Armata lui Alfie, armata inocenților


Cel mai greu lucru, cea mai mare realizare, suma tuturor calităților, mi se pare a fi , în ziua de azi, să-ți păstrezi optimismul, mintea întreagă și încrederea în bine. În adevăr, în justiție, in triumful logicii și al bunului simț. Lumea asta, gestionată de statele laice și de homunculii care le conduc, face tot ce i stă în putință să te convingă că e cum spune Dante,  ”lasciate ogni speranza, voi ch”entrate ”.

Cazul familiei Smicală, descompusă de statul Finlandez, fără niciun motiv real, că dacă era vreunul, se anunța și enunța până acum. Între timp copiii mici sunt despărțiți de mamă și probabil își pierd, bieții de ei, încrederea în viață și-n bine cu fiecare secundă care trece. La mamă nici nu pot să mă gândesc, mă rog doar să o țină Dumnezeu întreagă  pe Camelia până trece urgia asta. De câte ori mă gândeasc le ea îmi spun că ar trebui s o cheme Iov și nu Smicală, pe numele de familie.

Acum, povestea asta cu Alfie. Cum să decidă un spital că un bebeluș trebuie omorât? Cum să se opună un spital unui act mediacl? Cum să se lupte prin instanță tinereiii ăia care sunt părinții lui Alfie și care fac omenescul posibil  și-l depășesc, devin niște eroi ai curajului, niște demonstrații vii despre ce înseamnă iubirea și puterea pe care ți-o dă ea. Noi cum trăim? Cum de nu ne smulgem părul din cap fir cu fir când auzim din astea?

Mi-e limpede că există forțe dezlănțuite care vor să ne convingă că nu există Dumnezeu. Dar asta doar dacă privești la rece, fiindcă la cald îți dai seama că numai Dumnezeu îi poate întări și ține pe oamenii ăștia să treacă prin aceste iaduri hand made, făcute pe comandă, alese pe sprânceană, tot unul și unul…Ieri am citit și că poliția din Anglia amenința că vor exista urmări pentru cei care-i susțin pe părinții lui Alfie !!!, așa zisa lui armată, care a depășit cu mult granițele țării. Armata lui Alfie e formată din toți cei care cred că niciun tribunal, niciodată, nu are dreptul de a decide dacă un inocent are dreptul să trăiască. Inocenții nu-s din lumea asta, de asta lumea asta nu are niciun drept asupra lor, chiar dacă are puteri.

Cum să nu înebunești când mama e înlocuită cu sintagma ”Părinte 1”. Citesc acum o carte scrisă despre începuturile secolului ( Troica amintirlor, sub patru regi-Gh Jurgea Negrilești, Editura cartea Românească ) , atunci Franța era numită masonică și din cauza asta asimilată antihristului. Idee validată și de capetele regilor puse în coșuleț, desigur…Nu pot însă să nu mă gândesc că nu e o coincidență că tocmai de acolo pleacă legiferarea termenului de Părinte 1.

Noi în România avem un președinte care ba își aruncă haina pe capota mașinii, deranjat că slujnica Românie îl lasă să-și ducă singur povara mantoului, ba dă la pedale și l bîrfește pe prim minstrul țării, care oricum ar fi el sau ea, ar trebui ca măcar de ochii lumii să i se acorde o oareșcare considerație, că ești ditamai președintele nu țața Floarea din Căcănarii de Câmpie, și să nu mai trăim iarăși scenele cu Părintele 1 al țării care se ceartă cu Părintele 2, în timp ce noi copiii, știm că ne așteaptă un nou divorț care numai lucruri bune nu anunță, că am avut parte de scenariul ăsta de ni s-a acrit…. ca să nu spun că domnul președinte ar putea lua și niște lecții de română, că sintagma ” să fiți asigurați că” suna mai degraba a subtitrare de Veveritza_bc  decât de președinte al unei țări.

Singurul fel în care poți să nu-ți pierzi mințile, e Dumnezeu. Nu am alt răspuns. Laicatul face tot ce poate ca să ne demonstreze că justiția și dreptatea sunt piese de muzeu, dacă vor fi existat vreodată. De la copii luați cu japca de lângă părinți, bebeluși condamnați de spital și tribunal la moarte, minoriăți care sunt importante decât majoritatea, pe principiul că minoritățile sunt mai multe și majoritatea e doar una, de la refugiați tratați mai bine decât cetățenii țării, de la elevi care dictează sistemul de învățământ și-și trag profesorii de urechi prin tribunale, până la….

Nu, nu e infernul, și nici măcar o umbră a lui. Este doar o negreală care se încearcă însinuată în retină până a ajunge să credem că e chiar retina.

Nu, nu e.

 

Dumnezeu va avea ultimul cuvânt, așa cum l-a avut pe primul, să nu uităm asta. Dacă aveți credință, mulțumiți pentru ea, țineți vă de ea, rugați-L pe Dumnezeu să v-o întărească, dacă nu aveți, rugați-vă să v-o dea. Primul pas e să nu vă mai bateți cu cărămida în piept că sunteți deștepți, fiindcă atunci sigur cade ”piatra din capul unghiului” peste voi…

Advertisements

Să cultivăm ogorul cu întrebări simple. Esenţiale.


Ni se pare perfect normal să asigurăm ce avem mai de preţ. Casa, maşina, terenul, sau artiştii-vocea, fotbaliştii,-piciorul . Specificarea în Constituţie că familia este uniunea dintre un bărbat şi o femeie este exact o asemenea asigurare. Când ne asigurăm de ceva, nu ne dorim ca acel lucru să se întâmple doar de dragul de a înacasa poliţa, nu? Nu ne dorim o inundaţie ca să ne încasăm banii şi să ne apucăm să rezidim casa.

Mărturisesc că atunci când am auzit prima dată de această iniţiativă, nu mi s-a părut oportună, m-am gândit că ameninţarea e mult prea îndepărtată, dar cînd am văzut câtă înfierare a produs, cât dispreţ, câtă ură, s-o zicem pe a dreaptă, mi-am dat seama că cineva mult mai conectat decât mine la pulsul ţării a presimţit bine acest pericol. Eu când am semnat m-am gândit că vom fi nişte fraieri care vor crea o furtună într-un pahar cu apă. de fapt, ochii luceau în întuneric şi aşteptau doar un semnal.  Şi iată că de atunci, ca semnatar al acestei coaliţii m-am văzut făcută cu ou şi cu oţet, şi asta m-a determinat să-mi pun mult mai multe întrebări ca înainte.

“Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus”

Un lucru simplu, firesc, trebuie schimbat. Apei i se spune dintr-odată să urce în amonte. Şi toată lumea se zădărniceşte să facă acest lucru posibil. Venim, betonăm, turnăm şape, înălţăm unde era jos, susul îl săpăm să devină jos,  doar, doar reuşim să întoarcem cursul apei. Nu reuşim.

Homosexualitatea a fost pe tapet de la romani înoace. Dar ei, care normau tot ce se poate norma, nu s-au gândit nicio secundă să normeze acest lucru. De ce? Fiindcă erau băieţi deştepţi şi ştiau că decadenţa nu trebuie stipulată prin lege, fiindcă ar fi însemnat, exact ceea ce înseamnă şi-n ziua de azi, adică haos, sfârşit. Şi romanii erau ordonaţi din fire, chiar dacă decadenţi după program. Ceea ce e ok. După program, în liniştea casei lui, fiecare are dreptul să-şi trăiască viaţa cum crede de cuviinţă. Doar să nu-mi pretindă respect dacă nu-l simt. Să nu dea o lege care să spună că eu TREBUIE să respect o categorie dacă eu nu simt asta. Să tolerez, da. Să respect şi să mă supun, nu.

Toată natura este organizată şi funcţionează doar prin întâlnirea  dintre un mascul şi o femelă. Ştecherul se bagă în priză şi nu în alt ştecher , ca să genereze curent. Şi uite cum ajungem noi să explicăm gaura covrigului numai fiindcă sunt unii care se fac că nu o pricep. Toată lumea o pricepe. Primii care o pricep, sunt chiar ei. De aici dorinţa de a se împăna cu cultură, educaţie, rafinament, toate acestea sunt valori adăugate dintr-o dorinşă de a-şi demonstra meritele tocmai ca să fie acceptaţi.

Nu e nicio mamă de fată sau băiat să şi -i dorească homosexuali sau lesbiene. Dacă se întâmplă, iubirea nu dispare, dar este însoţită de durerea de a opri un curs firesc. Până la urmă, de ce nu mai e bun firescul, de ce trebuie el împănat cu Firesc 1, Firesc 2, Firesc 3? Cine poate dori să distrugă cuvântul mamă, şi să-l înlocuiască cu cel de Părinte 1? Ce bine poate veni din excluderea cuvîntului mamă, şi pentru cine?  Va trebui să ne schimbăm apoi şi baladele, Manole să n-o mai zidească pe Ana, ci pe Gheorghe, sau pe Ion, ca să fim “corecţi”.

Cea mai mare manipulare a secolului, şi din păcate izbutită, a fost ideea că această coaliţie este împotriva homosexualilor. Nu este împotriva lor, că împotriva înseamnă un atac, nu este atac, este act de protecţie, de delimitare. E un zid de apărare nu o agresiune. Câţi homosexuali căsătoriţi până în ziua de azi în România sunt? Niciunul, că nu dă voie legea. Câţi homosexuali prigoniţi sunt, cu adevărat? Tot niciunul.

Deci unde e agresiunea dacă eu nu îţi iau ţie nimic din ceea ce ai ci doar îmi protejez ideea de familie pentru viitor. Repet, nimeni nu vrea să încaseze o poliţă de asigurare doar de dragul banilor. Am avut colegi homosexuali, numai prigoniţi nu erau. În schimb simţeau nevoia să spună zi de vară până în seară că ei sunt homosexuali…de ce, nu ştiu. Şi lumea îi lăsa în pace.

Problema mare sunt cei care nu au curajul să-şi asume părerea, laşii. Cei care ar fi de partea Coaliţiei dar le e teamă să nu fie numiţi retrograzi, anacronici, spălaţi pe creier…

Maşinăria de atac împotriva Coaliţiei este exact aceaşi ca împotriva preoţilor. Se aruncă lucruri fără nicio bază şi se aşteaptă efectul în timp. Picătura chinezească nu a dat niciodată greş. Oamenii au foame de minciună, îşi doresc să afle lucruri din ce în ce mai gogonate. Exemplul acela de jurnalism, cu “un câine a muşcat un om”, nu e ştire, “un om a muşcat un câine, da”, funcţionează perfect. Sunt cohorte de reporteriţe care vânează senzaţionalul în dezlănţuirea lui negativă. Ele nu gândesc, ele ştiu doar că trebuie să se întoarcă cu o dejecţie în dinţi, oricât de mică, ca să nu cer împrumut la vecina mea furnică, că-i zgârcită şi nu-mi dă…Ele sunt doar pionii, vînătoare de senzaţional asigurător de laude, promovarepe scara profesională. În fruntea lor sunt din păcate oameni deştepţi, care ştiu ce fac, care poate au chiar mustrări de conştiinţă şi trebuie noapte de noapte să se anihileze cu băutură sau droguri, asta până la uciderea conştiinţei. Atunci devin cu adevărat malefici.

Încetul cu încetul suntem făcuţi să credem că nu mai putem aştepta nimic bun.Că lumea toată e un film prost unde bubuie ceva tot la două minute, cu nişte efecte colosale… Ba da, putem, acel”bun” pentru care ne luptăm. Pentru început e suficient să începem să ne folosim propriile creiere. Şi să ne întrebăm. Să ne întoarcem la întrebare. La întrebări simple.

E bine că sunt bărbat, ce înseamnă asta? Dar să fii femeie?

Ce e o mamă?

E bine ca ai mei copii sau nepoţi să aibă o bunică şi un bunic, sau un ceva soi de bunici?

Cum îmi place mai mult bărbatul, fardat, rujat şi în fustă, sau în cămaşă cu mânecile suflecate şi oareşce pantalon?

Cât din ceea ce vine “din afară” e bun şi la cât trebuie să mă deschid?

Cât gândesc cu mintea mea şi cât cu a patronului meu?

Cel care îmi plăteşte leafa îmi dă şi kitul de gândire, fiindcă el are cheia şi lăcata?

Capul ce se pleacă sabia nu-l taie, fă-te frate cu…până treci puntea, sunt vorbe bune?

Părinţii, bunicii, strămoşii mei au fost toţi aşa nişte proşti de au stat pe lângă biserică? dacă ei au fost aşa proşti, cum de eu sunt aşa deştept?

E chiar aşa de rău să ai o mamă, o ţară, o limbă?

E ceva revoluţionar să înjuri tot la două vorbe, să asculţi manele şi să vorbeşti agramat?

Toţi papagalii vorbitori sunt modelele tale de viaţă? În ce vrei să le semeni?

Trăim vremuri în care e desuet să ai întrebări fiindcă răspunsurile îţi vin gata digerate chiar înainte de a apuca să gândeşti o întrebare. Să facem efortul de a sădi ogorul întrebărilor esenţiale. Să devenim din nou adolescenţi, vii, efecrvescenşi şi să ne uităm la lumea asta cu ochi proaspăt. Ne place ce vedem? Ne place ce am sădit? Dacă nu, să smulgem din rădăcini tot ce e greşit, şi să punem brazdă nouă. Adică pe aia veche, a bunicilor.