Armata lui Alfie, armata inocenților

Cel mai greu lucru, cea mai mare realizare, suma tuturor calităților, mi se pare a fi , în ziua de azi, să-ți păstrezi optimismul, mintea întreagă și încrederea în bine. În adevăr, în justiție, in triumful logicii și al bunului simț. Lumea asta, gestionată de statele laice și de homunculii care le conduc, face tot ce i stă în putință să te convingă că e cum spune Dante,  ”lasciate ogni speranza, voi ch”entrate ”.

Cazul familiei Smicală, descompusă de statul Finlandez, fără niciun motiv real, că dacă era vreunul, se anunța și enunța până acum. Între timp copiii mici sunt despărțiți de mamă și probabil își pierd, bieții de ei, încrederea în viață și-n bine cu fiecare secundă care trece. La mamă nici nu pot să mă gândesc, mă rog doar să o țină Dumnezeu întreagă  pe Camelia până trece urgia asta. De câte ori mă gândeasc le ea îmi spun că ar trebui s o cheme Iov și nu Smicală, pe numele de familie.

Acum, povestea asta cu Alfie. Cum să decidă un spital că un bebeluș trebuie omorât? Cum să se opună un spital unui act mediacl? Cum să se lupte prin instanță tinereiii ăia care sunt părinții lui Alfie și care fac omenescul posibil  și-l depășesc, devin niște eroi ai curajului, niște demonstrații vii despre ce înseamnă iubirea și puterea pe care ți-o dă ea. Noi cum trăim? Cum de nu ne smulgem părul din cap fir cu fir când auzim din astea?

Mi-e limpede că există forțe dezlănțuite care vor să ne convingă că nu există Dumnezeu. Dar asta doar dacă privești la rece, fiindcă la cald îți dai seama că numai Dumnezeu îi poate întări și ține pe oamenii ăștia să treacă prin aceste iaduri hand made, făcute pe comandă, alese pe sprânceană, tot unul și unul…Ieri am citit și că poliția din Anglia amenința că vor exista urmări pentru cei care-i susțin pe părinții lui Alfie !!!, așa zisa lui armată, care a depășit cu mult granițele țării. Armata lui Alfie e formată din toți cei care cred că niciun tribunal, niciodată, nu are dreptul de a decide dacă un inocent are dreptul să trăiască. Inocenții nu-s din lumea asta, de asta lumea asta nu are niciun drept asupra lor, chiar dacă are puteri.

Cum să nu înebunești când mama e înlocuită cu sintagma ”Părinte 1”. Citesc acum o carte scrisă despre începuturile secolului ( Troica amintirlor, sub patru regi-Gh Jurgea Negrilești, Editura cartea Românească ) , atunci Franța era numită masonică și din cauza asta asimilată antihristului. Idee validată și de capetele regilor puse în coșuleț, desigur…Nu pot însă să nu mă gândesc că nu e o coincidență că tocmai de acolo pleacă legiferarea termenului de Părinte 1.

Noi în România avem un președinte care ba își aruncă haina pe capota mașinii, deranjat că slujnica Românie îl lasă să-și ducă singur povara mantoului, ba dă la pedale și l bîrfește pe prim minstrul țării, care oricum ar fi el sau ea, ar trebui ca măcar de ochii lumii să i se acorde o oareșcare considerație, că ești ditamai președintele nu țața Floarea din Căcănarii de Câmpie, și să nu mai trăim iarăși scenele cu Părintele 1 al țării care se ceartă cu Părintele 2, în timp ce noi copiii, știm că ne așteaptă un nou divorț care numai lucruri bune nu anunță, că am avut parte de scenariul ăsta de ni s-a acrit…. ca să nu spun că domnul președinte ar putea lua și niște lecții de română, că sintagma ” să fiți asigurați că” suna mai degraba a subtitrare de Veveritza_bc  decât de președinte al unei țări.

Singurul fel în care poți să nu-ți pierzi mințile, e Dumnezeu. Nu am alt răspuns. Laicatul face tot ce poate ca să ne demonstreze că justiția și dreptatea sunt piese de muzeu, dacă vor fi existat vreodată. De la copii luați cu japca de lângă părinți, bebeluși condamnați de spital și tribunal la moarte, minoriăți care sunt importante decât majoritatea, pe principiul că minoritățile sunt mai multe și majoritatea e doar una, de la refugiați tratați mai bine decât cetățenii țării, de la elevi care dictează sistemul de învățământ și-și trag profesorii de urechi prin tribunale, până la….

Nu, nu e infernul, și nici măcar o umbră a lui. Este doar o negreală care se încearcă însinuată în retină până a ajunge să credem că e chiar retina.

Nu, nu e.

 

Dumnezeu va avea ultimul cuvânt, așa cum l-a avut pe primul, să nu uităm asta. Dacă aveți credință, mulțumiți pentru ea, țineți vă de ea, rugați-L pe Dumnezeu să v-o întărească, dacă nu aveți, rugați-vă să v-o dea. Primul pas e să nu vă mai bateți cu cărămida în piept că sunteți deștepți, fiindcă atunci sigur cade ”piatra din capul unghiului” peste voi…

Părinţi mici

Sunt fericită că am copii mari, declar aici pe propria-mi răspundere, cu mâna pe inimă, că dacă aş avea copii mici, habar nu aş avea cum să-i cresc, dacă să-i vaccinez sau nu, dacă să-i dau la şcoli de stat sau particulare, dacă să-i pleznesc la cur când fac ceva rau sau să le ţin o predoslovie despre sensul binelui şi al răului, originea speciilor combinată cu walt disney, ca să nu se plictisească.  Orice aş face, aş fi permament terorizată că greşesc, sau că voi fi reclamată la nu ştiu ce telefon al copilului şi nişte domni şi doamne vor da buzna în casa mea, vor trage un şut pisicii şi-mi vor înşfăca copiii.

Apoi ar mai exista atâta şi atâtea cursuri la care ar trebui să merg doar ca să fiu sigură că nu-mi cresc copilul cum trebuie. Am văzut ceva capanie la tv împotriva violentării copiilor. În ele apăreau nişte vedete neaoşe. Şi intense. Şi ele ne spuneau cu glas domol şi tremolo că violenţa nu e bună. Just, nu e. Niciodată, cu nimeni. Doar ca ceea ce vedeam eu, ca om care a crescut doi copii singură, erau părinţi excedaţi, care îşi trăgeau de exemplu copilul de haina ca să-l potolească, sau strigau la ei fiindcă îi lăsaseră nervii. Sunt multe cursuri de parenting care îţi vor explica ce trebuie să faci ca să fii mereu ca Aba ca Zăpadă fărăr să consumi nimic ilegal.

Campania asta, ca mai toate campaniile sociale e minunată dar scopul ei lipseşte cu desăvărşire, scopul bun. În schimb are un ce  rău. Şă ă explic. Există o categorie de părinţi care îşi snopeşte realmente copiii, din păcate, există. O fac pe fond de sărăcie care duce la insuficienţi bani pentru bătură şi de aici la nervi şi frustrare, care se varsă pe nevastă, copii, soacră, orice stă între băutor şi sticla . La acest target acea campanie are eficienţă cât am eu în a mă impune unui violoncel de beton într o zi ploioasă.

În schimb avem categoria coconilor de oraş, care se deşteaptă şi află drepturile coconilor. Vecinul meu o ameninţă periodic pe mama lui că o reclamă, dacă nu îi dă 1000 de euro. În final nici ea nu i dă o mie de euro, nici el nu o reclamă, dar ameninţarea pluteşte în aer. Copilul are zece ani!  E dus la şcoală cu o maşină care costă mai mult decât produc eu într.un an bisect, dacă lucrez două ture. Nici mama lui nu e Merry Poppins, clar, dar ameninţările sunt hidoase. Nici nu ştii de cine să ţi fie milă mai întâi. Mă aleg pe mine, din egoism.

Dacă ai ca părinte instinctul bun conform căruia copilul trebuie crescut cu delimitări clare a ceea ce e bine sau rău, vine societatea şi îţi spun nţţ , crete l cum îţi spunem noi, că altfel ţi.l luăm.  ce glumă sinistră, să iei un copil de lângă al ui fiindcă al ui, cei care l au făcut, dorit şi aşteptat nu l iubesc la fel de mult cum o vei face tu ca instituţie.  A, pardon, greşesc. Iubirea a fost scoasă complet din ecuţie. A fost înlocuită cu drepturile. Drepturile copilului. Iarăşi un lucru care sună bine, pare a fi bun, cu sens. Dar cum să dai drepturi unui copil care este prin definiţie incapabil să răspundă pentru faptele sale. Şi iarăşi dă-i i bate-ţi capul cu o fi şi o păţi. Drepturi îi dăm, dar obligaţii nu, iar legal răspunde părintele.

A fost odată ca niciodată, o vreme când părinţii erau mari, şi aveau grijă de copiii lor, care erau mici. Acum părinţii sunt mici şi copiii lor mari le spun cum trebuie să i crească, ce trebuie să le dea să mănânce, cu ce trebuie să i îmbrace, unde trebuie să i ducă, la ce ore să i culce, că dacă nu, dau jos iphonul din (i)pod şi i reclamă.

Mă bucur că nu am copii mici.