Ca un cititor bătrân, ce mă aflu, arareori mă mai entuziasmez de o carte, rușine să-mi fie pentru această anchiloză emoțională. Ei bine, aceasta carte m-a rejuvenat, pe mine cititorul tăbăcit. Mi-aș dori tare mult să vă pot transmite acest entuziasm.
O să o iau pe puncte ale entuziasmului.
Starea
Dacă ar fi să citesc un manual de istorie, așa mi-aș dori să fie scris. Cu eleganță boierească, că doar Jurgea Negrilești chiar asta e, cu un soi de detașare afectivă care nu cade niciodată în răceala. Autorul ni-i prezintă pe toți, fără cinismele cu care ne a obișnuit contemporaneitatea, fără tușe groase, fără unghiuri subiective închise pe plus sau pe minus. Un rafinament al crearii personajelor magistral. Daca ar fi să aleg o reprezentare plastică a cărții, aceasta ar fi în pastel. E o acuarelă a societății, nu e o frescă a ei. Conturile se pierd, binele se impregnează de rău și răul de bine, mai degrabă într-un balet decît într un război.
Portretele
Portetele personalităților istorice sunt minunate. E prima carte în care l-am înțeles, l-am văzut, l-am zărit pe Regele Carol al II lea. Prezentat ca un tip super citit, informat în foarte multe domenii, curios, atent, într-o perioadă în care toată lumea băjbîia el a știut să-și creeze o rețea de spioni care l-au informat asupra a ceea ce avea să se întâmple, la rândul lui informându-și aliații, care însă nu l-au crezut. La aceste trasături, se mai adauga una care asemenea ursitoarei celei rele, distruge tot ce-au oferit cele dinainte a ei. Nu, nu este vorba de afemeiere, așa cum s ar crede. E vorba de o sete de putere și o dorință de control, manifestate printr-un fel grosier și dur. O poveste foarte faină ni- l prezintă așa cum e, cu o minte sclipitoare dublată de o lipsă completă și totală de scrupul.
„ Nu-mi trebuie avocați care să-mi explice Consttuția, am nevoie de dulăi care mușcă. Cine spune asta? Carol al II -lea, stând de vorbă cu Cezar Petrescu, pe atunci director al ziarului România. A fost o vreme cînd Regele a fost subjugat de farmecul lui Cezar. Lucrurile au mers până acolo încât Carol i-a dăruit o pereche de butoni de manșetă cu cei doi ”C” încărligați. Ia plătit și datoriile de la jocul decărți. Aici însă carol ăși trădă firea calică. Oamenii Palatului au lansat zvonul că se desființează România, și că Cezar petrescu era în dizgrație.Atunci, cămătarii din București, din Dudești, s au grăbit să vîndă polițele lui Cezar cu mari reduceri.
-Ți-ai plătit polițele, i-a spus Regele lui Cezar, banii ț- i vor reține din drepturile de autor. nemaipomenit! Reținerile s-au făcut la valoarea nominală, iar Fundațiile Regale-Editura, căștigă sută la sută”. Astăzi am numi asta un excelent spirit antreprenorial și este o schemă care se practică la scară mare.
De asemenea portrete, aflate din primă sursă și foarte bine construite abundă cartea. Și nu sunt doar portretele unor oameni. Ele pot fi deopotriva ale unei clădiri, cum e Capșa, a unei fabrici, cum e Bragadiru și tot imperiul aferent, sau al unui bombardament intens si neașteptat, ca cel din fatidica zi de 4 aprilie 1944.
Ton of voice
Spuneam la început că așa mi-ar plăcea să fie scris un manual de istorie, desigur, e mai greu să găsim ceva scris, gen jurnal, din perioada lui Mircea cel Bătrân. Dar aș vrea să iau de la Jurgea Negrilești acest fel de a fi totodată și în mijlocul istorie și-n afara ei. Pentru că așa e scrisă toată cartea, cu un soi de dedublare lucidă. Pentru că nu vrea să ridice nimic în slăvi, dar nici să coboare în canale, reușește preformanța de a te face să fii mândru de țara de ta. Dacă nu putem fi mândri de România de acum, măcar atâta consolare să avem. Pentru un copil crescut în comunism, cu poezii patriotice și defilări de 1 Mai și 23 August, care a refuzat ani de zile să mai citească istorie, care apoi a fost asaltat de contra istoria care ne prezintă ca pe o șară vai mama ei, care nu a supraviețuit decât datorită lașității, scrierea lui Jurgea Negrilești e o gură de aer, de echilibru.
M-au interesat indeosebi pasajele despre legionari. Nu-i prezintă deloc într-o lumină roz, nu ni-i arată altfel decât imaginea pe care au susținut-o și comuniștii despre ei, și anume niște exaltați care și descărcau exaltarea prin pistol. Imagine pe care mi-o confirmă un alt istoric de încredere, Pr Virgil Gheorghiu. Desigur, au fost și excepții. Cum ar fi Părintele Papacioc. Și alții mulți, pentru care nu pistolul era soluția. dar ideea de violență îi înconjura ca o aură întunecată.
Bucureștiul prezentat de Negrilești este un oraș viu, efervescent, unde s-a trăit mult și bine, unde războiul a intrat târziu și poate tocmai de aceea dispus să-și ia revanșa pentru timpul de pace. Societatea era clar straificată, oamenii știau unde le e locul, fiecare combinându-se cu cei de teapa lui, excepție făcând jurnaliștii și artiștii care aveau un fel al lor de a transcende scara socială. Dar unde fiecare își avea locul său și era respectat pentru ce făcea. Unde cuvântul ”domnule” avea un sens peiorativ, puțin jignitor, spre deosebire de apelativul ”coane” cel care trăda respectul pentru un sânge albastru. Cum am ajuns de la ”coane” la ”coaie” cu trecere prin domnule și tovarășe, e istorie.
Bucurați-vă datorită aceste cărți de o Românie pe care nu ați trăit -o, nu fiindcă v-ați născut voi prea târziu ci fiindcă a murit ea prea repede, trădată de toată lumea.
1001decarti 