Remaiat familie


Se facea un sac mare cu toţi ciorapii cărora le fugise firul, unde le fugise, te întrebai copil fiind, dar nu aveai timp de multe detectivisme ciorăpistice, mama te trimitea fuguţa la remaiat ciorapi. “Remaiat”, iata un cuvănt care mi-a rămas în memoria sonoră, are o anumită muzicalitate, trebuie să recunoaşteţi. După 89 mult timp am râs şi ziceam că guvernul a fost remaiat, în loc de remaniat, ceea ce desigur, oarecum aşa şi era.

Ei, revin la sacoşa de un leu, plină cu dresuri încolăcite frumos, ca nişte şerpi dormind. Mă duc cu ei la doamna de la remaiat. Doamna e învârstă tare, sau cel puţin aşa mi se pare mie, cu mintea de copil. Când eşti copil tot ce trece cu un cap peste înălţimea ta, e bătrân. Doamna de la remaiat este sigură pe ea ca un neurochirurg. Ia fiecare ciorap în parte, îl rulează pe mână şi numără ochiurile care au fugit. La final zice sigură. pe ea, ăsta poate fi salvat,, sau îmi pare rău, ăsta trebuie sacrificat. Durează să consulţi fiecare ciorap în pace, şi copiii în general nu stau bine cu răbdarea, iar eu eram în top. Dacă dintr-o sacoşă puteau fi recuperaţi fie şi 2 sau 3 mama era  fericită, nu se găsesc dresuri….

Acum avem dresuri. Şi au dispărut atelierele de remaiat -remaniat ciorapi. Nu prea mai sunt nici ateliere de cismărie, nici de ascuţit cuţite, nici de pielărie…acum totul se aruncă, nimic nu se mai remaiză. Nici măcar familiile. Mai ales, familiile. Ele se remaniază. Trăim într-o lume în care nimic nu se mai repară, totul se aruncă. Inclusiv omul. Mai ales, omul. E cineva care se uită, şi dintr-o sacoşă, două de oameni, abia dacă mai salvează doi sau trei.

 

 

Advertisements

Unde mai e respect înafară de # ?


Mai există oare o categorie profesională respectată?

Mai an erau respectaţi profesorii, medicii, juriştii, inginerii, parctic toată intelectualitatea, tot omul care făcuse o facultate merita o steluţă invizibilă în piept. El ştia că e acolo, societatea ştia că e acolo. Nu prea se făcea tapaj de asta, deşi se mai întâmpla să vezi pe câte o plăcuţă “inginer x” sau “doctor z”. Nu erau funcţii ca acum, pe cărţile de vizită, ci profesii. Ele nu atestau câştigul ci învăţătura, impactul social pe care-l aveai. Reflectau oamenii care ascultau de tine, cei ale căror vieţi erau impactate de profesia ta. Aveai mulţi oameni în subordine, luai multe decizii, erai respectat. câştigul nu era un factor, de exemplu un muncitor cu grad cinci de calificare putea câştiga cât un director de intreprindere sau un medic.

Acum, lucrurile stau altfel. Toată lumea are diplome şi cu toate acestea nimeni nu mai poate înţelege ce scrie pe o carte de vizită. Sunt nişte funcţii inventate de ţi-e greu să mergi pe firul roşu al logicii ca să-ţi dai seama dacă omul lucrează cu mopul sau cu op-ul.

Profesorii, de exemplu, după ce că au lefuri mici sunt luaţi la trei păzeşte de părinţi şi de elevi, trebuie să stea frumos la orele de dirigenţie şi să le explice de ce copiii lor atât de asemănători cu Einstein au rezultate  proaste. De vină nu pot fi decât profesorii, pe cale de consecinţă, dai cu tunul şi nu mai vrea nimeni să fie profesor. Ajung în învăţământ doar cei care nu-şi găsesc de lucru în altă parte. Dar nu i poţi condamna pentru asta. Salarii mici, elevi cu “personalitate”, părinţi “care ştiu tot”. Ce să ceri mai mult de atât? Un glonţ în ceafă.

Să trecem la medici. Salarii mici, sunt acuzaţi că sunt şpăgari, pleacă pe capete acolo unde nimeni nu-i acuză de nimic, fiindcă iau salariul corect, unde sistemul lucrează, unde nu sunt acuzaţi de malpraxis de câte ori se întămplă ceva, unde societatea nu e umorală şi virală. Rămânem fără medici într-un ritm mai alert decât cel al defrişăriilor. Se închid secţii peste noapte. Exemplu concret: eram anul trecut cu mama la Sf Ioan, era după un AV, pe targă, cu sânge-căzuse,  eram deja în spita de vreo opt ore, ne plimba de la o secţie la alta şi mi se zice într-un final apoteotic să cobor la neurologie. Coborâm şi aşteptăm vreo oră şi jumătate, întrebând pe unul şi altul şi spunându-ni-se că încă nu a venit medicul, dar urmeză să vină din clipă în clipă. Nu eram singurii care aşteptam neurologl acolo… până când o asistentă  ne spune ” noi nu mai avem secţie de neuro de două zile” Pentru că orice secţie nu e dată de birou sau de plăcuţa de pe uşă ci de medicul din interior. Nu e medicul, nu e secţie.

Respectăm oare poliţiştii? Da, ştiu, deja râdeţi. Magistraţii? Inginerii? Artiştii? Sportivii? Numai câte bătăi de joc am auzit eu la adresa lui Hagi sau Halep… de preoţi, nici nu mai spun. Nu respectăm pentru că nu mai ave ce înseamnă de fapt respectul. Ni-l pune în piept, la profil, defilăm cu el dar ce înseamnă.

Ce simţi când respecţi pe cineva, cum te comporţi? Ai mai pupă mâna cuiva, a unui părinte bătrân, a naşului, a preotului? Ne mai ridicăm în picioare când intră cineva mai bătrân în încăpere? Ne plecăm ochii când suntem mustraţi? Mai tăcem când ne zice cineva ceva de rău? (nu din servilism şi frică, ci din respect…) Aşteptăm să ni se dea cuvântul să vorbim?  Cum se manifestă, fizic, respectul?  Cum ni se deranjează nouă umorile, comodităţile, când respectăm pe cineva? Şi încă ceva, eu vorbesc de respectul PENTRU cineva, sau CEVA, nu împotriva lui. Vorbesc de respectul pornit din admiraţie, din umilinţă, din poziţionara sub ceva sau cineva, nu de pumn ridicat împotrivă…

Respectul se dobândeşte în copilărie. Noi nu mai creştem copii cu respect. Nu se respectă vârsta, educaţia, cultura, talentul. Toate sunt la grămadă. Copiii sunt egali cu adulţii, toţi copiii sunt talentaţi, toţi au merite, toţi sunt buni, nu se “taxează” nimic. Părinţii numesc personalitate crizele de isterie. Profesorii clachează şi o iau pe arătură. Mass media stă ca un corb la pândă, să ude imediat orice sămânţă de scandal. E o moarte sigură şi nu foarte lentă. În acest haos de respect şi scară de valori mafioţii, baronii, şmecherii, se mişcă precum peştele în apă. (Apropo, şmecher, cuvântul şmecher aşa cum îl înţelegem noi astăzi e un neologism, pe vremea copilăriei mele şmecher era un paria, unul care nu făcea nimic, şi nu se ştie cu, se descurca, desigur+la limita legalităţii. Astăzi copii spun la două vorbe şecher când se referă la ceva “cool”)

Cele mai mari şi mai importante lucruri din macro, se rezolvă în micro. Dacă am reuşi cumva să începem să creştem din nou copii buni, copii calmi, copii respectoşi, nu genii, nu beizadele, am putea avea încă o şansă. Dar nu o avem. E nevoie de mame. Lumea asta are nevoie de mame, ţipă după mame, şi mame nu sunt!

 

 

 

 

 

Recurs pentru tatăl meu! Şi al tău


O statistică spune că 63% dintre români îşi bat copiii. Nu ştiu cum sunau întrebările chestionarului , nu ştiu cum au fost formulate întrebările, nu ştiu ordinea lor, nu ştiu cum e definită bătaia. Cert este că acum pe mediile de socializare a apărut o campanie sau ce o fi, care spune ceva de genul “dacă eşti dintre cei 37% pune poze cu copilul tău”.  No, fain! Adică părinţii sunt cum ar veni de două feluri, ăia răi, care-şi bat copiii şi ăia buni, care nu. Ăia răi sunt evident mai mulţi. Ce simplificare.

Haideţi să vă spun aşa. Sunt mulţi părinţi care nu-şi bat copiii pentru că, de exemplu:

nu-i văd. Ori sunt la bunici cu anii, pe la ţară sau pe te miri unde  ori dorm seara cînd ajung acasă.

Sau: nu-i interesează. Copii stau ore în şir cu un telefon sau o tabletă în faţă, părinţii la propriile calculatoare, în casă e linişte şi la vară cald.

Dacă ai un minimum de conştiinşă şi de responsabilitate, după ce faci un copil, trăieşti cu întrebarea “sunt un părinte bun? fac ce trebuie? ” E o tensiune de care nu scapi. Dacă îi dai, te întrebi dacă-i dai cît trebuie, cum trebuie. Dacă nu-i dai, te mustri pe tine că n-ai să-i dai destul. Aici, desigur, nu mă refer la bătaie. Dacă stai cu el, îţi spui că ar trebui să stai mai atent, să faceţi mai multe împreună, apoi îţi spui că stai prea mult cu el şi că ar trebui să mergi mai mult la munca, să-i poţi lua una şi alta. Dacă eşti permisiv, te întrebi dacă nu eşti prea permisiv, dacă eşti aspru, nu dormi noaptea că ai fost prea aspru. Şi asta, zilnic, la nesfîrşit. Doar fiindcă-l iubeşti şi-i vrei binele. Faci acest balet minunat , pe o frânghie numai de tine văzută. Şi e bine că e aşa. E necesar să fie aşa. Asta te ţine treaz, alert, ca părtinte.

Şi uite cum o chestiune gravă, adîncă, de conştiinşă este translată ex abrupto într-o statistică. “Nu-mi bat copilul, deci sunt un părinte bun”.

Eu cred că o palmă la vremea ei, face minuni. Eu mi-am luat-o de la ai mei, de cîterva ori, şi le sunt foarte recunoscătoare pentru fiecare palmă primită. Ştiu exact contextul în care mi le-am luat, ştiu ce am spus şi am fost obraznică şi eu cea de acum mi-aş fi tras mie celei de atunci, mult mai multe.

Şi da, mi-am pocnit ( palmă peste ceafă, palma peste fund)  ocazional copiii. Dar nu cred că i-am traumatizat, nu cred că asta m-a făcut un părinte rău. Şi nu cred că dacă nu i-aş fi pocnit aş fi fost un părinte bun. Cred că expresia “de la caz la caz” este regele absolut în ceea ce priveştre relaţiile dintre părinţi şi copii. Nu cred că e cazul să intervină statul sau vreun organism exterior decît în acele foarte rare, extrem de rare cazuri de adevărată violenţă. În general părinţii vor binele copiilor şi copiii ştiu şi apreciază asta, chiar dacă metodele mai derapează uneori.

Îmi pare tare rău de toţi cei care îşi pun acum poze cu copiii lor pe FB convinşi că cea mai bună metodă educativă este ca sub orice formă, niciodată, să nu-ţi baţi copiii. Sper să nu ajungă să regrete aceste defilări de părinte fericit.

Bătaia nu e bună, nici pentru copii, nici pentru adulţi. Ea dovedeşte sfîrşitul comunicării civilizate între doi oameni, dar o joardă la vremea ei, face minuni. Dă o limită şi deschide în acelaşi timp calea spre dialog. Până şi Iisus a luat biciul , până şi Sf. Nicolae a tras o palmă. Existe anumite momente, rare şi bine punctate,  care cer gesturi, nu vorbe. Şi copilul înţelege mai multe dintr-o pălmuţă decît dintr-un discurs lung, plicticos, care-l depăşeşte şi-l oboseşte.

Cred că am avut nişte părinţi buni şi cred că tatăl meu ar merita foarte tare să-şi pună poza cu mine pe FB  chiar dacă statistic intră în cei 63%. De fapt eu aş face pentru tata o categorie de “tată 100%” şi dacă o fac eu, fiica lui, vă poftesc pe voi să mă contraziceţi. Doar că am să vă întreb în baza cărei autorizaţii, cărei legi vă pronunţaţi voi în ceea ce-l priveşte pe tatăşl sau pe mama mea.

Nu-i batem, dar îi lăsăm ore în şir pe tablete şi telefoane şi laptopuri unde se uită la violeşşă, îi lăsăm să vadă ştirile, care sunt absolut groaznice, de la şase şapte ani ştiu deja să citească şi navighează pe internet liberi şi nimeni nu ştie ce citesc, ziarele abundă de fotografii sinistre, nici nu trebuie să le cumperi, urlă de pe tarabe.

Şi să vă mai spun ceva. La şcoală cei mai bătăuşi şi agresivi sunt copiii care n-au auzit în viaţa lor de o joardă sau o pălmuuţă la fund, dar din păcate, statistica asta n-a făcut-o nimeni.

Ca să nu mai spun de copiii nebătuţi ai Americii,care  pun mâna pe arme şi fac prăpăd.

Violenţa nu e un răspuns în sine, niciodată. dar îi rog pe toţi părinţii care se bat cu pumnii în piept că nu-şi altoiesc copii să nu mai înjure la semafoare, să nu mai joace jocuri cu împuşcături, să nu mai bîrfească şi să nu mai vorbească de rău (nu cred că violenţa verbală e mai puţin nocivă) şi în general, se fie non violenţi cu adevărat. Ăn profunzime. Altfel totul e doar o mascaradă ieftină numai bună de pus insigna de părinte bun în piept. Ei bine, am o veste pentru voi, dragii mei părinţi din cei 37″ care vă mândriţi că nu vă bateţi copiii: acea insignă nu există!

Şi cînd copilul tău va avea 20, 30 sau 40 de ani, nimeni nu va ţine cont de cîte palme i-ai tras, ci dacă e bine crescut, echilibrat, muncitor, modest, la locul lui, sociabil etc etc etc Aşa că să ne străduim să creştem bărbaţi buni şi femei bune şi să ne preocupăm mai puţin de insignele noastre de părinţi ultra extra mega para moderni şi buni!