Amintiri din copilărie. Pe păturică


Când eram mică ieșeam la joacă în spatele blocului. Cu o păturică și ce jucării avea fiecare, le adunam într-un soi de cooperativă de producție de timp liber ad-hoc și stăteam afară ore în șir. Practic începeam să stăm afară din 15 iunie și intram în casă pe 14 septembrie că pe 15 mergeam la școală. Mai erau o săptămână sau zece zile de concediu la mare și-n rest vacanța era ”pe păturică!.

Nu ne plictiseam niciodată de noi. Se inventau mereu jocuri. Mâncam afară, pâine cu grăsime de porc și boia de ardei, că doar eram în Ardeal. După ce am mai crescut mergeam la ”vichend”(Week-end)  ștrandul orașului Târgu-Mureș, întins de-a lungul Mureșului și cu canale de comunicare cu el. Vara se putea pleca cu barca pe ștrand și merge pe Mureș. Cam de la 10 ani în sus. Îmi aduc aminte că odată am sărit în cap din barcă și am rămas literamente înfiptă în mâl, fiindcă Mureșul are mulți curenți puternici care poartă mâlul alandala, și aci e apă adâncă, imediat un dâmb subteran de mâl. Ei bine într-unul din ăla m-am înfipt și eu, de bine ce voiam să mă dau mare cu săriturile mele (de pe fix). Tot acolo luam cursuri plătite de tenis deși mai mergeam și la terenurile dela IMF(Institul de Medicină și Farmacie) , unde ne lăsau să intrăm că doar în orașul acela crescut odată cu facultătea de medicină oricine avea pe cineva în UMF, ca student sau profesor.

Părinților nu le era frică nici că ne pierdem, nici că ne înecăm, nici de insolații, nici că ne fură, nu le era frică de nimic. Motiv pentru care în plin regim totalitar noi creșteam în liberate, cu mult curaj în noi, cu cheia de gât și alegeri de făcut până la patru când veneau părinții acasă. La patru veneau. Nu la opt, nu la nouă, nu la zece. Practic aveam o seară întreagă alături de părinți. Nu că ne-ar fi făcut ceva, pe vremea aceea nu era ideea că părinții altă treabă nu au decât să te distreze pe tine. Nici prin gând nu ne-ar fi trecut așa ceva…Dar venea mama acasă, gătea, se pornea casa cumva,se puneau în funcțiune toate utilitățile gospodărești, mai primeam o palmă pentru dezordine sau obrăznicie, sau lene…îmi punea sacoșa în mână și mă trimitea la ”târguieli”. Așa le spuneam cumpărăturilor, târguieli, și nu fiindcă eram din Târgu-Mureș ci ca a o amintire a târgului, a negocierilor.

După că am mai crescut am descoperit biblioteca mare a orașului, cărți peste cărți, și la mijloc cărți, ba și câte un pick-up și mulțime de discuri. Biblioteca era cuprinsă în Palatul Culturii, deci era normal să mergem și la concerte de muzică simfonică. Marțea și vinerea. La parter erau expoziții ale artiștilor plastici, se schimbau des că erau artiști mulți în zonă, așa că cel puțin o dată pe lună dacă nu de două ori aveam seară de expoziție…Duminica mergeam la teatru. Joia la discotecă, se deschisese chiar atunci era mare, cu lumini și fără băuturi alcolice 🙂 deci lumea mergea strict pentru dans și povești. Pe scurt, toată vara eram unii cu alții. Marți și vineri concerte simfonice, joi discotecă, duminică teatru. Aveam secția română, secția maghiară și Institutul de Teatru, tot așa cu două secții. Aveam telefonul fix la care ne dădeam întâlnire prin diverse locuri din oraș, dar de cele mai multe ori stabileam de pe azi pe mâine. Locuiam aproape unii de alții, și-n loc de telefon, dacă interveea ceva în planul prestabilit, ne luam picioarele la spinare să ne comunicăm schimbările de plan. dar de cele mai multe ori nu intervenea nimic. Parcurgeam oricum distanțe kilometrice zilnic, Târgu Mureș e plin de dealuri, mai ales în zona în care locuiam noi, așa că acum când mă gândesc cât umblam pe jos mă apucă invidia, pe mine însămi.

Serile de la opt și jumătate era timp destinat pentru ”vațea” când eram mai mici, asta fiind la vemea aceea cam până printr-a opta hahaha și apoi statului la taină, în grupuri mai mari inițial din care apoi se alegeau formule de doi. 🙂

Și apoi mai erau ”cercurile”. Îmi amintesc cu drag de un cerc de matematică combinat cu apicultură, fiindcă proful Sabău era apicultor și ne scotea să facem mate în aer liber, cu madamele albine împrejur. Și de un cerc de Morse/transmisiuni. Să nu vă imaginați că știu ceva despre albine sau Morse dar am niște amintiri pe care nu le poți avea niciodată stând la computer. Ați remarcat nu-i așa că statul la computer nu generează absolut nicio amintire?!

De ce nu se mai iese azi cu păturica în spatele blocului?

Dacă mă uit în spatele blocului meu…e murdar. Asta e primul lucru care-ți sare în ochi, murdăria. Rahat de câine, gunoaie, mașini peste mașini, mașini care alimentează supermarketurile aflate la parterul blocului (ca la noi la nimenea) claxoane, nervi…unde să pui păturica, unde să te joci?

De ce nu mai stăm zi de vară până seară afară, unii cu alții? Nu e păcat să ne lăsăm furați de toate aceste device-uri fără suflet, care ni-l răpesc încet încet și pe al nostru, sau cel puțin încearcă…

”Nu e păcat, ca să se lepede clipa cea repede, ce ni s-a dat?”

 

Advertisements

O fata pe nume Milene


De fiecare data înaintea Moșilor, fie ei de primăvară sau de toamnă, apare Milene, o fată pe care o cunosc și de care mă dezic cât pot, dar această Milene e foarte tenace. Și cum spun, urmează Moșii de toamnă, hop și Milene.

Mi-i lene să fac coliva,

mi-i lene să fac cumpărături,

mi-i lene să mă trezesc sâmbătă dimineața, ce să mai, Milene pe toată linia. Numai când mă gîndesc la tocatul nucii, și Milene apare.

Singurul care o poate goni pe Milene, e tata.

Sâmbăta, după ora două, venit de la combinat, obosit după o săptămână de stres și trudă, tata își găsește timp și chef, și răbdare, la capitolul ăsta stătea cel mai prost, să mă ducă la librărie, expoziție, cofetărie și cumpărat de ceva ”frumos”. O pereche de ghetuțe de la Clujana, o hăinuță mițoasă de la artizanat….Mă lipeam eu de ceva, că doar aveam o săptămâna înainte să fac traseul, fiindcă eu mereu îl duceam pe bietul tata pe trasee prestabilite, ca din întâmplare trebuia să mergem la magazinul de schiuri, sau la cel de chitare, sau la biciclete…aveam gusturi bune, ce mai! Cele mai multe achiziții urmau să zacă în țiplă, după cum e și firesc când vine vorba de mofturile unui copil răsfățat. Acum știu că eram răsfățată, atunci mi se părea desigur că e normal, banal. Că nu cer mult. Copiii mereu trăiesc cu ideea asta că nu cer mult.

Așa că tata o gonește pe Milene.

Și dacă totuși vrea să se întoarcă apare Buni de la Cluj, ca o vijelie și mi-dă o „bucată„ din mâna ei mare și caldă, am moștenit asta de la ea, am mâinile mereu foarte calde. Mâinile ei care erau în stare să-mi ofere tot tacâmul iubirii. de la câte o bucată bine țintită pentru lene, minciună sau obrăzncie , până la cele mai cele trufandale gastronomice. Ca o femeie care a nascut copii aproape fără număr, noi am pierdut socoteala după 12, și care a crescut câți i-a îngăduit Dumnezeu, adică cinci ajunși la maturitate, din care mai trăesc trei, dintre care una Slavă lui Dumnezeu e mama, această Buni de la Cluj era păinea caldă, deși nu se pupă cu niciuna din poveștile lacrimogene despre bunici. A rămas orfana de mama și de tata din primele zile, făcea parte dintr-o familie foarte bogată, care nu a ezitat s-o crească după ce a rămas fără părinți, dar și s-o nedreptățească în ceea ce privește moștenirea, nu i-au dat bani de școli, au ținut-o drept fată în casă deși era casa ei, dar a reușit datorită unei inteligențe sclipitoare să se descurce și să fie admirată de oamenii cu două, trei facultăți ai Clujul intelectual, al anilor ante și inter belici. Eram eu deja maricică, și mulți din ei veneau încă să.i ceară sfat. Avea un sistem al ei de-a detecta sensul, adevărul, esențialul unei situații. Era deopotrivă extrem de credincioasă dar și mare devoratoare de romane polițiste, ceea ce o făcea să fie o povestitoare pasională și plină de vervă dar și conținut. Ziua ei începea invariabil la cinci,  cu două ore de rugăciune, și dacă făceai greșala s-o întrerupi atunci….Tot ce făcea, făcea serios. Și râsul ei era ceva serios. Râdea din adâncuri.

Cum să mai reziste Milene când mă gîndesc că eu merg mâine la masă cu ei, cu buni de la Cluj, cu tata, cu bunicii de la Călărași, cu nașii mei, cu unchii și mătușile…cu toți cei pe care i-am cunoscut sau nu i-am cunoscut dar le datorez drumul spre lumină. Lor li se mai adugă foști profesori, domnul învățător, actori, vecini, colegi, poeți…lista e din ce în ce mai lungă, masa e din ce în ce mai mare.

Și uite cum mă pun pe făcut colivă, și pachete, și pomelnic, și uite cum mă trezesc mîine mai repede decât în orice altă zi a anului, fiindcă nu-i așa, trebuie să prind ”loc pe masa” fiindcă de Moși vin mulți, mulți pe care nu-i vezi altminteri prin biserică, vin că așa se face, că e bine…Și chiar e bine, tot e bine că vin măcar așa, să stea la o cină de taină cu al lor.

Dumnezeu să-i pomenească pe toți, să ajungă de-a dreapta Sa!

Clopoțel fără clopot


Nu e zi să nu fie vreun scandal. Vreo scindare. România ar trebui să se cheme Proșicontra, ăsta să fie numele țării. Un regat care este divizat… Ieri, toată lumea feisbucistă urla oripilată că nu vor preoți să-i binecuvinteze și nici slujbă nu vor. Și mi-am amintit de discursurile comuniste interminabile de la începutul anului școlar de pe vremuri. Se făcea o trecere prin opere, care de la an la an erau din ce în ce mai complete, prin congrese, care din patru în patru ani erau mai lemnoase…directorii mai zeloși chemau și vreun elev fruntaș, din acela aseptic, care avea dreptul chiar să-l pupe pe Ceaușescu, și-l ruga pe elev să recite ceva frumos, dintr un escu, care nu era Eminescu, ci Păunescu sau Vadim-escu. Și nu aveai voie să faci nici  fețe, fețe, că te pârau, la pionieri, sau la uteciști, și ăștia te pârau la părinți. Și pe părinți îi treceau sudori reci pe șira spinării, și pe tine te trecea altceva pe șira spinării, că pe vremea aia nu era parenting, erau mama, tata și bunicii, și câte o sfântă plamă, când făceai veo prostie. Cum am făcut eu. Am scos limba în timpul unei astfel de manifestări comunistoide, și mama a ajuns să dea cu subsemnatu  la Partid. Fiindcă cineva făcuse și poze. Mi-ar plăcea mult să am poza aia, acum. Aș putea lua și indemnizație de dizident, vorbă să fie…

Marea mea tristețe este că pentru multi, slujbele din ziua de astăzi nu sunt decât un limbaj de lemn, cum erau pentru noi discursurile tovarășilor. Pentru unii, Dumnzeu e un tovarăș de care nu au chef. Și spre deosebire de Partid, Dumnezeu suportă să fie dat afară din școli. Desigur, tovarășii din ziua de azi, față de tovarășii din ziua de ieri, nu riscă nimic, au contraire, ei dau cu subsemnatul doar ca să ia, nu ca să dea.

Există oare cineva care crede că aceste ong uri se mișcă de la sine? Există cineva care crede în conștiința civică ca opus al conștiinței lui Hristos? Glasul acela care strigă în ei, împotriva icoanelor, a preoților, a catedralelor, a mănăstirilor, a Învierii, a Paștilor, glasul acela căruia ei îi spun conștiință civică, de unde vine? Eu știu de unde vine glasul care mă ceartă, dar glasul lor, care nu-i ceartă pe ei, ci pe noi, de unde vine? Se trezesc ei dimineața cu gândul „ astăzi am să ridic trei paragrafe de lege împotriva preoților’ sau există o agendă, o ordine de zi, pe undeva?

Să nu uităm, că preoții au lungi state de plată pe la pușcării, și să nu uităm că numele grele ale țării acesteia vin din rândul preoților. Să nu uităm că Eminescu era legat de mănăstire, să nu uităm că un Creangă era diacon, să nu uităm că Nichita scrie o poezie dominată de îngeri și legată ferm de Dumnezeu… Și apoi, preoții , preoți. Un Părinte Profesor Stăniloae apare ca referință la orice carte de dogmatică serioasă. Un Nichifor Crainic, un Mircea Vulcănescu, un Sandu Tudor, un Vasile Voiculescu… ca să nu spun de monumentul oralității, Petre Țuțea. Toți au fost credincioși, și toți au iubit școala. Zic să-i aliniem pe toți și să-i dăm afară din școli. Imaginați-vi-i ieșind, pe toți, triști, cu capetele plecate, înfrânți nu de temnițe ci de demagogi…

Să scoatem de la naflalină tablorile cu Marx și Lenin, să ridicăm statuile la loc, în loc de Preasfîntă, Născătoare de Dumnezeu să cântăm Republică, măreața vatră sau Partidul, Xulescu, România…  …dar nu se va întîmpla asta, fiindcă activiștii de azi, nu mai au…., le lipsește. Activiștii de azi se pensează! Dinică, Gheorghe Dinică a dat viață unor comuniști rămași în istoria cinematografie datorită talentului lui. Dar Dinică, Gheorghe Dinică nu ar putea juca un Remus Cernea, de exemplu, nu?*deși Cernea numai pensat nu e…

Prin asta nu vreau să spun că aia de pe vremuri erau mai buni, că nu erau! ci că erau mai cinstiți, erau mai pe față. Marxiștii din ziua de azi se vor liber cugetători. Și la ce cugetă ei,  așa liber? La unul și același lucru, ca dovadă supremă de libertate, și anume cum să scoată țara de sub poala popilor, cum le spun ei!, ca apoi să facă ce vor cu ea. Pe ei nu-i deranjează preoții, pe ei îi deranjează puterea pe care o au asupra noastră. Ei l-au scos pe Dumnezeu din context și vor asupra noastră puterea pe care o au preoții, dar fără Dumnezeu. Asta îi seacă. Puterea pe care o au preoții, putere pe care ei nu o văd venind de sus, fiindcă ei și-au închis cerul.

Pe mine m-a întristat că nu au fost ieri slujbe în toate școlile, nu vreau ca preoții noștri să se dea nicio palmă de pământ înapoi. Aș vrea să stea așa cum a stat lumea în decembrie  89. Drept. În plus, acum au crucile la ei. Și pe noi! Niciun paragraf de lege, niciodată, nu va putea schimba asta. După cum spunea Țuțea, comunismul e invalid, o dovedește eșecul în mare pe care l-a avut în URSS. A fost o cădere gigantică, care a demonstrat, fără tăgadă, că în mic, sau în mare, marxismul nu ține.

Primul clopoțel a sunat trist, fără clopot…oare se întreabă tovarășii ce legătură o fi între clopoțel și clopot?

Remaiat familie


Se facea un sac mare cu toţi ciorapii cărora le fugise firul, unde le fugise, te întrebai copil fiind, dar nu aveai timp de multe detectivisme ciorăpistice, mama te trimitea fuguţa la remaiat ciorapi. “Remaiat”, iata un cuvănt care mi-a rămas în memoria sonoră, are o anumită muzicalitate, trebuie să recunoaşteţi. După 89 mult timp am râs şi ziceam că guvernul a fost remaiat, în loc de remaniat, ceea ce desigur, oarecum aşa şi era.

Ei, revin la sacoşa de un leu, plină cu dresuri încolăcite frumos, ca nişte şerpi dormind. Mă duc cu ei la doamna de la remaiat. Doamna e învârstă tare, sau cel puţin aşa mi se pare mie, cu mintea de copil. Când eşti copil tot ce trece cu un cap peste înălţimea ta, e bătrân. Doamna de la remaiat este sigură pe ea ca un neurochirurg. Ia fiecare ciorap în parte, îl rulează pe mână şi numără ochiurile care au fugit. La final zice sigură. pe ea, ăsta poate fi salvat,, sau îmi pare rău, ăsta trebuie sacrificat. Durează să consulţi fiecare ciorap în pace, şi copiii în general nu stau bine cu răbdarea, iar eu eram în top. Dacă dintr-o sacoşă puteau fi recuperaţi fie şi 2 sau 3 mama era  fericită, nu se găsesc dresuri….

Acum avem dresuri. Şi au dispărut atelierele de remaiat -remaniat ciorapi. Nu prea mai sunt nici ateliere de cismărie, nici de ascuţit cuţite, nici de pielărie…acum totul se aruncă, nimic nu se mai remaiză. Nici măcar familiile. Mai ales, familiile. Ele se remaniază. Trăim într-o lume în care nimic nu se mai repară, totul se aruncă. Inclusiv omul. Mai ales, omul. E cineva care se uită, şi dintr-o sacoşă, două de oameni, abia dacă mai salvează doi sau trei.

 

 

Unde mai e respect înafară de # ?


Mai există oare o categorie profesională respectată?

Mai an erau respectaţi profesorii, medicii, juriştii, inginerii, parctic toată intelectualitatea, tot omul care făcuse o facultate merita o steluţă invizibilă în piept. El ştia că e acolo, societatea ştia că e acolo. Nu prea se făcea tapaj de asta, deşi se mai întâmpla să vezi pe câte o plăcuţă “inginer x” sau “doctor z”. Nu erau funcţii ca acum, pe cărţile de vizită, ci profesii. Ele nu atestau câştigul ci învăţătura, impactul social pe care-l aveai. Reflectau oamenii care ascultau de tine, cei ale căror vieţi erau impactate de profesia ta. Aveai mulţi oameni în subordine, luai multe decizii, erai respectat. câştigul nu era un factor, de exemplu un muncitor cu grad cinci de calificare putea câştiga cât un director de intreprindere sau un medic.

Acum, lucrurile stau altfel. Toată lumea are diplome şi cu toate acestea nimeni nu mai poate înţelege ce scrie pe o carte de vizită. Sunt nişte funcţii inventate de ţi-e greu să mergi pe firul roşu al logicii ca să-ţi dai seama dacă omul lucrează cu mopul sau cu op-ul.

Profesorii, de exemplu, după ce că au lefuri mici sunt luaţi la trei păzeşte de părinţi şi de elevi, trebuie să stea frumos la orele de dirigenţie şi să le explice de ce copiii lor atât de asemănători cu Einstein au rezultate  proaste. De vină nu pot fi decât profesorii, pe cale de consecinţă, dai cu tunul şi nu mai vrea nimeni să fie profesor. Ajung în învăţământ doar cei care nu-şi găsesc de lucru în altă parte. Dar nu i poţi condamna pentru asta. Salarii mici, elevi cu “personalitate”, părinţi “care ştiu tot”. Ce să ceri mai mult de atât? Un glonţ în ceafă.

Să trecem la medici. Salarii mici, sunt acuzaţi că sunt şpăgari, pleacă pe capete acolo unde nimeni nu-i acuză de nimic, fiindcă iau salariul corect, unde sistemul lucrează, unde nu sunt acuzaţi de malpraxis de câte ori se întămplă ceva, unde societatea nu e umorală şi virală. Rămânem fără medici într-un ritm mai alert decât cel al defrişăriilor. Se închid secţii peste noapte. Exemplu concret: eram anul trecut cu mama la Sf Ioan, era după un AV, pe targă, cu sânge-căzuse,  eram deja în spita de vreo opt ore, ne plimba de la o secţie la alta şi mi se zice într-un final apoteotic să cobor la neurologie. Coborâm şi aşteptăm vreo oră şi jumătate, întrebând pe unul şi altul şi spunându-ni-se că încă nu a venit medicul, dar urmeză să vină din clipă în clipă. Nu eram singurii care aşteptam neurologl acolo… până când o asistentă  ne spune ” noi nu mai avem secţie de neuro de două zile” Pentru că orice secţie nu e dată de birou sau de plăcuţa de pe uşă ci de medicul din interior. Nu e medicul, nu e secţie.

Respectăm oare poliţiştii? Da, ştiu, deja râdeţi. Magistraţii? Inginerii? Artiştii? Sportivii? Numai câte bătăi de joc am auzit eu la adresa lui Hagi sau Halep… de preoţi, nici nu mai spun. Nu respectăm pentru că nu mai ave ce înseamnă de fapt respectul. Ni-l pune în piept, la profil, defilăm cu el dar ce înseamnă.

Ce simţi când respecţi pe cineva, cum te comporţi? Ai mai pupă mâna cuiva, a unui părinte bătrân, a naşului, a preotului? Ne mai ridicăm în picioare când intră cineva mai bătrân în încăpere? Ne plecăm ochii când suntem mustraţi? Mai tăcem când ne zice cineva ceva de rău? (nu din servilism şi frică, ci din respect…) Aşteptăm să ni se dea cuvântul să vorbim?  Cum se manifestă, fizic, respectul?  Cum ni se deranjează nouă umorile, comodităţile, când respectăm pe cineva? Şi încă ceva, eu vorbesc de respectul PENTRU cineva, sau CEVA, nu împotriva lui. Vorbesc de respectul pornit din admiraţie, din umilinţă, din poziţionara sub ceva sau cineva, nu de pumn ridicat împotrivă…

Respectul se dobândeşte în copilărie. Noi nu mai creştem copii cu respect. Nu se respectă vârsta, educaţia, cultura, talentul. Toate sunt la grămadă. Copiii sunt egali cu adulţii, toţi copiii sunt talentaţi, toţi au merite, toţi sunt buni, nu se “taxează” nimic. Părinţii numesc personalitate crizele de isterie. Profesorii clachează şi o iau pe arătură. Mass media stă ca un corb la pândă, să ude imediat orice sămânţă de scandal. E o moarte sigură şi nu foarte lentă. În acest haos de respect şi scară de valori mafioţii, baronii, şmecherii, se mişcă precum peştele în apă. (Apropo, şmecher, cuvântul şmecher aşa cum îl înţelegem noi astăzi e un neologism, pe vremea copilăriei mele şmecher era un paria, unul care nu făcea nimic, şi nu se ştie cu, se descurca, desigur+la limita legalităţii. Astăzi copii spun la două vorbe şecher când se referă la ceva “cool”)

Cele mai mari şi mai importante lucruri din macro, se rezolvă în micro. Dacă am reuşi cumva să începem să creştem din nou copii buni, copii calmi, copii respectoşi, nu genii, nu beizadele, am putea avea încă o şansă. Dar nu o avem. E nevoie de mame. Lumea asta are nevoie de mame, ţipă după mame, şi mame nu sunt!

 

 

 

 

 

de la teatru la tv şi retur


Revenirea, parţială sau definitivă, încă nu mi-e clar, la teatru, m-a pus în postura de a deschide cutia cu maimuţe a adaptărilor şi adecvărilor mele profesionale. Mi-am amintit de perioada cât am lucrat trei schimburi, nonstop, fără sâmbătă şi duminică. Ieşeam de la schimbul trei dimineaţa la şase şi jumătate şi intram la schimbul doi la două şi jumătate, în aceeaşi zi. Aşa era frogramul la Biofarm înainte de Revoluţie. Eram venită dintr-un Târgu Mureş patriarhal într-un Bucureşti mare, cu un aer cosmopolit, care  în ciuda anilor comunişti mai păstra un oareşce farmec interbelic. Grădina Cişmigiu, în vecinătatea căreia locuiam era un loc de visare, era chiar şi o bibliotecă acolo! şi multă linişte. Cea mai mare bucurie însă era să-l văd pe Dinică sau pe Iordache, intrând sau ieşind de la vreo repetiţie. De fascinaţia lor nu am scăpat niciodată. Când l-am cunoscut cîţiva ani mai târziu pe Dinică mă holbam la el ca o idioată la maimuţa vorbitoare!

Dar era vorba de pandora adaptărilor.

Nu era numai adaptarea unei ardelence la Bucureşti ci şi a unei fete de director, copil oarecum răsfăţat şi teribil, la statutul de muncitor.Restul muncitorilor din fabrică ştiau desigur cine e tata-nu de la mine, fireşte!-şi mă priveau ca pe o struţo cămilă. Argumentul că trebuia să muncesc fiindcă facultatea de regie era doar la seral nu era desigur unul convingător. Din punctul lor de vedere, să fii fată de director trebuia să bată aceste aspecte administrative. Dar în trei ani, am ajuns un muncitor bun. Am făcut exact ceea ce făceau şi ceilaţli, ba chiar ceva în plus. Am fumat noaptea pe acoprişul intreprinderii, m-a prins securitatea, m-au ameninţat că-i fac rău tatei, a fost un interogatoriu la patru dimineaţa, un vis pentru cei 18 ani ai mei. Ca dovadă că şi azi aş putea povesti incidentul cu lux de amănunte. Poate chiar am s-o fac. leitmotiv era “minţi”. La orice spuneam, ei ziceau”minţi”….

Următorul hop a fost intrarea în televiziune. Lume în care nu contează individul ci echipa. Mi-a luat mult timp să procesez această informaţie. Eram foarte obişnuită cu ideea că pot şi eu ca Richard să spun “deci, scânteie soare!”. Lecţia televiziunii a fost una valoroasă. Am învăţat să nu-i mai judec pe oameni după talent şi inteligenţă, aşa cum era exerciţiul meu, ci după putere de muncă, colegialitate, disponibilitate şi anduranţă. Foarte importantă anduranţa! Pe frontul de luptă te ajută mai mult umărul de lîngă tine decât cel mai bun lunetist.

Din păcate societatea s-a schimbat şi televiziunea, ca o oglindă ce e, s-a schimbat şi ea. pentru că nu vă amăgiţi, nu daţi vina pe tv, nu acuzaţi conţinutul slab, este doar o oglindă a noastră. Chiar dacă renunţăm la tv, nu rezolvăm nimic, este ca şi când am considera că dacă nu ne uităm în oglindă devenim automat mai frumoşi.

Şi după ce mi-a reaşezat toate aceste valori, am revenit în teatru. Unde din nou trebuie judecate lucrurile după inteligenţă scenică şi talent. Dar iată că omul de televiziune din mine urlă după colegialitate, echipă şi anduranţă. La sfîrşitul zilei, fie că e vorba de tv, teatru sau sculer matriţer, ceea ce sunt conform diplomei de BAC :), singurul lucru care contează este la cîţi oameni te poţi gândi şi să-ţi râdă sufletul.