cu rigla, eu fac cîți îmi dă Domnul

ce dacă toți fură, eu nu o fac

ce dacă toți mint, eu spun adevărul, indiferent cum mă face să par în ochii lumii acel adevăr

Și nu e nevoie de decizii mari, ca să demonstrezi că poți merge împotriva curentului.

Pot fi și altele, cît se poate de mundane și banale.

ce dacă toți își lasă nevestele și își iau altele cu 30 de ani mai tinere, eu nu

ce dacă toate femeile se folosesc de corpul lor ca de o armă letală, eu nu

ce dacă toți bărbații se folosesc de femei, eu nu

Să ne propunem deci să fim sfinți, să punem șaua pe noi și să ne încredem în Dumnezeu că ne da exact manejul de care avem nevoie ca să ajungem acolo. Ca să ne facem curaj, avem exemplele tuturor celor care au trăit nu cu mult înaintea noastră.  Exemple aici: https://eventbook.ro/theater/bilete-spectacol-candele-nestinse

 

România, să ne ierți! Că nu-ți dăm nicio șansă


Șoferul de taxi e foarte mândru de nepotul lui, medaliat cu aur la matematica, care desigur va pleca la studii în Anglia, London.

Că aici nu are nicio șansă!

Asta e leit motivul, că aici nu ai nicio șansă. Eu sunt în drum spre Floreasca. Unde, apropo de nicio șansă ăsta, am internat-o ieri pe mama. Și nu părea că mai are vreo șansă…și azi, e mai bine!

Internare care a durat opt ore, de la ora 5 dimineața la 13 la prînz. Opt ore în care noi am stat pe scaun în timp ce mama era investigată de diverși medici și plimbată de colo colo prin spital pentru analize și pentru a se decide dacă va fi internată la Floreasca sau trimisă în alt spital. Opt ore în care i-am văzut pe medicii din triaj și de la urgențe, la lucru. I-am văzut intrînd și ieșind, fugind, agitîndu se, sprijinidu se într un Red Bull morți de somn, cu ochii lipiți, ocupîndu-se de accidentați, bătrîni care curgeau aduși pe tărgi, de acasă sau de la cămine, livizi, exact ca mama, dar respirând.

Spitalul e o lume în sine, are regulile lui, ierarhia lui, legile lui. Nu știu alții cum simt, dar eu i-am admirat teribil pe oamenii ăștia. Pentru felul cum s-au ocupat de mama, o bătrânică de 80 de ani, prin dorința de a pune un diagnostic cât mai limpede, pentru faptul că periodic veneau și mă întrebau lucruri despre ea. Nu m-am enervat că am așteptat. Am obosit, dar nu m am enervat, tocmai fiindcă îi vedeam că fac ce pot, că le pasă, și mai ales, că sunt AICI. Că nu au plecat în altă țară, pe salarii de zeci de ori mai bune, pe condiții de muncă incomprabile, pe un alt respect și alt statut în societate.

După cum vă spuneam, mama are aproape 80 de ani, ne am dus acolo fără nicio pilă, cu Salvarea, nu ne-a cerut nimeni absolut nimic și a fost foarte bine tratată. Ieri a fost internată la terapie intensivă, avusese un infarct, azi era deja în salon, arată bine, respiră bine, mănîncă. Un salon complet renovat. De fapt o rezervă cu două paturi. Nou nouță. Deci, se poate, ei pot, și cei care au rămas pot, își fac meseria, poate cu probleme, poate nu atît de bine pe cât ar putea să și o facă în altă parte…dar și o fac, și oamenii au de căștigat. Am vrut să aduc medicamente, mi au spus că nu e nevoie, că le au și dacă e necesar ceva ce nu au, îmi spun.

Răul e gălăgios, are multe canale, are o amplificare aparte, vorba aceea, golul sună tare, plinul abia se aude. Mereu auzi doar lucruri oribile despre spitale. Niciodată nimic bun. Ieri venise un accidentat, cu poliția după el, cred că omorîse pe cineva în accident, el avea o hemoragie abdominală serioasă…, l-au băgat în operație, peste cîteva ore cînd au venit părinții lui au aflat că era bine.

Cum ar fi dacă ar pleca toți doctorii, goniți de această percepție dezastruoasă a sistemului de sănătate și chiar a lor…Nu știu exact care ar fi raportul între medici șpăgari, să zicem corupți și cei care își fac meseria asta vocațional, fără nicio evaluare a raportului efort/recompensă…probabil că aceeași care există în tot restul societății. Probabil că există un unic coeficient de corupție aplicat la toate categoriile profesionale, care pot fi corupte. Cunoaștem cu toții inclusiv portari care te opresc doar așa, ca să le dai cinci lei.

Trebuie stopat exodul creierelor. Și asta nu poate pleca decît de la a recunoaște, înainte de orice, valorile pe care le avem. Trebui să-i scoatem la lumină și să vorbim cu toții de oamenii valoroși. Sunt convinsă că există mulți medici, profesori, judecători, și chiar politicieni de bună credință. Dar altceva nu mai auzi decît corupție, corupție, corupție. Și cum spuneam la începutul articolului, părinții care le spun copiilor că aici „ n-au nicio șansă”.

Fiecare creier care rămâne în țara asta, e o șansă. de fapt, nu! Nu doar una, fiindcă mințile radiază, o minte luminată face lumină în jurul ei.

Să ai ortodoxia ta, bisericile tale, e o șansă. Să vorbești limba ta, e o șansă. Să îți ai tradițiile tale, e o șansă, să ai prietenii și rudele mereu în jurul tău, e o șansă. Să ai același simț al umorului, e o șansă. Reducem totul la bani și la recunoaștere socială și generam atât de multă durere…

I-aș fi spus taximetristului că din toamnă cele mai fericite drumuri vor fi cînd va merge la aeroport să-și ia băiatul, și nu doar pentru el, ci și pentru nepot, fiindcă inima are niște rațiuni pe care rațiunea nu le are.

 

Prezervativul nostru, cel de toate morțile


Citesc că o puștoaică de 16 ani din Rucăr a născut un copilaș , un băiețel, pe care l-a omorât. Trăim într o lume care promovează sexul, dar care se rușinează de roadele lui. Foarte interesant. E ok să îi înveți despre sex din clasa 1, să le explici de a fi a păr organele și procesul dar dacă la 16 ani rămîn gravide trebuie să le stigmatizezi pînă acolo încît să-și omoare copilul. Deștepții vin imediat cu ideea că ceea ce lipsește din ecuație este prezervativul. Nu, nu prezervativul lipsește, ci bunul simț. Educația. În primul rînd educația noastra ca societate. Dacă e normal să-i sexualizăm de la șapte ani atunci să acceptăm și că e normal să avem mame la 16 ani. De ce ni se pare mai morală, mai normală, mai ok, mai cum vreți voi să-i spuneți, o starletă de 45 de ani, care este la a patra  căsătorie, care din doi în doi ani trăiește o ”frumoasă poveste de dragoste” cu un indivd bogat și celebru…fără copii, desigur, copiii sunt încurcături…a făcut o dată unul, îi ajunge. Deci, în același ziar citim de starleta care a găsit iubirea adevărată, din nou, și de o fetiță aiurită de maică-sa și de societate că a făcut un lucru rău că a adus pe lume un copil la 16 ani, motiv pentru care decide să-l omoare. Bieții copii, sunt prinși ca într-un clește de viziunea lumii tradiționale, care spune că e bine să te măriți fată mare, și de viziunea lumii moderne care îți spune că dacă nu faci sex de la 10 ani, ești fraieră. Și atunci, desigur, scoatem rodul sexului și împăcăm și capra și varza. Nu știu cum de nu ne înecăm cu atîtea duplicități, este duplicitatea duplicității, duplicităților. Câte mirese mai merită în ziua de azi rochia albă? Poate una la un milion.

De ce e așa absurd ca un copil să aștepte și să nu-și înceapă viața sexuală după prima erecție, băieții, și după primul ciclu, fetele? De ce ne lăsăm noi ca părinți păcăliți de tot gunoiul venit de la propaganda consumeristă. De ce nu le spunem copiilor noștri că începerea vieții sexuale devreme reprezintă pentru societate o modalitate de a ne face să cheltuim pe prezervative, anticoncepționale, medicamente…De ce nu le spunem că e greu de imaginat că un organism, în întregul lui, nu poate fi matur decît atunci cînd capul e matur. De ce le dăm telefoane de mici și prin ele acces la toată lumea jegoasă ascunsă în spatele ecranului? Știu teoria conform căreia nu poți ține copilul într-un turn de fildeș, și e adevărată, dar îl poți crește să fie personal, să nu se ia după turmă, poți asta. Să-l faci să gîndească, să aibă la el mereu balanța conștiinței. Pe fetele le poți învăța că există viață după mall, și că glossul și fusta scurtă nu aduc fericirea, ci necazuri, Că există și librării, nu doar magazine de pantofi. Că să fii fată nu înseamnă că trebuie să fii frumoasă și proastă, că să-ți faci bot de rață nu ajută la stima de sine, și-n general, că dacă te pui singură pe cîntarul imaginii, ajungi o marfă.

Am cunoscut o mamă de băiat, fericită nevoie că îi sună telefonul nonstop, că-l caută fetele, că le „ conbină„ …asta era în liceu, acum e la pușcărie. Dar ăsta e un caz extrem, dar mamele de băieți pot și ele să le spună că erecția e doar un proces fiziologic care nu are nimic de a face cu definirea bărbăției și cu fericirea. Sunt exemple nenumărate de oameni mari care trag ponoase de pe urma sexului.

Dar cel mai important este să le spunem că niciodată, sub nicio formă, nicicum, nu trebuie omorîți copiii. Și noi ca societate să încetăm să le judecăm pe fetele care fac copii. Fetița aceea din Rășnov dacă nu stătea într-o comunitate care dă cu piatra în cele care fac copii la 16 ani, nu ar fi făcut ce a făcut, și mama și bunica ei nu ar fi acoperit-o ci ar fi oprit-o la timp. Nu e un caz singular, sunt multe fete în situația ei. Asta pentru că noi considerăm că e ok să facă sex la 15 ani, dar cu prezervativ. Asta e ca și cum ai spune e ok să copiezi, dar să nu te prindă-am auzit acest îndemn la multe mame. Sau îngroșînd, omoară dar vezi să fii deștept, să nu ajungi la pușcărie.

Părinții, dacă își iubesc copiii, se luptă pentru fiecare zi de inocență, pentru fiecare zi de copilărie curată, fiindcă mintea odată murdărită și pervertită, într-o secundă, cît îi ia unei imagini sau unui gînd să ne pătrundă, se curăță doar în ani grei, și nici atunci de tot.

Copiii încearcă să descopere ce are rost în lumea asta, pentru ce merită să trăiești. Dacă noi ca părinți le deschidem mintea către tot ce are lumea asta de oferit, sexul rămîne undeva în planul doi .

Nu mi vorbiți de hormoni, nu e nicio dovadă științifică conform căreia copiii noștri ar avea mai mulți hormoni decît bunicii nostri, și asta pentru că nu au!  Nu hormonii sunt problema, ci imaginarul, ochiul hrănit de mic cu nuditate sexualizată, fiindcă există și nuditate artistică, aia nu face rău deloc…Televizorul care merge nonstop, plin de asistente, pare ceva normal, dar nu e, glumele porcoase de la radio, nu sunt normale, veșnicele bancuri cu sex…parcă alt subiect nu mai poate naște glume…așa zisele cuplete de teatru de revistă, care a ajuns teatru de tabloid…comediile vulgare, versurile muzicilor ” așa cum te eu nu te nimeni”, sau ”da, mama, sunt beată” și exemplele continuă la nesfărșit. Copilul dacă este educat, dacă are mintea vie, alertă, atentă, nu cade în toate aceste capcane. Să spui că nu ai cum, că ăsta e trendul, mersul, că asta e societatea de azi, înseamnă să nu lupți pentru copilul tău, să nu crezi în unicitatea lui și în puterea lui de a înnota împotriva curentului.

 

Dresorii de copii


Am o prietenă bună, pentru mine prieten bun e cel pe care-l iubesc și pe care îl doresc cât mai echilibrat și luminos, și această prietenă bună are un tată care-i inoculează zilnic venin. Omul e supărat pe România. Nu a ajuns în viață unde și a dorit și desigur de vină e doar țara care nu l-a lăsat să crească la adevărata lui valoare, sau cum spun new-age-iștii din ziua de azi, nu a ajuns la ”cea mai bună variantă a lui”, expresie care nu face decît să definească un mare ego care șoptește mereu, nu ești tu ăsta, tu poți fi mai bun, ceea ce practic echivalează cu tu poți avea o imagine mai bună, în fine…. Revenim la veninoasa relație tata/fiică. Deci, pentru că el nu a reușit  are grijă să-i verse fetei lui ideea că e o țară nasoală, care nu-ți permite să crești, mai ales pe plan artistic. Fata e de fapt talentată în mai multe domenii și ar ajunge departe dacă nu i s-ar inocula veșnic ideea eșecului, a barierelor și a neputinței. A ajuns să creadă mai mult în neputințele lumii din jurul ei decît în putințele ei. Mai mult decît atît, tatăl îi administrează și veniturile, odată cu incuclarea ideii că în viață trebuie să faci nu ceea ce ți place ci să faci ceea ce aduce bani. Și uite așa, încă dinainte de majorat, fata aducea famileie, bani. Bani buni, frumoși, rotunzi. Degeaba. Cu timpul și a dat seama că nu asta e ceea ce vrea să facă, și ar fi decis o schimbare radicală dacă nu ar fi fost glasul patern să i murmure că mai întâi de toate trebuie să ”te asiguri”.  Sentimentul de vinovăție e acolo, trebuie să facă mereu mai mult și mai mult pentru familie, pentru ai ei. Trebuie să ajute. Are 30 de ani azi mîine și tatăl ei comentează pe pagina ei, lături de alți tinerei, prieteni de ai fetei, de fiecare dată cu o doză precisă de fiere. Fata nu o sesizează, normal, îl iubește, sau crede că-l iubește, cînd lesa e așa scurtă nu ai habar dacă îl pup pe cel care te ține fiindcă îl iubești sau o faci fiindcă nu ai încotro, că nu ai loc de întors. Tot acest tratament a făcut din ea un om al umbrelor, un om care se zbate între o stare de optimism și speranță specifice vărstei, și toate refulările paterne. Vise ciudate, gînduri ciudate, angoasă, anxietate, depresie mascată. Bineînteles că tatăl fiind așa un om modern, luminat, și în ton cu ultimul răcnet al științei, nu e de acord cu mersul la biserică. Fata a avut niște tentative, susținută discret și de mamă, și chiar părea că se simte mai bine, dar a avut tăticul grijă să fie ironic…și micuța fetiță e obișnuită să i facă tatălui pe plac. Bineînțeles că dacă i ai spune lui tati că rodul lecțiilor de marxim leninism din școală, și de materialism științific dau rod acum, deși la vremea lor au fost batjocorite, nu te-ar crede. Oricum, e un om atât de deștept, el știe tot. E în stare să învețe și o găină cum să se ouă.

Pe scurt, mi-e cam frică pentru prietena asta a mea. Mă gîndesc mereu la ea, o simt de ani de zile pe buza prăpăstiei…

E tare greu să fii părinte. Să dai tot și să nu aștepți niciodată nimic în schimb. Nimic. Să fii doar fericit că ai putut sluji un om din punctul A în punctul B al vieții sale, și apoi l-ai lăsat. Să își facă greșelile. Să își pună el propriile lentile asupra lumii. Și mai ales, să i daui o boccea plină cu optimsim. orice ar fi, oricît ai fi suferit, copilului tău trebuie să i dai aripile ideii că viața e frumoasă și merită trăită. Cum poți să arunci un copil în lume spunîndu i că țara lui e rea, urâtă, nedreaptă, murdară…Primii sunt părinți, ceilalți sunt dresori de copii.

Minciuna comunismului


Prima întălnire cu comunismul, în esența lui, am avut-o la Cîntarea Romîniei, festival dedicat ridicării în slăvi a țării în subsidiar, și a conducătorilor, în particular. Pînă atunci desigur făcusem cunoștiință cu întunericul forțat de două ore, cînd se stingea lumina în tot orașul de ziceai că vine bombardamentul, cartelele cu mâncare „raționalizată„ pe baze științifice, ideea că mâncarea trebuie ”procurată”, că trebuie să ”faci rost” de una, alta. Toată partea materială deja o cunoșteam, hainele pe care le îmbrăcăm erau toate la fel, veșnicul trening de bumbac negru, albastru sau gri, înlocuit de mai modernul trening de supraelastic negru, albastru sau gri. Noi nu aveam uniformă numai la școală, aveam uniformă în general. Și pe cît posibil, trebuia să avem uniformă și la cap. Deci, aceste aspecte le știam, am dat nasul cu ele pionieră fiind și le-am tot aprofundat. Dar iată-mă la liceu, la Cîntarea României, unde scopul și durata vizitei mele era acela de a obține , ca să nu zic procura, o diplomă, strict necesară înscrieii la Facultatea de teatru, secția regie, ce era numai la seral și pentru care printre alte diplome și adeverințe de muncă, și ștamplie rotunde și triunghiulare ( nu mai știu pentru ce era ștampila triunghiulară, cred că atesta ceva de la locul de muncă, fiind seral trebuia să lucrezi, să fii în cîmpia muncii cea veșnic roditoare…) îți trebuia musia și diploma de Cîntarea României. Mi-am făcut deci un recital din Nichita Stănescu, un colaj din mai multe poezii, ceva ce dura cam 15/20 de minute,  și m-am prezentat. Și am luat un binemeritat loc doi, locul unu fiind dat din start altcuiva. Problema a fost că m-a văzut nu știu cine, și a zis că dacă tot recit așa frumos din Stănescu să-l slăvesc și pe Ceaușescu, și am fost înscrisă automat la o mare serbare, cred că era de 1 Mai, unde mi s a dat să recit un popuriu de poezii dedicate Conducătorului, Meșterului Cîrmaci, Tribunului, Fiului Iubit….avea multe nume. Dacă tot mi-am făcut singură un colaj din Stănescu, am primit tot un colaj la fel de mare…Am învățat textul, m-am îmbrăcat în fustă neagră și cămașă albă, veșnicul model chelneresc aprobat de partid, și m-am dus. Am recitat. Și la final, fără să realizez ce fac, am scos limba. A silă. Nu a fost un act de dizidență, a fost un reflex, ca atunci cînd iei ceva scîrbos în gură. A fost primul meu act de duplicitate și mi-a lăsat un gust amar. La 17 ani nu mai credeam demult în idealurile comuniste, vorba lui Ilici, și le cam întinam în mintea mea. Atunci a fost primul meu contact cu esența comunismului. Bineînțeles că nu aveam habar pe vremea aceea de torturile din închisori, de gulagul romînesc care deși nu l-a egalat pe cel rusesc, s-a străduit să țină steagul sus și să-și dea contribuția de vieți omenești. Acea limbă scoasă a ajuns la Partid, desigur, și via activiști zeloși, la mama și la tata, care au fost mustrați pentru educația mea. Nu a fost o anchetă, dar au fost întrebări.

Acum gem rafturile librăriilor de cărți, toate vorbesc de mii și mii de vieți băgate în pisălogul ideologic și pisate pînă la ultima picătură de sînge. Și totuși, comunismul este apărat. De când cu lucrul la această piesă am auzit o grămadă pe păreri pro comunism. În continuare sunt oameni care zic că era bine, că erau locuri de muncă, fără să pună în balanță cîte vieți de oameni vericali costau acele locuri de muncă.

Mai mult, acum comunismul are mii de fețe. Îl găsești la ONG iști care vor să repare singuri lumea, nu cu secera și ciocanul, ci cu șurubelnița minții lor . Oameni autosuficienți care trăiesc prin eu, cu mine și ai mei. Oameni pentru care este absolut dificil să îngenuncheze. Oameni care se înconjoară de oglinzi și de vitrine în care să se reflecte. Oameni convinși că ei și numai ei vor putea drege o lume greșită, și o vor face desigur, schimbîndu-i doar pe cei din jur.

Îmi aduc aminte Piața Universității, aveam doar 21 de ani, nu multă minte în cap, și mă întrebam atunci de  ce o tot dau înainte cu punctul opt de la Timișoara. Acum am înțeles. Acum știu că trebuia să fi avut procesul comunismului, să se tragă concluziile, să se pună puctele pe i, în special pe punctul 8. Nu s au pus atunci, și nu s-au pus de atunci. Trăim consecințele.

Veniți să vedeți piesa. Vă va oferi un fundament de meditație, celor care ați cunoscut nemijlocit comunismul, și multă informație, cinstită, curată, celor tineri. Îi veți vedea și îi veți simții vii și puternici, alături de noi, pe Sandu Tudor, Vasile Voiculescu, Maria Cantacuzino, Petre Țuțea și pe mulț alții…Și nu vă va fi rușine de ei, după cum nici nouă nu ne e de piesa noastră. Candele nestinse, click aici pentru bilete

Fiori pe șira spinării


Nu e zi să nu citești că un părinte disperat aleargă să strângă bani petru medicamentul de care depinde viața copilului său. Fiori reci pe șira spinării. Nu poți să nu te întrebi, nu poți să nu vrei să mergi să dai buzna peste producătorul respectiv de medicamente și să-l întrebi de ce e așa scump acel medicament, cum au decis ei că o doză trebuie să fie aproape 1000 de euro. Ce rost are să scoți pe piață un medicament pe care 90 la sută din oameni nu și-l permit. Răspunsul e simplu, acel medicament costă probabil 3 lei, cel mai scump lucru din el fiind o moleculă inventată de cineva și testată în laboratoare. Banii pentru cercetare și teste se dau din  fonduri, de la guvern și de la companii particulare. Ei bine, companiile nu vor să-și recupereze banii în timp, pentru că în timp, poate în cîteva zile sau cîteva ore va apărea o altă moleculă poate chiar mai bună, produsă de altă companie, , și a lor nu va mai fi de interes, și uite așa , un medicamnet care costăî n mod normal 3 lei ajunge pe piață la 1000 de euro, doza. Și știu că de aici înainte, nu mai e problema lor, e problema părintelui disperat, a cărui viață se învărte doar în jurul obsesiei de a face bani pentru ca iubitul lui copil, fie el de 2 ani, 20 sau 40, să trăiască. Părintele începe să pună în mișcare toate mecanismele financiare. De la a-și vinde casa, pînă la a cere bani pe rețele, într o disperare contra cronometru. Întrebarea nu e cum se suportă cei din industrie, cum se simte cel care a inventat acea moleculă tocmai ca să facă bine oamenilor, și pentru care de multe ori e ținut pe palme în lumea academică, e chemat la conferințe, e aplaudat și adulat ca dumnezeu fiincă a făcut un medicament care să salveze lumea. Da, e adevărat, doar că e vorba de lumea care are bani, sau care face rost de bani. E normal ca această răutate și cinsim fără margini să fie contrabalansat. Dumnezeu știe mereu să scoată ceva bun din orice rău. Îngâmfării lumii academice, dorinței avide de bani a industriilor farma, le contrapune sfărâmarea inimilor miilor de oameni, care se sparg în bucăți la durerea semenului, inimi care pun la treabă pașii către bani, ca să doneze din puțin lor, de cele mai multe ori. Eu una aș vrea să-i cunosc pe oamenii aștia care își asumă creditul că fac bine, fără să recunoască că binele nu e pentru oricine, că trebuie să fii cineva ca să ți-l permiți. Pentru noi, ăștia banalii, lăcomia se manifestă printr o savarină mîncată în plus și un colac în plus pe talie, la alt nivel, lăcomia seceră vieți, sau dacă vreți, salvează doar vieți cu plată. Ideea e că fiecer dintre noi să ajute cât poate, cum poate, pe cine poată, convins fiindcă că gestul lui poate, și chiar contrabalanseză mult rău.

Astăzi, de ziua doctorilor fără de arginți, Chir și Ioan.

Dă două ore sufletului tău


”Și mai zici că mergi la biserică…”

asta aud de fiecare dată atunci cînd cuiva nu i convine ceva din ce fac, zic, sunt. Este cum ar veni -reproșul universal, suprem, reproșul reproșurilor, il capo di tutti capi.

Să mergi la biserică înseamnă să admiți, din start, în gura mare și în văzul tuturor, că ești păcătos, bolnav sufletește și nevolnic. Asta nu înțeleg mulți dintre cei care nu merg la biserică, și din păcate și mulți dintre cei care merg. De fapt aici consă și dificultatea. Să admiți că în tine există jeg, depozitat, sedimentat. Atît de vechi încît ajungi să crezi că jegul acela ești tu, că face parte din tine și că pe cale de consecință, trebuie să-l iubești și să-l aperi. Să mergi la biserică înseamnă să te uiți în sus și așa să-ți dai seama cît ești de jos, capul tău omensc nu ajunge nici măcar la picioarele sfinților. Dar știi că și ei au fost oameni ca tine. Și ei au luat startul la fel, nu au luat startul cu niciun avantaj. Așa că da, zic că merg la biserică și asta înseamnă că admit că am nevoie de ajutor. De ajutorul pe care mi-l poate da preotul prin taine, de ajutorul pe care mi-l pot da ceilalți.

”eu nu simt nimic în Liturghie” ce să simți? ce vrei să simți? Cum un porumbel ți se așează pe cap, cum te mîngîie Duhul Sfînt? Ce să simți? Important e să fii acolo, să încerci să fii prezent, la propriu și la figurat. Că de multe ori îți parchezi calul în biserică dar călărețul e aiurea…drept îi că nici măcar în cazurile astea nu pleci nefolosit, fiindcă din fericire taina nu ține cont de vrednicia noastră. Faptul că am venit arată că-L vrem, că-L dorim, că-L cerem pe Dumnezeu, și el nu se refuză nimănui. Ceea ce simți după liturghie e important, felul în care aceasta te transformă, împreună cu rugăciunea de acasă, și cu spovedaniile. Toate acestea  ajung cu timpul să-ți schimbe gîndurile din cap și să facă aerul din jurul tău, respirabil. Să simți că ai un filtru între tine și lume. Și acest filtru nu e o autohipnoză, o transă, cum poate ar zice unii psihanaliști. E real. E un filtru al toleranței, al punerii în papucii celuilalt…

„ nu vin, că degeaba vin, că nu mă pot concentra”

Există un antrenament, și aici. Mulți dintre cei aflați la început de drum duhovnicesc preferă bisricile goale și aprinderea lumînărilor. În biserica goală simt ei că se pot concentra mai bine. Poate că e adevărat, dar e o concentrare pe propriile gînduri. Nu e cu mult diferită de o rugăcinea făcută acasă. Desigur sfinții de pe pereți, mirosul de tămîie, liniștea, poate că ajută, dar ne aflăm tot în zona psihologicului, dominat de ”eu ”și de gîndurile generate de el. Lumînarea nu se roagă pentru tine, pereții bisericii nu se roagă pentru tine, sfinții da, dar trebuie să intri într o relație cu ei, și nu poți intra cu ei în relație negînd preotul, Biserica căreia sfinții i-au fost apărători și slujitori, sau pe ceilalți enoriași. La sfinți nu merge cu pile, nu se poate sări peste rînd. Sigur, că pot fi și excepții, cînd e cazul, dar regula e că ajungi la ei prin slujbe, rugăciune, efort.

În rugăciunea colectivă există tocmai această forță colectivă. Ieșim din individualism, și devenim persoane care stau de vorbă cu alte persoane. Fiecare se deschide individual cît poate, dar dacă mergi la Sf Liturghie nu mai contează cît poți tu, contează cît poate grupul de rugăciune, din care fac parte preotul, diaconul și ceilalți. Nu mai ești singur. Oare există ceva mai puternic, mai intens și mai de dorit în lumea asta decît să știi că nu mai ești singur? O vreme ești , poate, unul care ”atîrnă” la rugăciune, pentru care alții fac eforturi să-l tragă în sus, dar cu timpul și cu ajutorul Duhului Sfînt lucrurile se pot schimba și să ajungi să fii tu unul care îi trage pe alții.

E bine să ne lăspm duși de sufletul nostru ferfeniți la biserică. E bine să ne oprim și să-l ascultăm cînd ne spune că se simte murdar, și obosit și bolnav. Și cînd îl auzim să nu-i dăm la cap cu paliative, jocuri, filme, cărți, distracții. Să-i dăm voie și lui să aibă două ore numai pentru el

orice mama e anume, cea mai bună de pe lume…


1001decarti

Cînd ţara ta e America, adicătelea un continent, ţi-e uşor s-o iubeşti şi să fii mîndru de ea. te ajută filmele, muzica, chiloţii inscripţionaţi cu steagul american, coloniile, armata…ce să mai! n-ai nicio şansă să n-o iubeşti şi să fii mîndru. Cînd ţara ta e Rusia , iarăţi, stepa, balalika, Cehov, Dostoievski, marele spirit rus, spaima, teroarea, dominaţie, o iubeşti că altfel o încurci…Cînd ţara ta e Anglia, leagănul regilor, mama lui Harry Potter, şi a lui Shakespeare pe lângă ea, ceai,  bla bla bla…Franţa, ce să mai spunem, rafinament, cultură, Versaille, oraşul iubirii, oh, vai! ochi daţi peste cap…

Dar Romînia, de ce să o iubeşti? Au călcat-o toţi în picioare cum au vrut, au dat-o de gard toate epocile, a născut talente din sărărcie şi din piatră seacă, nu are rafinamentul Franţei, ameninţarea Rusiei, grandoarea Ammericii…suntem asimilaţi ţiganilor, de ce s-o iubeşti?

Pentru că e maică-ta! De aia!…

View original post 405 more words

O fata pe nume Milene


De fiecare data înaintea Moșilor, fie ei de primăvară sau de toamnă, apare Milene, o fată pe care o cunosc și de care mă dezic cât pot, dar această Milene e foarte tenace. Și cum spun, urmează Moșii de toamnă, hop și Milene.

Mi-i lene să fac coliva,

mi-i lene să fac cumpărături,

mi-i lene să mă trezesc sâmbătă dimineața, ce să mai, Milene pe toată linia. Numai când mă gîndesc la tocatul nucii, și Milene apare.

Singurul care o poate goni pe Milene, e tata.

Sâmbăta, după ora două, venit de la combinat, obosit după o săptămână de stres și trudă, tata își găsește timp și chef, și răbdare, la capitolul ăsta stătea cel mai prost, să mă ducă la librărie, expoziție, cofetărie și cumpărat de ceva ”frumos”. O pereche de ghetuțe de la Clujana, o hăinuță mițoasă de la artizanat….Mă lipeam eu de ceva, că doar aveam o săptămâna înainte să fac traseul, fiindcă eu mereu îl duceam pe bietul tata pe trasee prestabilite, ca din întâmplare trebuia să mergem la magazinul de schiuri, sau la cel de chitare, sau la biciclete…aveam gusturi bune, ce mai! Cele mai multe achiziții urmau să zacă în țiplă, după cum e și firesc când vine vorba de mofturile unui copil răsfățat. Acum știu că eram răsfățată, atunci mi se părea desigur că e normal, banal. Că nu cer mult. Copiii mereu trăiesc cu ideea asta că nu cer mult.

Așa că tata o gonește pe Milene.

Și dacă totuși vrea să se întoarcă apare Buni de la Cluj, ca o vijelie și mi-dă o „bucată„ din mâna ei mare și caldă, am moștenit asta de la ea, am mâinile mereu foarte calde. Mâinile ei care erau în stare să-mi ofere tot tacâmul iubirii. de la câte o bucată bine țintită pentru lene, minciună sau obrăzncie , până la cele mai cele trufandale gastronomice. Ca o femeie care a nascut copii aproape fără număr, noi am pierdut socoteala după 12, și care a crescut câți i-a îngăduit Dumnezeu, adică cinci ajunși la maturitate, din care mai trăesc trei, dintre care una Slavă lui Dumnezeu e mama, această Buni de la Cluj era păinea caldă, deși nu se pupă cu niciuna din poveștile lacrimogene despre bunici. A rămas orfana de mama și de tata din primele zile, făcea parte dintr-o familie foarte bogată, care nu a ezitat s-o crească după ce a rămas fără părinți, dar și s-o nedreptățească în ceea ce privește moștenirea, nu i-au dat bani de școli, au ținut-o drept fată în casă deși era casa ei, dar a reușit datorită unei inteligențe sclipitoare să se descurce și să fie admirată de oamenii cu două, trei facultăți ai Clujul intelectual, al anilor ante și inter belici. Eram eu deja maricică, și mulți din ei veneau încă să.i ceară sfat. Avea un sistem al ei de-a detecta sensul, adevărul, esențialul unei situații. Era deopotrivă extrem de credincioasă dar și mare devoratoare de romane polițiste, ceea ce o făcea să fie o povestitoare pasională și plină de vervă dar și conținut. Ziua ei începea invariabil la cinci,  cu două ore de rugăciune, și dacă făceai greșala s-o întrerupi atunci….Tot ce făcea, făcea serios. Și râsul ei era ceva serios. Râdea din adâncuri.

Cum să mai reziste Milene când mă gîndesc că eu merg mâine la masă cu ei, cu buni de la Cluj, cu tata, cu bunicii de la Călărași, cu nașii mei, cu unchii și mătușile…cu toți cei pe care i-am cunoscut sau nu i-am cunoscut dar le datorez drumul spre lumină. Lor li se mai adugă foști profesori, domnul învățător, actori, vecini, colegi, poeți…lista e din ce în ce mai lungă, masa e din ce în ce mai mare.

Și uite cum mă pun pe făcut colivă, și pachete, și pomelnic, și uite cum mă trezesc mîine mai repede decât în orice altă zi a anului, fiindcă nu-i așa, trebuie să prind ”loc pe masa” fiindcă de Moși vin mulți, mulți pe care nu-i vezi altminteri prin biserică, vin că așa se face, că e bine…Și chiar e bine, tot e bine că vin măcar așa, să stea la o cină de taină cu al lor.

Dumnezeu să-i pomenească pe toți, să ajungă de-a dreapta Sa!

Previous Older Entries Next Newer Entries