Patru autocare cu copii cad în crevasă! Zilnic!

O reclamă ne anunță că în România se fac zilnic peste 170 de avorturi. Patru autocare cu copii se duc ZILNIC pe apa sâmbetei. Un an are 365 de zile. 1460 de autocare pline cu copii se aruncă anual în crevasa timpului în România. 62050 de copii care ar fi crescut, ar fi avut la rândul lor familii, unii ar fi fost medici, și poate chiar ar fi rămas în țară, unii ar fi fost judecători, și poate nu corupți, unii oameni de afaceri și posibil corecți și empatici și buni angajatori. Deci asta doar într-un an. Niciodată un țăran nu-și va duce vita să-i avorteze vițelul, țăranul e deștept, el știe că vițelul acela va fi la rândul său cândva o vacă bună de muls. Să fim și noi măcar puțini țărani, și dacă nu putem judeca în termeni de conștiință, să o facem în cei economici. Ne plângem de bătrâni, ne plângem de asiatați și-n același timp dăm pe gârlă anual peste șaizeci de mii de români. E logic oare?

În copilăria mea era o excepție familia cu un copil, cei mai mulți colegi ai mei aveau un frate. La țară se făceau și cinci, șase copii în mod frecvent. În Ardeal mai puțini, în Moldova mai mulți. Auzim tema că ce rost are să faci un copil dacă nu ai ce să-i oferi. Pare un gând bun, grijuliu, responsabil. Vă dau un exemplu, din familia mea. Bunica mea a fost orfană de la naștere. Tatăl bunicii mele era pe front, la câteva zile după ce s-a născut bunica a venit vestea de pe front că tatăl ei murise. Străbunica mea a murit de durere la scurt timp după aceea. Era foarte tânără, încă lăuză la primirea veștii, și-l iubea tare pe soțul ei, pe scurt-nu a făcut față realității. Bunica a fost crescută de niște rude, nu așa bine cum ar fi meritat ea fiind dintr-o familie înstărită care avea animale și măcelărie și aproviziona mai multe magazine din zonă, dar a crescut. Și a făcut la rândul ei peste 10 copii. A fost o persoană puternică, o sursă de inspirație pentru noi toți. Și a putut fi așa, fiindcă s-a născut. Odată omul născut posibilitățile sunt nenumărate și viețile de toate felurile. Unii au fost adoptați de familii bogate și au avut parte de școli. Alții de familii modeste dar care i-au iubit ca pe ochii din cap. Unii s-au pierdut pe parcurs, prin sărărcie și anturaje proaste, dar poate că și așa pierduți au avut un rost al lor. Mai mult decât dacă ar fi fost avortați, asta e sigur. De unde sunt așa sigură? Hai să facem un exercițiu de imaginație. 170 de foetuși adunați laolaltă într-o cadă. Bucățele de membre, ici colo câte un degețel, mai încolo un ochișor, sânge, carne tasată, rozalie pe alocuri, vineție preponderent. Și în camera de alături 170 de boschetari. Să presupuenm deci că nici unul din cei 170 de copii nu ar fi avut șansa unei vieți normale. Deși eu ca decrețel, complet nedorit de părinți vă pot spune că am avut o viață super faină după ce ai mei au înghițit gălușca. Le sunt recunoscătoare că m-au avut!  Dar de dragul experimentului mental să ținem balanța așa. Masa sângerie a 170 de fetuși de-o parte și 170 de boschetari murdari, nețesălați dar altminteri veseli. Alegeți voi vârsta. Mici, adolescenți, maturi cum vreți. Care din cele două imagini vi se pare mai groaznică?

Nu prezervativul e soluția. Conștientizarea e soluția.

Nu ora de educație sexuală e soluția. Nici măcar ora de religie, ea nu funcționează decât la cei cu adevărat credincioși iar cei cu adevărat credincioși nu se aruncă așa ușor ăn relații. Ora de biologie e soluția. Să li se explice copiilor de la vârsta de 10-12 cum e exact evoluția unei sarcini, cum e un fetus la o săptămână, două, trei. Iar la liceu să li se explice fetelor ce presupune EXACT un chiuretaj, fizic și psihic. Mai ales psihic. Și abia ulterior, moral. Jucăm jocul acesta al avorturilor în extreme. Fie îi minimzăm efectele foarte tare, de genul un prezervativ și gata, fie din contra, sărim direct la flăcările iadului și pedeapsa veșnică. O abordare nepătimașă și practică a subiectului, introducerea consilierii înainte de avort, la modul serios, cu argumente și discuții profunde  ar reduce drastic avorturile. Interzicerea nu e o soluție, a demonstrat-o Ceaușescu. Mai ales într-o țară coruptă ca a noastră.

 

Scrisoare deschisă de la o mamă către alta

https://www.arc-en-ciel.ro/examen-de-admitere-la-liceul-pedagogic-anastasia-popescu_184

Pentru că tot e perioada asta de începere a examenelor, mi am amintit cum stăteam eu cu ai mei, cu listele alea cu toate liceele din București, și ne băteam capul ce să alegem și cum, ca să nu riscăm prea mult la medie. Și de o profesoară care ne spunea cu glas pițigăiat , ”bifați acolo, bifați tot, cât mai multe opțiuni, cel puțin peste o sută, că nu se știe niciodată unde ajunge copilul”…Când i-am spus că eu lucrez și n-am timp de o sută de bife, a zis că s nebună.

Așa că acum am să vă spun așa, de la mamă la mamă, de la coracon la coracon, de ce dacă ar fi fost atunci Liceul Anastasia Popescu mi-aș fi dus copiii acolo.

În primul și în primul rând, fiindcă la sfârșitul liceului nu au o hărtie cu niște note pe ea și șansa unei facultăți, ci o profesie minunată și mai mult decât atât, un loc de muncă asigurat în cadrul școlii pe care tocmai a absolvit-o. Ca mamă singură aș fi fost foarte fericită șă știu că indifernt ce se va întîmpla, copilul meu poate fi educator sau profesor, ocupații vocaționale și foarte căutate. Fac aici o paranteză și vă spun, că citesc acum un jurnal a lui Vasile Cancicov, perioada fiind a celui de-al doilea război mondial, și jalea mare a fost când sau oprit școlile, fiindcă oamenii știu, instinctiv, că funcționarea școlii garantează normalitatea, și că cel mai rău semn este când se suspendă școala pe termen nedeterminat. Asta înseamnă situație de calamitate, forța majoră. Așa că se poate spune că profesia de educator, învățător, profesor va fi, alături de cea de medic și preot, printre cele care vor rezista până la sfârșitul lumii.

Următorul argument pentru care mi-aș da copiii la Liceul Pedagogic Ortodox ”Anastasia Popescu” este cel al bogatei culturi generale și învățarea multor limbi străine, Engleză, franceză, germană. Dar oricât aș iubi eu aceste limbi, tot învățarea temeinică a limbii române mă interesează mai tare. Și la capitolul acesta școala iarăși stă de la foarte bine în sus.

Când spun cultură generală mă refer la mai mult decât noțiuni de istorie, geografie, mă refer la arte. Mersul la teatru, la muzee, la concerte, participarea la diverse activități culturale este ceva constant la acest liceu.

Un argument și mai puternic decât cele de până acum, este metoda de predare. Nu am suportat niciodată ideea că să înveți înseamnă să asimilezi. Ci să te bucuri că înțelegi, că afli. O curiozitate sănătoasă este ceea ce definește din punctul meu de vedere un învățământ sănătos. Aici accentul se pune pe elev, nu pe învățare. Elevul este în centrul preocupărilor, și nu doar o simplă acumulare de informații, pe termen scurt, ”pentru notă” sau medie. Ci o așezare temeincă a informației, venită pe fondul întreținerii acestei curiozități sincere a elevului. Da, se poate, chiar se poate face din învășare un proces al bucurie.

Trec la un alt argument, foarte important. Mediul, colegii, întreaga ambianță. Fiind un liceu ortodox nu poate fi vorba de ”anuraj”, ”găști”, ”chiul” . Un liceu ortodox înseamnă valori ortodoxe. În primul rând respect pentru celalalt. Cel care a fost înaintea ta, cel care este acum cu tine. Și o responsabilitate pentru cel care va veni după tine. Respectul pentru limbă, pentru țară, pentru neam, pentru tradiții, pentru sacrificiu. Respectul e ceva ce dispare treptatat , treptat, dacă nu ne ocupăm de  generațiile care vin. De aceea e bine să ni-l propunem și mai ales, să-l cultivăm prin exemplu personal.