Remaiat familie


Se facea un sac mare cu toţi ciorapii cărora le fugise firul, unde le fugise, te întrebai copil fiind, dar nu aveai timp de multe detectivisme ciorăpistice, mama te trimitea fuguţa la remaiat ciorapi. “Remaiat”, iata un cuvănt care mi-a rămas în memoria sonoră, are o anumită muzicalitate, trebuie să recunoaşteţi. După 89 mult timp am râs şi ziceam că guvernul a fost remaiat, în loc de remaniat, ceea ce desigur, oarecum aşa şi era.

Ei, revin la sacoşa de un leu, plină cu dresuri încolăcite frumos, ca nişte şerpi dormind. Mă duc cu ei la doamna de la remaiat. Doamna e învârstă tare, sau cel puţin aşa mi se pare mie, cu mintea de copil. Când eşti copil tot ce trece cu un cap peste înălţimea ta, e bătrân. Doamna de la remaiat este sigură pe ea ca un neurochirurg. Ia fiecare ciorap în parte, îl rulează pe mână şi numără ochiurile care au fugit. La final zice sigură. pe ea, ăsta poate fi salvat,, sau îmi pare rău, ăsta trebuie sacrificat. Durează să consulţi fiecare ciorap în pace, şi copiii în general nu stau bine cu răbdarea, iar eu eram în top. Dacă dintr-o sacoşă puteau fi recuperaţi fie şi 2 sau 3 mama era  fericită, nu se găsesc dresuri….

Acum avem dresuri. Şi au dispărut atelierele de remaiat -remaniat ciorapi. Nu prea mai sunt nici ateliere de cismărie, nici de ascuţit cuţite, nici de pielărie…acum totul se aruncă, nimic nu se mai remaiză. Nici măcar familiile. Mai ales, familiile. Ele se remaniază. Trăim într-o lume în care nimic nu se mai repară, totul se aruncă. Inclusiv omul. Mai ales, omul. E cineva care se uită, şi dintr-o sacoşă, două de oameni, abia dacă mai salvează doi sau trei.

 

 

Unde mai e respect înafară de # ?


Mai există oare o categorie profesională respectată?

Mai an erau respectaţi profesorii, medicii, juriştii, inginerii, parctic toată intelectualitatea, tot omul care făcuse o facultate merita o steluţă invizibilă în piept. El ştia că e acolo, societatea ştia că e acolo. Nu prea se făcea tapaj de asta, deşi se mai întâmpla să vezi pe câte o plăcuţă “inginer x” sau “doctor z”. Nu erau funcţii ca acum, pe cărţile de vizită, ci profesii. Ele nu atestau câştigul ci învăţătura, impactul social pe care-l aveai. Reflectau oamenii care ascultau de tine, cei ale căror vieţi erau impactate de profesia ta. Aveai mulţi oameni în subordine, luai multe decizii, erai respectat. câştigul nu era un factor, de exemplu un muncitor cu grad cinci de calificare putea câştiga cât un director de intreprindere sau un medic.

Acum, lucrurile stau altfel. Toată lumea are diplome şi cu toate acestea nimeni nu mai poate înţelege ce scrie pe o carte de vizită. Sunt nişte funcţii inventate de ţi-e greu să mergi pe firul roşu al logicii ca să-ţi dai seama dacă omul lucrează cu mopul sau cu op-ul.

Profesorii, de exemplu, după ce că au lefuri mici sunt luaţi la trei păzeşte de părinţi şi de elevi, trebuie să stea frumos la orele de dirigenţie şi să le explice de ce copiii lor atât de asemănători cu Einstein au rezultate  proaste. De vină nu pot fi decât profesorii, pe cale de consecinţă, dai cu tunul şi nu mai vrea nimeni să fie profesor. Ajung în învăţământ doar cei care nu-şi găsesc de lucru în altă parte. Dar nu i poţi condamna pentru asta. Salarii mici, elevi cu “personalitate”, părinţi “care ştiu tot”. Ce să ceri mai mult de atât? Un glonţ în ceafă.

Să trecem la medici. Salarii mici, sunt acuzaţi că sunt şpăgari, pleacă pe capete acolo unde nimeni nu-i acuză de nimic, fiindcă iau salariul corect, unde sistemul lucrează, unde nu sunt acuzaţi de malpraxis de câte ori se întămplă ceva, unde societatea nu e umorală şi virală. Rămânem fără medici într-un ritm mai alert decât cel al defrişăriilor. Se închid secţii peste noapte. Exemplu concret: eram anul trecut cu mama la Sf Ioan, era după un AV, pe targă, cu sânge-căzuse,  eram deja în spita de vreo opt ore, ne plimba de la o secţie la alta şi mi se zice într-un final apoteotic să cobor la neurologie. Coborâm şi aşteptăm vreo oră şi jumătate, întrebând pe unul şi altul şi spunându-ni-se că încă nu a venit medicul, dar urmeză să vină din clipă în clipă. Nu eram singurii care aşteptam neurologl acolo… până când o asistentă  ne spune ” noi nu mai avem secţie de neuro de două zile” Pentru că orice secţie nu e dată de birou sau de plăcuţa de pe uşă ci de medicul din interior. Nu e medicul, nu e secţie.

Respectăm oare poliţiştii? Da, ştiu, deja râdeţi. Magistraţii? Inginerii? Artiştii? Sportivii? Numai câte bătăi de joc am auzit eu la adresa lui Hagi sau Halep… de preoţi, nici nu mai spun. Nu respectăm pentru că nu mai ave ce înseamnă de fapt respectul. Ni-l pune în piept, la profil, defilăm cu el dar ce înseamnă.

Ce simţi când respecţi pe cineva, cum te comporţi? Ai mai pupă mâna cuiva, a unui părinte bătrân, a naşului, a preotului? Ne mai ridicăm în picioare când intră cineva mai bătrân în încăpere? Ne plecăm ochii când suntem mustraţi? Mai tăcem când ne zice cineva ceva de rău? (nu din servilism şi frică, ci din respect…) Aşteptăm să ni se dea cuvântul să vorbim?  Cum se manifestă, fizic, respectul?  Cum ni se deranjează nouă umorile, comodităţile, când respectăm pe cineva? Şi încă ceva, eu vorbesc de respectul PENTRU cineva, sau CEVA, nu împotriva lui. Vorbesc de respectul pornit din admiraţie, din umilinţă, din poziţionara sub ceva sau cineva, nu de pumn ridicat împotrivă…

Respectul se dobândeşte în copilărie. Noi nu mai creştem copii cu respect. Nu se respectă vârsta, educaţia, cultura, talentul. Toate sunt la grămadă. Copiii sunt egali cu adulţii, toţi copiii sunt talentaţi, toţi au merite, toţi sunt buni, nu se “taxează” nimic. Părinţii numesc personalitate crizele de isterie. Profesorii clachează şi o iau pe arătură. Mass media stă ca un corb la pândă, să ude imediat orice sămânţă de scandal. E o moarte sigură şi nu foarte lentă. În acest haos de respect şi scară de valori mafioţii, baronii, şmecherii, se mişcă precum peştele în apă. (Apropo, şmecher, cuvântul şmecher aşa cum îl înţelegem noi astăzi e un neologism, pe vremea copilăriei mele şmecher era un paria, unul care nu făcea nimic, şi nu se ştie cu, se descurca, desigur+la limita legalităţii. Astăzi copii spun la două vorbe şecher când se referă la ceva “cool”)

Cele mai mari şi mai importante lucruri din macro, se rezolvă în micro. Dacă am reuşi cumva să începem să creştem din nou copii buni, copii calmi, copii respectoşi, nu genii, nu beizadele, am putea avea încă o şansă. Dar nu o avem. E nevoie de mame. Lumea asta are nevoie de mame, ţipă după mame, şi mame nu sunt!

 

 

 

 

 

de la teatru la tv şi retur


Revenirea, parţială sau definitivă, încă nu mi-e clar, la teatru, m-a pus în postura de a deschide cutia cu maimuţe a adaptărilor şi adecvărilor mele profesionale. Mi-am amintit de perioada cât am lucrat trei schimburi, nonstop, fără sâmbătă şi duminică. Ieşeam de la schimbul trei dimineaţa la şase şi jumătate şi intram la schimbul doi la două şi jumătate, în aceeaşi zi. Aşa era frogramul la Biofarm înainte de Revoluţie. Eram venită dintr-un Târgu Mureş patriarhal într-un Bucureşti mare, cu un aer cosmopolit, care  în ciuda anilor comunişti mai păstra un oareşce farmec interbelic. Grădina Cişmigiu, în vecinătatea căreia locuiam era un loc de visare, era chiar şi o bibliotecă acolo! şi multă linişte. Cea mai mare bucurie însă era să-l văd pe Dinică sau pe Iordache, intrând sau ieşind de la vreo repetiţie. De fascinaţia lor nu am scăpat niciodată. Când l-am cunoscut cîţiva ani mai târziu pe Dinică mă holbam la el ca o idioată la maimuţa vorbitoare!

Dar era vorba de pandora adaptărilor.

Nu era numai adaptarea unei ardelence la Bucureşti ci şi a unei fete de director, copil oarecum răsfăţat şi teribil, la statutul de muncitor.Restul muncitorilor din fabrică ştiau desigur cine e tata-nu de la mine, fireşte!-şi mă priveau ca pe o struţo cămilă. Argumentul că trebuia să muncesc fiindcă facultatea de regie era doar la seral nu era desigur unul convingător. Din punctul lor de vedere, să fii fată de director trebuia să bată aceste aspecte administrative. Dar în trei ani, am ajuns un muncitor bun. Am făcut exact ceea ce făceau şi ceilaţli, ba chiar ceva în plus. Am fumat noaptea pe acoprişul intreprinderii, m-a prins securitatea, m-au ameninţat că-i fac rău tatei, a fost un interogatoriu la patru dimineaţa, un vis pentru cei 18 ani ai mei. Ca dovadă că şi azi aş putea povesti incidentul cu lux de amănunte. Poate chiar am s-o fac. leitmotiv era “minţi”. La orice spuneam, ei ziceau”minţi”….

Următorul hop a fost intrarea în televiziune. Lume în care nu contează individul ci echipa. Mi-a luat mult timp să procesez această informaţie. Eram foarte obişnuită cu ideea că pot şi eu ca Richard să spun “deci, scânteie soare!”. Lecţia televiziunii a fost una valoroasă. Am învăţat să nu-i mai judec pe oameni după talent şi inteligenţă, aşa cum era exerciţiul meu, ci după putere de muncă, colegialitate, disponibilitate şi anduranţă. Foarte importantă anduranţa! Pe frontul de luptă te ajută mai mult umărul de lîngă tine decât cel mai bun lunetist.

Din păcate societatea s-a schimbat şi televiziunea, ca o oglindă ce e, s-a schimbat şi ea. pentru că nu vă amăgiţi, nu daţi vina pe tv, nu acuzaţi conţinutul slab, este doar o oglindă a noastră. Chiar dacă renunţăm la tv, nu rezolvăm nimic, este ca şi când am considera că dacă nu ne uităm în oglindă devenim automat mai frumoşi.

Şi după ce mi-a reaşezat toate aceste valori, am revenit în teatru. Unde din nou trebuie judecate lucrurile după inteligenţă scenică şi talent. Dar iată că omul de televiziune din mine urlă după colegialitate, echipă şi anduranţă. La sfîrşitul zilei, fie că e vorba de tv, teatru sau sculer matriţer, ceea ce sunt conform diplomei de BAC :), singurul lucru care contează este la cîţi oameni te poţi gândi şi să-ţi râdă sufletul.