Aruncaţi cu piatra!


Am să vă povestec ceva despre un preot, aşa că e bine să aveţi o piatră pregătită, deşi mai bună decît o piatră ar fi o cărămidă, că omul s-a apucat să construiască. Aici mai ţineţi puţin piatra, voi  ateilor,  că nu o biserică construieşte, că e biserică în sat, ci o şcoală. Mai exact o şcoală după şcoală, sau cum modern îi spunem noi, un after school.

La ţară copilul are alt rol decît la oraş, alt rol şi altă pondere în familie. Dacă e mai mărişor, aşa cum sunt copiii de şcoală, apoi are grijă de fraţii mai mici, de gospodărie, de animale, de grădină, de tot ceea ce familia lui are ca resurse de trai. Timpul de studiu este mult diminuat faşă de un copil de aceeaşi vărstă şi capacitate cu el, dar de la oraş.  Şi nu fiindcă sunt părinţii răi şi egoişti, ci fiindcă e alt trai. Viaţa curge altfel. Copilul e văzut altfel de familie. Familia îl creşte să facă faţa la rîndul lui unei vieţi nu tocmai roz. Treaba aia cu Bisisica nu va fi niciodată complet depăşită în Romînia rurală unde animalele nu sunt “sufleţele de giugiulit” şi pus pe FB  ci sursă de trai.

Nouă care ne purtăm copiii de colo colo, de la Brittish Council  la balet, de la înot la desen şi tot aşa, şi dacă nu-i putem duce noi, rugăm bunica, sau bona, sau trimitem direct şoferul, nu prea nţelegm cum stă treaba la ţară. Şi poate avem tendinţa de a judeca nişte părinţi care gîndesc altfel decît noi… să nu o facem.

Mătuşa mea a fost 30 de ani profesoară într-un sat uitat din fundul Clujului, unde merge 6 km pe jos ca să ajungă la şcoală. Avea trei elevi de a cincea, doi de a şasea, trei de a şaptea, şi tot aşa…Ştiu că mă aşteptaţi cu piatra şi vreţi să ajung la preot, dar aveţi puţintică răbdare! Şi din patru ani făcea de-o jumătate de clasă de la oraş. Şi în decursul unei ore trebuia să gliseze de la cinci la opt, cu trecere prin şapte şi şase. Şi nici asta n-ar fi fost o problemă, dar cînd se crăpa de primăvară, începea treaba în gospodărie, şi din patru clase rămînea cu cîţiva elevi.  Copiii oamenilor mai răsăriţi, care îşi permiteau să-i trimită la şcoală…restul aveau de ales între a merge la şcoală şi a subzista. Soluţia era să-şi normeze singură anul, să insiste în lunile în care ştia că pot veni copiii. Şi aşa a făcut de unii au astăzi facultăţi.  Nu puţini! Mereu e cîte un om care pune o treaptă sub piciorul altuia ca el să poată păşi puţin mai sus în viaţă.  Este cazul  Preotului Sebastian. El s-a gîndit să construiască un loc care să fie deopotrivă un after school pentru copiii din sat, dar şi o cantină pentru vărstnicii fără ajutor.

Dacă aveţi piatra pregătită, acum e momentul. Iată ce spune Părintele Sebastian
 Sambata si duminica sa faca medidații la materiile pentru capacitate și bacalaureat, engleză și cursuri de informatică pentru cei care doresc sa se angajeze și au nevoie de cunoștiințe în domeniu.
Dorim să oferim o masa calda nu numai copiilor ci și bătrânilor care nu se mai pot deplasa și au o situație grea
Noi am pornit pe acest drum, Dumnezeu lucrează și stiu că nu ne va lăsa indiferent de obstacole.”
Şi oamenii au început să arunce cu pietre, pe scurt cărămizi, şi azi aşa, mîine aşa…vedeţi şi voi…
Ideea este că drumul e lung, şi cu cît mai repede e gata, cu atît mai mulţi copii vor avea o şansă de a prinde puţin vînt în aripi.
Vă imaginaţi că e nevoie de tot.
De tot.
Iar la final, desigur, de voluntari, foarte bine pregătiţi, dar pînă atunci…aruncaţi cu pietre, cu materiale de construcţii, cu instalaţii, cu bănci, calculatoare, cu tot ce vă vine la mînă, să nu se simtă şi omul acesta singur în lucrarea lui. Că şi Maole a avut o Ană. Şă i fim Ană cu toţii, ca el la rîndul său să facă ce şi a propus.
Deci, cu ce aruncăm în el?
Advertisements

Să cultivăm ogorul cu întrebări simple. Esenţiale.


Ni se pare perfect normal să asigurăm ce avem mai de preţ. Casa, maşina, terenul, sau artiştii-vocea, fotbaliştii,-piciorul . Specificarea în Constituţie că familia este uniunea dintre un bărbat şi o femeie este exact o asemenea asigurare. Când ne asigurăm de ceva, nu ne dorim ca acel lucru să se întâmple doar de dragul de a înacasa poliţa, nu? Nu ne dorim o inundaţie ca să ne încasăm banii şi să ne apucăm să rezidim casa.

Mărturisesc că atunci când am auzit prima dată de această iniţiativă, nu mi s-a părut oportună, m-am gândit că ameninţarea e mult prea îndepărtată, dar cînd am văzut câtă înfierare a produs, cât dispreţ, câtă ură, s-o zicem pe a dreaptă, mi-am dat seama că cineva mult mai conectat decât mine la pulsul ţării a presimţit bine acest pericol. Eu când am semnat m-am gândit că vom fi nişte fraieri care vor crea o furtună într-un pahar cu apă. de fapt, ochii luceau în întuneric şi aşteptau doar un semnal.  Şi iată că de atunci, ca semnatar al acestei coaliţii m-am văzut făcută cu ou şi cu oţet, şi asta m-a determinat să-mi pun mult mai multe întrebări ca înainte.

“Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus”

Un lucru simplu, firesc, trebuie schimbat. Apei i se spune dintr-odată să urce în amonte. Şi toată lumea se zădărniceşte să facă acest lucru posibil. Venim, betonăm, turnăm şape, înălţăm unde era jos, susul îl săpăm să devină jos,  doar, doar reuşim să întoarcem cursul apei. Nu reuşim.

Homosexualitatea a fost pe tapet de la romani înoace. Dar ei, care normau tot ce se poate norma, nu s-au gândit nicio secundă să normeze acest lucru. De ce? Fiindcă erau băieţi deştepţi şi ştiau că decadenţa nu trebuie stipulată prin lege, fiindcă ar fi însemnat, exact ceea ce înseamnă şi-n ziua de azi, adică haos, sfârşit. Şi romanii erau ordonaţi din fire, chiar dacă decadenţi după program. Ceea ce e ok. După program, în liniştea casei lui, fiecare are dreptul să-şi trăiască viaţa cum crede de cuviinţă. Doar să nu-mi pretindă respect dacă nu-l simt. Să nu dea o lege care să spună că eu TREBUIE să respect o categorie dacă eu nu simt asta. Să tolerez, da. Să respect şi să mă supun, nu.

Toată natura este organizată şi funcţionează doar prin întâlnirea  dintre un mascul şi o femelă. Ştecherul se bagă în priză şi nu în alt ştecher , ca să genereze curent. Şi uite cum ajungem noi să explicăm gaura covrigului numai fiindcă sunt unii care se fac că nu o pricep. Toată lumea o pricepe. Primii care o pricep, sunt chiar ei. De aici dorinţa de a se împăna cu cultură, educaţie, rafinament, toate acestea sunt valori adăugate dintr-o dorinşă de a-şi demonstra meritele tocmai ca să fie acceptaţi.

Nu e nicio mamă de fată sau băiat să şi -i dorească homosexuali sau lesbiene. Dacă se întâmplă, iubirea nu dispare, dar este însoţită de durerea de a opri un curs firesc. Până la urmă, de ce nu mai e bun firescul, de ce trebuie el împănat cu Firesc 1, Firesc 2, Firesc 3? Cine poate dori să distrugă cuvântul mamă, şi să-l înlocuiască cu cel de Părinte 1? Ce bine poate veni din excluderea cuvîntului mamă, şi pentru cine?  Va trebui să ne schimbăm apoi şi baladele, Manole să n-o mai zidească pe Ana, ci pe Gheorghe, sau pe Ion, ca să fim “corecţi”.

Cea mai mare manipulare a secolului, şi din păcate izbutită, a fost ideea că această coaliţie este împotriva homosexualilor. Nu este împotriva lor, că împotriva înseamnă un atac, nu este atac, este act de protecţie, de delimitare. E un zid de apărare nu o agresiune. Câţi homosexuali căsătoriţi până în ziua de azi în România sunt? Niciunul, că nu dă voie legea. Câţi homosexuali prigoniţi sunt, cu adevărat? Tot niciunul.

Deci unde e agresiunea dacă eu nu îţi iau ţie nimic din ceea ce ai ci doar îmi protejez ideea de familie pentru viitor. Repet, nimeni nu vrea să încaseze o poliţă de asigurare doar de dragul banilor. Am avut colegi homosexuali, numai prigoniţi nu erau. În schimb simţeau nevoia să spună zi de vară până în seară că ei sunt homosexuali…de ce, nu ştiu. Şi lumea îi lăsa în pace.

Problema mare sunt cei care nu au curajul să-şi asume părerea, laşii. Cei care ar fi de partea Coaliţiei dar le e teamă să nu fie numiţi retrograzi, anacronici, spălaţi pe creier…

Maşinăria de atac împotriva Coaliţiei este exact aceaşi ca împotriva preoţilor. Se aruncă lucruri fără nicio bază şi se aşteaptă efectul în timp. Picătura chinezească nu a dat niciodată greş. Oamenii au foame de minciună, îşi doresc să afle lucruri din ce în ce mai gogonate. Exemplul acela de jurnalism, cu “un câine a muşcat un om”, nu e ştire, “un om a muşcat un câine, da”, funcţionează perfect. Sunt cohorte de reporteriţe care vânează senzaţionalul în dezlănţuirea lui negativă. Ele nu gândesc, ele ştiu doar că trebuie să se întoarcă cu o dejecţie în dinţi, oricât de mică, ca să nu cer împrumut la vecina mea furnică, că-i zgârcită şi nu-mi dă…Ele sunt doar pionii, vînătoare de senzaţional asigurător de laude, promovarepe scara profesională. În fruntea lor sunt din păcate oameni deştepţi, care ştiu ce fac, care poate au chiar mustrări de conştiinţă şi trebuie noapte de noapte să se anihileze cu băutură sau droguri, asta până la uciderea conştiinţei. Atunci devin cu adevărat malefici.

Încetul cu încetul suntem făcuţi să credem că nu mai putem aştepta nimic bun.Că lumea toată e un film prost unde bubuie ceva tot la două minute, cu nişte efecte colosale… Ba da, putem, acel”bun” pentru care ne luptăm. Pentru început e suficient să începem să ne folosim propriile creiere. Şi să ne întrebăm. Să ne întoarcem la întrebare. La întrebări simple.

E bine că sunt bărbat, ce înseamnă asta? Dar să fii femeie?

Ce e o mamă?

E bine ca ai mei copii sau nepoţi să aibă o bunică şi un bunic, sau un ceva soi de bunici?

Cum îmi place mai mult bărbatul, fardat, rujat şi în fustă, sau în cămaşă cu mânecile suflecate şi oareşce pantalon?

Cât din ceea ce vine “din afară” e bun şi la cât trebuie să mă deschid?

Cât gândesc cu mintea mea şi cât cu a patronului meu?

Cel care îmi plăteşte leafa îmi dă şi kitul de gândire, fiindcă el are cheia şi lăcata?

Capul ce se pleacă sabia nu-l taie, fă-te frate cu…până treci puntea, sunt vorbe bune?

Părinţii, bunicii, strămoşii mei au fost toţi aşa nişte proşti de au stat pe lângă biserică? dacă ei au fost aşa proşti, cum de eu sunt aşa deştept?

E chiar aşa de rău să ai o mamă, o ţară, o limbă?

E ceva revoluţionar să înjuri tot la două vorbe, să asculţi manele şi să vorbeşti agramat?

Toţi papagalii vorbitori sunt modelele tale de viaţă? În ce vrei să le semeni?

Trăim vremuri în care e desuet să ai întrebări fiindcă răspunsurile îţi vin gata digerate chiar înainte de a apuca să gândeşti o întrebare. Să facem efortul de a sădi ogorul întrebărilor esenţiale. Să devenim din nou adolescenţi, vii, efecrvescenşi şi să ne uităm la lumea asta cu ochi proaspăt. Ne place ce vedem? Ne place ce am sădit? Dacă nu, să smulgem din rădăcini tot ce e greşit, şi să punem brazdă nouă. Adică pe aia veche, a bunicilor.

 

 

 

Năimiţi, 3 la leu, ia neamule câţi vrei!


Haideţi să stăm strâmb şi să judecăm drept. Ce vedem noi la tv? fete goale. fete goale. fete goale. Scandal sub titulatura de tocşou. Fete goale. fete goale. fete goale. Scandal sub titulatura de tocşou. Pentru variaţie, mai vedem cîte o sărăcie lucie expusă cu reproş, ba că au făcut mulţi copii fiind săraci, ba că de săraci îi ducem noi în spate. Apoi Fete goale. fete goale. fete goale.

Ce e la biserică?

La biserică găsim fete îmbrobodite, liniştite, sperând să se mărite cu un băiat bun, să facă cîţi copii or putea şi să ajungă la bătrâneţe, cu acelaşi soţ. Şi dacă se poate, să se vadă şi dincolo. Linişte. Fum de tămîie. Cântări liniştite.

Întrebare. Chiar vă aşteptaţi ca lumea banilor, a intereslor, oculte sau mărunte, a lingăilor politici şi a curvetului să laude şi să preamărească Biserica şipe ierahii lor? Chiar credeţi că fac asta doar fiindcă nu au subiecte şi nu fiindcă sunt plătiţi să facă asta? Chiar suntem atăt de orbi încât să vedem că în România mai funcţionează la ora actuală doar armata şi biserica? Şi din ele două doar Biserica nu are de dat trib, că armata e volens nolensNATO şi trebuie să facă ascultare?

Ce e aşa de greu de priceput, chiar ateu fiind, că lumea bisericii este singura care mai ţine ţara asta închegată? Toate momentele esenţiale ale vieţii noastre trec pe la biserică, limba romănă se vorbeşte în biserică, mă refer la limba română fără englezisme, franţuzisme sau manelisme…Intraţi într-o biserică , voi ăştia care vă treziţi deştepţi şi daţi cu parul, şi o să vedeţi oameni care stau drept, vertical. Sau în genunchi. O să vedeţi şi o să simţiţi demnitate. Unde mai găseşti demnitate? Undesemai simte romănul demn, înafara bisericii?  Vă dau timp de gândire, să îmi spuneţi în ce altă instituţie te mai simţi tu demn, române? O să vedeţi oameni interiorizaţi, tăcuţi, profunzi. Dacă nu ţi-e bătut sufletul în piroane, nu poţi să nu simţi că lumina lumânărilor, împreună cu tămîia, şi cu fumul care se înalţă filtrat de lumina geamurilor, te poartă într o altă stare. Dar cine să remarce asta, cei din televiziuni? Culmea este că sunt şi printre ei foarte mulţi care merg duminica la biserică şi apoi sunt părtaşi la acest gen de mizerii, cum e cea în care sunt traşi acum episcopii noştri.

Cîinele ciobănesc german, cînd face o boacănă, şi-l cerţi, ripostează, cînd e vinovat, pune capul pe labe şi coada între picioare. Cred că este exemplul viu al unei atitudini sănătoase faţă de greşeala proprie.

Mi-aş dori să avem un Anania să de de pereţi cu ei! sau un Cleopa! Sau un Papacioc! Nu suport faptul că biserica mea tace, tace ca şi cînd ar fi vinovată, şi eu ştiu că nu e. E  un semn că acest nenorocit de politically corectness a ă pătruns şi-n biserică. Să nu ne fie frică să numim negrul-negru şi albul-alb. Şi fiecare preot, oricît de mic şi de la ţară s-ar simţi el, şi dintr-o parohie săracă, să nu aibă teamă, că nu e singur. Suntem mulţi, ăn spatele fiecărui preot sunt mulţi Gheorghe şi marii şi Ioani. Şi noi ne dorim preoţi măndri, şi curajoşi. Şi dacă ne dorim preoţi de ţară curajoşi, apoi cu atât mai mult ni-i dorim mândri pe episcopi. Fiindcă noi suntem mândri de ei. Noi le simţim puterea, care nu e a lor, dar care ştim de unde vine şi ştim că nu se dă degeaba. Şi dacă e să cadă unul, sau doi, sau cinci episcopi, iarăşi nu-i nimic, că biserica nu stă în ei. Mereu auzim că e o instituţie divino umană. Şi ştim asta, o experiemntăm fiecare pe pielea noastră, dar trebuie să ne întindem aripile şi să nu-i facem de râs pe cei dinaintea noastră, pe cei care au murit cu Iisus în dinţi, şi care pănă-n ultima suflare au fost creştini şi români. 

Mă bucur că aud că vor fi date în judecată televiziunile respective. Aşa trebuie să fie, şi reacţia să fie puternică. Omul când e nevinovat reacţionează, nu cred că e cazul să fim smeriţi cu televiziunile, şi ong urile şi cu toţi delatorii bisericii noastre. Fiindcă nu pe noi ne apărăm, apărăm Biserica cea care ne apără pe noi.

delatori mincinoşi, năimiţi, se cumpără trei la leu, se găsesc pe toate gardurile, şi au fost dintotdeauna, dar Biserica nu s-a împiedicat niciodată de ei. de ce ar face-o tocmai acum?

SUS SA AVEM INIMILE

PS

Poată că cei care nu merg la biserică nu ştiu că un episcop este un om cu răspundere, care are ăn subordine mulţi oameni, un om care dă ordine, sau ca să o zicem vulgar, e “un şef” şi încă un şef mare. Şi dacă ştiţi voi vreun şef care să nu calce pe coadă pe x şi pe z….cu cât eşti mai sus pe orice scară ierahică, iu atît eşti mai înconjurat de invidie, ură şi teamă. Aţi văzut cum se ia un pekinez de un ciobănesc românesc, cam aşa…PPSNu ştiu de unde toate intervenţiile astea canine, dar aşa a ieşit

 

Domnul Ţării Româneşti şi domnul său


Mâine îi sărbătorim pe Brâncoveni.  De sărbătorim, i-om sărbători noi, care, cum, dar de înţeles, eu zic că-i imposibil să-i mai înţelegem.

Să o luăm metodic, pe puncte, ca la matematică.

Suntem cotropiţi de Zeul Confort, ne închinăm lui, dimineaţa, la prînz şi seară. Avem, sau visăm la toalete inteligente, frigidere care ne toarnă singure băuturile, case care se deschid cu o apăsare de buton, aerul condiţionat pornit cu wi fi. Cum să înţelegem pe unul care a privit căderea capetelor fiilor săi, şi a ginerelui? În ziua de azi mamele se simt sacrificae dacă stau acasă cu copiii, iar taţii dacă renunţă la meci ca să ducă gunoiul…Cu toţii avem drepturi, vrem drepturi sau ne preocupăm să cerem drepturi, aşa că ideea cu sacrificul, cade din start.

Nu mai înţelegem sacrificul. Nu mai avem puterea interioară necesară, nu mai avem fizicul care să ducă sacrificiul. Leşinăm de la căldură, ne îmbolnăvim de la cel mai banal friguleţ, ne trage curentul, etc Nu suntem în stare. Sau nu mai avem motivaţiile care să ne adune energia. Sau nu mai credem că există pe lumea asta ceva mai presus de noi, în numele căruia să merite să sacrificăm ceva. Nu ştiu…

Brâncoveanu s-a opus ideii de islamizare. Aici, ce să mai comentez? Toată România stă cu ochii pe serialele turceşti. Că sunt frumoase costumele. Şi eroul principal. Or fi.  În plus de asta, aşteptăm valuri de imigranţi islamici. Şi fetele noastre se căsătoresc de bună voie şi nesilite de nimeni cu turci, şi trec la religia islamică.

Toţi ai lui Brâncoveanu au ascultat de el. A zis el că ei trebuie să moară, au pus capul pe butuc. Capul familiei ţinea familia. Şi capul ţării ţinea ţara. Aici ce să mai comentam? 3000 de motive de a fi batjocorit la televiziuni, de înalţii scriitori şi intelectuali ai ţării, ăia pentru care statul a plătit din banii tăi traducerile lor, ca să fie ei celebri şi importanţi prin Europa, şi să fie invitaţi pe la tv unde să spună ca noi ăştia care credem că e bine ca mama să fie o ea, suntem nişte retrograzi, semi anlfabeţi, care nu înţelegem mersul lumii.

Oare ce ar zice Constantin Brâncoveanu despre aceste alegeri libere? Era un om în avangarda timpurilor sale, un erudit, o minte enciclopedică, vorbitor de multe limbi străine, într-o vreme când asta nu era o modă, dar totuşi, nu cred că ar fi fost de acord ca în loc de doamna Marica să aibă un domn…”Domnul Ţării Româneşti împreună cu domnul său”. Nu prea sună bine.

Recapitulând.

Cum să-l înţelegem pe Brâncoveanu înafara ideii de creştinătate, familie, sacrificiu? Cum?

Dacă el ar veni azi, să vadă cum e ţara pentru care şi-a văzut copiii decapitaţi, ce ar spune? Uite dragul tatei Ştefan, tu ţi -ai lăsat capul, dar uite ce frumos se pupă domnii ăia doi acolo? Uite Mateiaş ce drăguţ, diseară ne uităm la telenovela turcească, că tot amînvăţat noi limba lor în turn la Edicule şi nu am avut ocazia s-o vorbim?

Cam astea sunt valorile pe care le-am pierdut. Şi atunci ce facem? Îl scoatem din manuale, îl trecem la o lecţie cu alţi domnitori, un fel de la “şi alţii”. Şi facem cale liberă istoriclor care ne spun că nu e cazul să ne mai împăunăm atât cu domnitorii noştri,că nu e mare lucru de capul lor…

Cine sunt oamenii pe care noi îi respectăm azi, şi în gura cărora ne uităm? Ce au făcut ei în vieţile lor, cu vieţile lor?

Care sunt criteriile succesului în ziua de azi? Banii şi expunerea.

Un scriitor de succes nu e în mod obligatoriu şi un om a cărui moralitate să-l plaseze în postura de guru. Un sportiv faimos nu trebuie neapărat să ne zică nouă cum e cu viaţa. Un actoraş, fie el şi premiat, nu e musai cel mai în măsură să exprime sensuri profunde atunci când nu vorbeşte vorbele lui Will ci pe ale sale.

Noi punem lumina pe ei, le punem microfonul în gură şi-n secunda doi ne închinăm lor. Cine e de vină? Cu siguranţă, nu ei.

 

Remaiat familie


Se facea un sac mare cu toţi ciorapii cărora le fugise firul, unde le fugise, te întrebai copil fiind, dar nu aveai timp de multe detectivisme ciorăpistice, mama te trimitea fuguţa la remaiat ciorapi. “Remaiat”, iata un cuvănt care mi-a rămas în memoria sonoră, are o anumită muzicalitate, trebuie să recunoaşteţi. După 89 mult timp am râs şi ziceam că guvernul a fost remaiat, în loc de remaniat, ceea ce desigur, oarecum aşa şi era.

Ei, revin la sacoşa de un leu, plină cu dresuri încolăcite frumos, ca nişte şerpi dormind. Mă duc cu ei la doamna de la remaiat. Doamna e învârstă tare, sau cel puţin aşa mi se pare mie, cu mintea de copil. Când eşti copil tot ce trece cu un cap peste înălţimea ta, e bătrân. Doamna de la remaiat este sigură pe ea ca un neurochirurg. Ia fiecare ciorap în parte, îl rulează pe mână şi numără ochiurile care au fugit. La final zice sigură. pe ea, ăsta poate fi salvat,, sau îmi pare rău, ăsta trebuie sacrificat. Durează să consulţi fiecare ciorap în pace, şi copiii în general nu stau bine cu răbdarea, iar eu eram în top. Dacă dintr-o sacoşă puteau fi recuperaţi fie şi 2 sau 3 mama era  fericită, nu se găsesc dresuri….

Acum avem dresuri. Şi au dispărut atelierele de remaiat -remaniat ciorapi. Nu prea mai sunt nici ateliere de cismărie, nici de ascuţit cuţite, nici de pielărie…acum totul se aruncă, nimic nu se mai remaiză. Nici măcar familiile. Mai ales, familiile. Ele se remaniază. Trăim într-o lume în care nimic nu se mai repară, totul se aruncă. Inclusiv omul. Mai ales, omul. E cineva care se uită, şi dintr-o sacoşă, două de oameni, abia dacă mai salvează doi sau trei.

 

 

OBLIGATIVITATE? NU!


Statul român e un stat grijuliu. E suficient să te convingi de asta când vezi echipe de muncitori, lucrând la patruzeci de grade, fără apă şi fără căşti de protecţie sonoră. Mai toţi sunt surzi la 40 de ani din cauza simfoniei bormaşinilor, picamerelor şi a flexurilor pe care le-au audiat zi de vară până-n seară.

Statul român e un stat grijuliu. Ne vinde pădurile, deşi ţipăm că ne sufocăm şi fierbem în oraşe, că nu mai avem aer, iar la ţară periodic munţii vin în şuvoaie la vale şi-i îngroapă pe oameni, de toată armata se chinuie să-i scape.

Staul român e un stat grijuliu. Ştie mereu să pună între cetăţean şi problemele lui un zid birocratic pe care nu-l sparg nici romanii cu berbecele.

Statul român e un stat grijuliu. Are grijă să fim cu toţii vaccinaţi, obligatoriu. Nu ştim cu ce, de ce, dar ştim că dacă nu o facem statul român grijuliu ne condiţionează înscrierea copiilor noştri la şcoală de aceste vaccinuri. Rujeola, rubeola, să le zicem pe nume pojarul şi pojărelul sunt boli de temut, mai de temut decât cancerul, pentru care statul român cel grijuliu nu are altă soluţie decât să te trimită la milogit pe net ca să te operezi în Turcia, dacă eşti destul de norocos să aduni banii. Dacă nu, statul român îţi dă ajutor de inmormântare, dacă ai fost asigurat, dacă nu….

Cum putem crede că obligativitatea vaccinării vine din grija statului român pentru noi şi copiii noştri, cum?

Haideţi să ne punem câteva întrebări simple.

De ce pentru hepatite, tuberculoze, şi alte boli grave, bolnavii se descurcă cum pot şi se chinuie să-şi facă rost de medicamnete de pe la rude din străinătate sau de unde ştiu ei şi pentru boli banale ca pojarul se găsesc bani de prevenţie obligatorie? Răspunsul e simplu, orice mamă ştie că un pojar trece într-o săptămînă fără coplicaţii, dacă e copilul sănătos şi mediul igienic propice, pe când  o altă boală…

Câţi bani se duc în Europa, la toate companiile farmaceutice care produc aceste vaccinuri fiindcă au avut grijă să desfiinţeze institutul Cantacuzino….căţi? Miliarde. Nu ni se comunică suma, niciodată nu ni se spune unde se duc de fapt banii noştri din impozite, taxele pentru sănătate, unde se duc, căn spitalele multe dintre ele arată ca nişte centre de detenţie din perioada comunistă….

Ce conţineau ieri acele vaccnuri, ce conţin azi. Cine ne garantează ce vor conţine mâine? Nimeni, nimic. Noi vom avea obligativitatea, Doamne fereşte!, să ne vaccinăm cu ce vor dori ei să pună în vaccinuri, fiindcă nu prevede legea un anumit standard. Ei pot schimba oricţnd şi schema de vaccinare şi compoziţia vaccinurilor fără să ne întrebe.

De ce dacă e aşa bun, e obligatoriu  în loc să mă convingi să vin să-mi vaccinez copilul fiindcă ştiu  că e spre binele meu şi-al lui. Doar îmi iubesc copilul, nu? cel puţin atît de mult cît îl iubeşte şi statul român. Nu vrei, fiindcă piezi timp, şi fiindcă tu ştii stat român grijuliu ce eşti că nu ai răspuns convingător la foarte multe întrebări. Tot ce ai este o statistică, adică nişte cifre scrise pe hârtie, pe un pliant, cifre pe care eu nu am cum să le verific.

Altă întrebare. De ce acum această lege? Unde e ameninţarea aşa mare? Sau nu e vorba de ameninţare, ci de o analiză financiară. Europa impune ca noi să ne plătim birul, ca pe vremri, la turci. Ideea e că pe vremea aceea se plătea bir tocmai ca să fie lăsaţi do,mitorii  în pace să conducă cum vor, plăteam bir şi ridicam catedrale, nu minarete. Acum plătim bir, şi facem exact cum zice Europa. Mîncăm mâncarea de mâna a doua pe care ne-o trimit, le dăm pădurile moca, cumpărăm florile lor, ne îmbrăcăm cu haine din lâna oilor lor, la a noastră îi dau tăranii foc că nu au piaţă, acceptăm ca patronii lor să ţipe la angajaţii români care îşi cer drepturile…şi toate astea, de ce? Fiindcă o mână de îmbuibaţi şi de avizi de putere au semnat pactul cu diavolul, cu sângele nostru l-au semnat, nu cu al lor, cu al nostru!

Eu cred aşa, că multe putem noi românii suporta, dar nu să-şi bată cineva joc de copiii noştri. Povestea Virgil Gheorghiu în cartea” Tatăl meu preotul care s-a urcat la cer”, şi în “Cum m-am hotărât să devin sfânt”, că romînii nu luptau cu turcii de teamă să nu-şi omoare propriii copii, luaţi ca ieniceri direct de la ţâţa mamei, deci de teama de a nu-şi ucide cumva copii crescuţi între timp mari, pe care nu i-ar mai fi recunoscut, preferau să moară ei. Cred că ne iubim copiii.  Şi cred că a venit timpul ca guvernanţii români să ştie că acuvăntul a guverna este şi rădăcina cuvântului guvernantă, adică bonă. Ei să ia acest sens al cuvîntului, şi să înceapă să devină bonele interselor poporului român, din care se trag. Că procesul ajungerii la putere este unul reversibil.

 

Foamea de minuni


Îmi scrie un domn într-un mesaj despre suferinţa pricinuită de caterisirea lui Cristian Pomohaci. Persoana este în mod clar afectată şi o înţeleg. Nimic nu e mai groaznic decât să îţi vezi duhovnicul terfelit, aşa e. Persoana în cauză  nu poate accepta justeţea deciziei, şi aici e de gândit.

Orice om intrat în rândurile bisericii, orice creştin activ, ştie că cel mai important instrument al bisericii, e ascultarea. Eu trebuie să ascult de duhovnic, duhovnicul de chiriarh, şi tot aşa, până la Dumnezeu. Eu nu pot pretinde că ascult de Dumnezeu, dar nu ascult de niciun om. Nu pot pretinde că-l iubesc pe Dumnezeu, dar nu iubesc oamenii. Ca să pot afirma ceva în mare, trebuie să probez în mic, cam asta e. Ascultarea nu ţine de meritele celui de deasupra mea, poate Dumnezeu îmi pune deasupra un nevolnic, şi asta e lupta mea, să mă smeresc, să mă supun unui “nevolnic” . Pe măsură ce trece timpul, îmi dau seaa că nici el nu era aşa nevolnic, şi nici eu aşa moţat. Colţurile se rotunjesc, asperităţile se duc. Şi ajung la concluzia, prin ascultare de un nevolnic, că nevolnicul sunt eu.

Revin la problema cu duhovnicul.

Persoana respectivă susţine că harul pe care l-a simţit la Moşuni în timpul slujirii era Duhul Sfânt, că Duhul Sfânt era prezent, simţit, intens, acolo. Şi că s-au săvârşit minuni mari. Eu nu am de unde şti asta. Tot ce ştiu este că la sectari, şi să-mi fie iertat că fac această comparaţie şi nu bat niciun apropo, toţi vorbesc doar de Duhul Sfânt şi spun că-l simt, şi vorbesc în limbi şi câte şi mai câte. Sunt şi filmări. Repet, eu nu am fost acolo.

Ce interes ar avea Biserica să caterisească cu scandal, un preot celebru? Ce benificii de imagine sau de alt fel ar avea din asta Biserica, astfel încât să rişte toată circoteca mediatică creată de povestea cu Părintele Pomohaci. Că el a avut pe cineva care i-a copt-o, nu mă îndoiesc, că poate chiar i-a fost înscenat acel dialog, posibil. Ştiu însă următoarele.

Am ascultat de câteva ori jurământul la preoţie. Este ca o secure deasupra capului. Viitorul preot îşi asumă printre altele o viaţă de familie corectă, ordonată, ca garant al unei vieţi parohiale ordonate. Aşa cum călugărul are votul sărăciei, al castităţii, aşa preotul de mir are un vot al dedicării către familie. Unde e familia domnului Poohaci, soţia, copii, unde sunt? De bani nu mă leg, banii puteau fi lesne căştigaţi cinstit din cântări, se plăteşte bine. Întrebarea e la ce-ţi mai trebuie cântări când tu te întâlneşti duminică de duminică, şi-n toate sărbătorile, cu Iisus Hristos. Iar apariţiile televizate, dese, nu duc deloc la smerirea cuiva, v-o spun ca una care am ceva experienţă în tv, şi am văzut mulţi “invitaţi”.

Deci avem un preot divorţat, fără familie, care apare pe la televiziuni, are cântări multe, bani mulţi, multe apartamente şi îi mai dă Dumnezeu şi Duh Sfânt şi face minuni după minuni. Cum rămâne cu Ioan Gură de Aur cel exilat? Cum e cu Grigorie cel Mare, care s-a luptat o viaţă întreagă ? Cum e cu Velimirovici, cum e cu toţi preoţii care şi-au lăsat oasele prin puşcării, cu e cu Bărăganul care geme de oseminte, cum e  Canalul?   Dumnzeu iubeşte cu joarda, aşa am fost învţaţi, Împărăţia se ia cu asalt, chinul, viaţa grea fac parte din înţelegere. De ce nu putem să judecăm o întâmplare, atenţie! o întâmplare nu un om, prin prisma cazuisticii, prin prisma precedentului, ca-n sistemul de justiţie anglo-saxon. De ce ne credem noi aşa meritorii încât să avem un preot frumuşel, cu cojocel, cântăcios şi călare şi pe joş şi mare de minuni făcătoriu? Cine suntem noi să merităm aşa un preot, cum n-a mai fost în toată istoria bisericii, asta trebuie să ne întrebăm.

Idolatrizarea duhovnicului este o problemă des întălnită. Tindem să-l facem sfânt, ni-l închipuim gata pictat pe pereţi şi la primul pârţ ne supărăm că e şi el om şi are gaze. Sunt oameni, au o luptă de dat, au defecte, au căderi, au patimi. E normal să fie aşa. Dacă Petru, piatra pe care s-a construi Biserica, s-a dezis de 3 ori  de Iisus, pe care-l cunoscuse, alături de care trăise, ale cărui cuvinte le ascutase  şi cu toate acestea a devenit Sf Petru? Cântăm mereu “Cel ce prea înţelepţi pe pescari i-ai arătat”. Pescari! Fără cojocel, fără televiziune de cinci ori pe săptămână, fărăr cohorte de admiratori, dar cu famiie, cu soacră bolnavă, sărac, cu necazuri…Nu o fi aici un model?

Se impun 2 întrebari.

Pentru ce mergem la Sf Liturghie?

Şi cu ne alegem duhovnicul?

Din ce îmi scrie persoana respectivă înţeleg că ea consideră că a asistat la minuni mari, şi de aceea presupune că era mult har (nu ştiu, sincer, cum putem noi măsura harul) , şi că o persoană care face minuni mari nu poate fi decât preferata lui Dumnezeu. Foamea de minuni este de cele mai multe ori izvorâtă din lipsa catehizării, oamenii nu merg în profunziea fenomenului, nu consideră o minune că respiră, că trăiesc, că au mai primit o zi, vor o minune vizibilă, ceva mare, ceva care să ateste puterea lui Dumnezeu şi vrednicia preotului…Cu alte cuvinte îl provocăm pe Dumnezeu să ne arate ce poate…

Mergem la Sf Liturghie pentru minuni?!

Un amărât de preot de ţară care moare de foame , el cu preoteasa şi cu cei trei copii ai lui, care n-are douăzeci de oameni la liturghie, şi care nu adună 10 lei la o slujbă, şi care nu are bani să-şi plătească curentul, ăla nu e bun. Că nu simţi harul. Şi nu face minuni. Dar faptul că el nu-şi ia câmpii împreună cu nevasta şi copiii lor, şi nu se duce cât o vedea cu doi ochi, nu e o minune? Şi nu sunt puţini. Nu e o minune că mai vor tinerii să se facă azi preoţi?  Şi ei vor să se facă preoţi, nu preoţi ca Pomohaci, cu apariţii a tv, cu faimă, cu carismă…

Mergem la Sf Liturghie să fim părtaşi la o taină, o taină care e mai are decât toate minunile. E taina tainelor, şi minune  minunilor. Pentru că ne schimbă. Încet şi cu durere, ne schimbă pe noi, şi asta e adevărata minune pe care o putem lucra. De ce ave nevoie de apariţii, lacrimi, înălţări, lumină şi altele?

Duhovnicul, preotul, sunt oglinda noastră. Ne alegem duhovnicul după cu suntem noi în interior. Instinctiv. Cele asemenea cheamă pe cele asemenea. Dacă ne dorim preoţi carismatici, cu apariţii la tv, făcători de minuni, din ăştia vom avea. Întrebarea e cât doreşte Domnul Iisus să se întălnească cu unii care preferă cântecul popular slujirii Lui? Cât susţine nişte credincioşi care-şi idolatrizează preotul şi-l uită ăe cel pe care.-L slujeşte preotul? Să fim mai mici, să ne mulţumim cu preoţi ai “mici”. Să lăsăm zburatul prin aer, mersul pe jar şi altele celor care fac yoga. Şi să ne întrebăm mereu şi mereu, de ce mi-ar da mie Dumnezeu o minune? Ce am făcut eu să merit o minune? Asta i-a salvat pe mulţi de a înşelare şi cădere….

Îmi pare rău pentru domnul respectiv, îmi dau seama că suferă, e un om aproape bătrân, e greu să admită că poate s-a lăsat  păcălit…Câteodată trebuie să acceptăm că am ajuns la un drum înfundat  şi să ne întoarcem, nu să aşteptăm o minune dumnezeiască care să deschidă drum numai pentru noi.

În ceea ce-l priveşte pe Cristian Pomohaci, să ne rugăm pentru el, e cel mai bun lucru pe care-l putem face!

 

Minciuna o avea picioare scurte dar calomnia fuge binişor


Mai ştiţi jocul acela din copilărie, cu aş mânca o portocală, de ce una şi nu două, de ce două şi nu nouă?

Treaba merge aşa. S-a dovedit că un episcop a luat-o razna, deci s-a creat un precedent, de ce unu şi nu cinci, de ce nu toţi …. Chair aşa, de ce? Cine sau ce ne poate împiedica în ziua de azi să ne aruncăm dejecţiile la mii de kilometri? Nimeni şi nimic. Avem doar la îndemână toate aceste canale media, ele pentru asta au şi fost făcute, sunt canale de manipulare şi profit. La fel ca televiziunile.

În perioada anilor 50, era suficient să spui ceva despre cineva, că era săltat, tuns, ras şi tocat, dus la troika, şi trimis 25 de ani undeva departe, allinclusive, cu program de relaxare şi timpi de meditaţie. Celor mai mulţi dintre ei aşa de mult le-a plăcut încât nu au mai venit niciodată acasă.

Şi pe vreea aceea, cei mai mult erau săltaţi  preoţii.

Preoţii au deranjat toate regimurile, din totdeauna, tocmai prin puterea nemărginită pe care o au. Iisus le-a zis de la început că-i trimite ca pe nişte miei în gura lupilor….Ei îţi ţin în mână nu corpul ci sufletul, şi oricât de hedonist ai fi, ştii că sufletul tău e aceea parte din tine care te va însoţi şi atunci când trupul te lasă. Între duhovnic şi fiul lui duhovnicesc e un cordon ombiical care creşte şi se lungeşte, în timp. Devii din ce în ce mai liber, dar şi din ce în ce mai ascultător. Aşa că metoda asta de a denigra pe cineva , nu e nouă, Puterea de propagare însă este mult amplificată. Într-o fracţiune de secundă ştirea negativă ajunge la mii de oameni, ca şi când cohorte de babe bărfitoare ar fi pornite instantaneu, în toate colţurile lumii.

Pe cine mai interesează adevărul?

Pe cine să intereseze că un preot, sau un episcop, se trezeşte, se roagă, slujeşte , catehizează, se roagă, mănâncă, priveghază, se culcă….Pe nimeni, bineînţeles. E aşa de plicitsor că ne ia căscatul numai când auzi primul cuvânt, “se roagă”. Dar dacă începi şi-i torni în timpan că s-a culcat nu cu un băiat, ci cu mai mulţi, şi nu doar un preot oarecare, ci un episcop, şi nu cu un băiat oarecare, ci cu un alt episcop…şi uite aşa, iese ştirea, gogonată, gata de savurat.

Apoi nu mai faci nimic, laşi miştocarii prăpădiţi să-şi facă treaba. Se pornesc maşinăriile de miştocărit cu toate motoarele, se dă drumul la fumigena cu umor, se fac caricaturi şi…se aşteaptă. Apoi intră în luptă cavaleria indignaţilor, altă categorie, la fel de rea, dacă nu mai rea decât miştocarii. Ăştia care nu trec o dată la biserică, dar se indignează instantaneu că vai, cum, …of..oh…nu pot ă cred…chair aşa…vai…”Indignarea ne place, indignarea e bună, indignarea ne face să ne simţim superiori.  Muşchii lor de indignaţi  sunt gata să aprere dreptatea,  narurelul lor simţitor de vedetă a icilor şi a marilor ecrane nu poate suporta aşa ceva…De fapt sunt tot nişte vuvuzele ale răului, la fel ca miştocarii. Apoi intră în horă şi cei care teoretic nu cred, au nevoie de informaţii suplimentare,  hai să le zice ceata “cercetătorilor .”dar cum s-a întâmpat, dar cum era…”  Şi uite aşa, bomba cu rahat a explodat. Miştocarii, cu indignaţii şi cu cercetătorii par să triumfe.

La fel de întămplă şi cu  cu procurorii şi judecătorii, înainte de a fi probată orice nevinovăţie, omul e uns cu rahat de sus până jos. La fel se întămplă şi cu medicii. Şi cu profesorii. Şi cu călătorii în tren. Şi cu bonele. Practic nimeni nu e scutit. Ai o vendeta cu cineva, gata, scrii pe Fb, dacă ai şi un filueţ şi o poză, oricât de neclar ar fi, e perfect! Suntem în plină vânătoare de vrăjitoare şi nu ne dăm seama!

Dacă afli un lucru rău, oricare ar fi el, despre doi oameni, oricare ar fi ei, ce crezi că e mai bine să faci.

1 Să faci mişto.

2 Să bărfeşti cât poţi.

3 Să suni un prieten să-i spui şi lui.

4 Să iei o piatră să dai în ei.

5 Să mai adugi tu de la tine încă trei rele.

6 Să îţi aduci aminte de alte situaţii similare.

7 Să cercetezi cu lux de amănnte

8 Să încerci să-ţi ocupi mintea cu altceva?

Timp de gândire, până la Judecata de Apoi.

Cum să nu te enerveze popii?


SEFU:

Duminică de duminică, sărbătoare de sărbătaore preoţii cheamă oamenii la biserică, şi ei se duc. Nu numai că nu sunt plătiţi dar mai duc şi ei bani. Activiştii şi plătiţi şi se urnesc greu, cât despre cotizaţii, mai greu, le ceri de cinci ori un leu şi îţi dau o dată, deci. Cum să nu te enervezi?

are dreptate şefu, tre să te enervezi…

Stau drepţi în faţa popilor, cărora ei le spun preoţi sau şi mai rău părinţi, şi nu e întâmplător, că-i ascultă! Îi ascultă şi când îi ceartă, aţi pomenit aşa ceva? Pomenit nu e un cuvânt bun, că ei sunt cu pomenile, nu-mi aduceţi aminte, mor numai când îmi imaginez banii aceia cum curg spre ei…deci, nu se enervează când îi cerţi,  nu ridică tonul, nu ameninţă cu biroul personal, căruia mai nou îi zice HR, deci cum să nu te enervezi? Te enervezi, normal că te enervezi!

Cum să nu te enervezi când îi vezi că nici nu ridică preotul o rugăminte că sar cinci să-l ajute. Cum să nu te enervezi că îşi duc şi copiii la biserică! Nu e de ajuns că merg ei, mai vor să se asigure că şi generaţia următoare va merge. Păi în organizaţiile noastre nu ştii pe cine mai găseşti când mergi jos să îţi cumperi ţigări. Cobori  după ţigări ca omul, nu zic ca şeful, şi ştii ai tăi sunt în birourile lor cuminţi, muncitori… Şi când te întorci,…afli că-s în echipa adversă. Şi la ăştia, la popi mai fac şi voluntariat. Cum să nu te enervezi?

Cum să nu te enerevzi când vezi că ai lor nu au chiar niciun fel de pretenţii? Stau ca proştii ore în şir, în ploaie, în frig, numai ca să pupe moaşte, şi noi când îi chemăm la mese, la onoruri, la scaune pluşate şi la bine, toţi au treabă. Cum să nu te enervezi?

Cum să nu te enervezi când îi vezi că nu vor concedii, nu cer drepturi, nu luptă pentru nimic al lor, înafară de biserică? Tu-i chemi la mici şi bere, şi ei ţin post! Îi chemi la manele şi horă, şi ţin post. Îi faci cu ou şi oţet, şi nu ripostează, că au canon. Fi-le-ar canonul şi cu cine li l-a dat, păi cum să nu te enervezi? Noi băgăm bani serioşi aici, şi abia dacă scoatem de-o ciungă şi ăştia construiesc catedrale, şi aşezăminte pentru bătrâni şi spitale….Nu-i sperii cu frigul, nu-i sperii cu foamea, nu-i ademenşti cu masa, nu-i alungi cu ploaia…că ei ascultă de popii lor. Cum să o răzbeşti cu ei?

O mână din mulţime.

-Când eram eu mic şi mă ducea mamaia la biserică tot vorbeau de oi şi de păstor. Şi ziceau aşa”bate păstorul şi se împrăştie turma” .

Şefu e luminos ca un plan cincinal.

-Perfect! Le facem praf popii. Ce să spunem, că sunt beţivi? Nu, ce mai contază, cu toţii suntem beţivi. Adulteri? Nu, că şi asta, unde te întorci dai numai de adulterini, e chiar o onoare, altceva , ceva tare? ceva tare, tare de tot vreau… Care sunt cele mai nasole lucruri pe care le citiţi voi pe net?

uşoară jenă

-Pedofilia.

-Aşa, perfect, şi mai ce?

-Homosexualitatea.

-Perfect şi altceva?

-Nu ştiu şefu, din astea, deviaţii sexuale din asta, cine le mai ştie, că sunt multe…cu animale, cu morţi, cu copaci ….

-Perfect, până mâine faceţi lista cu ele. Şi le dăm drumul la ziare .Şi voi să puneţi pe paginile voastre, da?  Bună asta, “bate turma, şi se împrăştie păstorul”

-Invers, şefu, e invers.

-Da, da, totul e pe invers, am înţeles.

 


Nu mai ştim să ne oprim, nu mai găsim butonul de off.

După 12 sau chiar 12 ore de rulat încontinuu, rotiţele sunt de neoprit. Sunt ca un tren fără frână. Runaway Train a lui Koncealovski vorbeşte avangardist despre omul modern, cel care de la oră la oră acumuleză viteză mentală. Şi deşi simte oboseala, şi trupul e începând cu ora şase, şapte ca un mular bătrân, mintea văjâie. Încerci s-o opreşti cu un pahar, două, seara. parcă e ai bine, o amoţerţeşti. Trenul tot goneşte dar parcă reuşeşti touşi să mai prinzi cu coada ochiului ceva din peisaj. După o vreme nu mai merge nici cu paharele, trenul goneşte şi goneşte. Începi să iei medicamente. dar ai vise ciudate. Vise care continuă uneori şi după ce te trezeşti. Devii o hârtie gata de supra impersionare. Totul te răneşte. Trenul goneşte, goneşte…Începi să amesteci medicamnete cu băutură, o vreme pare că e mai bine, dar din nou se aude şuierul năucitor al gândurilor şi al vocilor. Vocile devin puternice şi te împiedică să mai auzi ceva din ce spun cei din jur. Simţi că faci fiecare mişcare cu încetinitorul, în timp ce mintea ta trece şi lasă în urmă stepă după stepă, tundră după tundră. E mereu iarnă. Şi frig. Nu te aude nimeni. Nu mai poţi vorbi cu nimeni. Şi nimic nu are sens. Ştii că goana asta nu se poate termina cu bine dar nu ştii ce să faci. Ca prin ceaţă auzi pe unul spunându-ţi că sunt demoni. Ce prostie! Nu există demoni, cel puţin nu alţii decât aceia cu care te culci, te trezeşti, mergi la muncă, mănânci, dar ei sunt demonii tăi, ce rost ar avea ca ei să-ţi vrea răul, doar ei trăiesc cu tine, şi prin tine, de ce te-ar duce către moarte? Cu toate că ai momente în care ţi se pare că tocmai ei aruncă cărbuni în locomotivă.

-Du-te la spovedit, îţi spune cineva.

Ce aiurală, spoveditul e pentru babe, eu trebuie să trăiesc. Şi trăieşti, la repezeală, cu oricine, oriunde. Muzica tare şi sexul sunt cele două aripi cu care zbori. Doar că e un zbor invers, e un zbor care te trage în pământ.

Te gândeşti din ce în ce mai des că asta se poate termina. Doar de tine depinde. e viaţa ta, faci ce vrei cu ea. Un gând razant către maică-ta. Lasă, se va descurca, s-a descurcat ea în situaţii mai grele, îţi spui, deşi nu ai habar cum e să ai un copil. Nu ţi-a trecut niciodată prin cap să ai un copil, ba da, ţi-a trecut, dar nu se poate din goana trenului, şi nu e nicio gară nicăieri. Acu vezi un la colţ de ochi  un pâlc de copaci. Încerci să-ţi alegi unul. care să fie copacul meu?

-Sunt demoni, demoni….poţi scăpa uşor de ei, lasă-mă să te ajut…

îţi spune un preot bătrân, şi nebun, unul din satul bunică-ti, care te ştie de când erai mică. Se ţine scai de tine. Şi vorbeşte cu tine dar de fapt vorbeşte cu altcineva din tine. Dar ai impresia, pentru o secundă că şi el vede trenul în mers, ai impresia pentru o secundă că dacă ai vorbi el te-ar putea auzi, ai impresia că nu e chiar aşa nebun. dar ce vor spune ceilaţi….

-Prostii, un popă de ţară, ca oricare alt popă de ţară…spun prieetnii. Şi demonii tăi.

Mai multe pahare, mai multe pastile, mai multă muzică, mai mult, mai mult, trebuie mai mult….

Afli că unul din grup a murit. Fără avertisment. Fără dureri, s-a culcat şi nu s-a mai trezit. Şi-l invidiezi. Ai vrea şi tu aşa, ai vrea şi tu să opreşti trenul dar nu ai niciun semnal de alarmă, e un tren fără frnă şi fără semnal de alarmă. Şi fărăr şine, mai nou. merge doar pe unde vrea el.

Se cântă veşnică poenire şi tu te gândeşti la căţi paşi te despart de pahar. Chiar o veşnicie. Nesuferitul de preot te-a luat la ochi, parcă ştie ce vrei, parcă ţi-a ghicit gândul.

Trenu nu poate fi oprit.

Trenu nu poate fi oprit.

Trenu nu poate fi oprit.

-Sunt demoni, auzi tu, demoni! Nimc altceva decât demoni…lasă-mă să te ajut!

Veşnicăăă pomeni-i-ree…veşnicăăă pomeni-i-re…

Nu mă poţi ajuta, nimeni nu mă poate ajuta, am fost la medici, la mulţi edici, la toţi edicii. Se uită, mă întrabă, mă analizează, mă întorc cu picioarele în sus ca pe un gândac mort, îmi bagă lumini în ochi, mă baă în tuburi, apoi alte pastile, mai multe pastile…

-Biserica e altfel, lucrează altfel…

Biserica e pentru bătrâni, pentru neputincioşi, pentru reduşi, pentru toţi obosiţii şi plictisiţii lumii, pentru cei care nu au trenuri de oprit. Pentru ei.

Ţi se pare că-l vezi pe prietenul tău cum se ridică, şi-ţi face cu ochiul, dar ochiul lui e negru, şi absoarbe lumina, şi te absoarbe şi pe tine în el. Intri în el cu tot cu tren, e un tumel, un tunel ung şi fără lumini de semnalizare.

Trenu nu poate fi oprit.

Trenu nu poate fi oprit.

Trenu nu poate fi oprit.

Link

Previous Older Entries Next Newer Entries