Troica amintirilor/ Sub patru regi de Gheorghe Jurgea Negrilești


Troica amintirilor. Sub patru regi (Editie Cartonata

Ca un cititor bătrân, ce mă aflu, arareori mă mai entuziasmez de o carte, rușine să-mi fie pentru această anchiloză emoțională. Ei bine, aceasta carte m-a rejuvenat, pe mine cititorul tăbăcit. Mi-aș dori tare mult să vă pot transmite acest entuziasm.

O să o iau pe puncte ale entuziasmului.

Starea

Dacă ar fi să citesc un manual de istorie, așa mi-aș dori să fie scris. Cu eleganță boierească, că doar Jurgea Negrilești chiar asta e, cu un soi de detașare afectivă care nu cade niciodată în răceala. Autorul ni-i prezintă pe toți, fără cinismele cu care ne a obișnuit contemporaneitatea, fără tușe groase, fără unghiuri subiective închise pe plus sau pe minus. Un rafinament al crearii personajelor magistral. Daca ar fi să aleg o reprezentare plastică a cărții, aceasta ar fi în pastel. E o acuarelă a societății, nu e o frescă a ei. Conturile se pierd, binele se impregnează de rău și răul de bine, mai degrabă într-un balet decît într un război.

Portretele

Portetele personalităților istorice sunt minunate. E prima carte în care l-am înțeles, l-am văzut, l-am zărit pe Regele Carol al II lea. Prezentat ca un tip super citit, informat în foarte multe domenii, curios, atent, într-o perioadă în care toată lumea băjbîia el a știut să-și creeze o rețea de spioni care l-au informat asupra a ceea ce avea să se întâmple, la rândul lui informându-și aliații, care însă nu l-au crezut. La aceste trasături, se mai adauga una care asemenea ursitoarei celei rele, distruge tot ce-au oferit cele dinainte a ei. Nu, nu este vorba de afemeiere, așa cum s ar crede. E vorba de o sete de putere și o dorință de control, manifestate printr-un fel grosier și dur.  O poveste foarte faină ni- l prezintă așa cum e, cu o minte sclipitoare dublată de o lipsă completă și totală de scrupul.

„ Nu-mi trebuie avocați care să-mi explice Consttuția, am nevoie de dulăi care mușcă. Cine spune asta? Carol al II -lea, stând de vorbă cu Cezar Petrescu, pe atunci director al ziarului România. A fost o vreme cînd Regele a fost subjugat de farmecul lui Cezar. Lucrurile au mers până acolo încât Carol i-a dăruit o pereche de butoni de manșetă cu cei doi ”C” încărligați. Ia plătit și datoriile de la jocul decărți. Aici însă carol ăși trădă firea calică. Oamenii Palatului au lansat zvonul că se desființează România, și că Cezar petrescu era în dizgrație.Atunci, cămătarii din București, din Dudești, s au grăbit să vîndă polițele lui Cezar cu mari reduceri.

-Ți-ai plătit polițele, i-a spus Regele lui Cezar, banii ț- i vor reține din drepturile de autor. nemaipomenit! Reținerile s-au făcut la valoarea nominală, iar Fundațiile Regale-Editura, căștigă sută la sută”. Astăzi am numi asta un excelent spirit antreprenorial și este o schemă care se practică la scară mare.

De asemenea portrete, aflate din primă sursă și foarte bine construite abundă cartea. Și nu sunt doar portretele unor oameni. Ele pot fi deopotriva ale unei clădiri, cum e Capșa, a unei fabrici, cum e Bragadiru și tot imperiul aferent, sau al unui  bombardament intens si neașteptat, ca cel din fatidica zi de 4 aprilie 1944.

Ton of voice

Spuneam la început că așa mi-ar plăcea să fie scris un manual de istorie, desigur, e mai greu să găsim ceva scris, gen jurnal, din perioada lui Mircea cel Bătrân. Dar aș vrea să iau de la Jurgea Negrilești acest fel de a fi totodată și în mijlocul istorie și-n afara ei. Pentru că așa e scrisă toată cartea, cu un soi de dedublare lucidă. Pentru că nu vrea să ridice nimic în slăvi, dar nici să coboare în canale, reușește preformanța de a te face să fii mândru de țara de ta. Dacă nu putem fi mândri de România de acum, măcar atâta consolare să avem. Pentru un copil crescut în comunism, cu poezii patriotice și defilări de 1 Mai și 23 August, care a refuzat ani de zile să mai citească istorie, care apoi a fost asaltat de contra istoria care ne prezintă ca pe o șară vai mama ei, care nu a supraviețuit decât datorită lașității, scrierea lui Jurgea Negrilești e o gură de aer, de echilibru.

M-au interesat indeosebi pasajele despre legionari. Nu-i prezintă deloc într-o lumină roz, nu ni-i arată altfel decât imaginea pe care au susținut-o și comuniștii despre ei, și anume niște exaltați care și descărcau exaltarea prin pistol. Imagine pe care mi-o confirmă un alt istoric de încredere, Pr Virgil Gheorghiu. Desigur, au fost și excepții. Cum ar fi Părintele Papacioc. Și alții mulți, pentru care nu pistolul era soluția. dar ideea de violență îi înconjura ca o aură întunecată.

Bucureștiul prezentat de Negrilești este un oraș viu, efervescent, unde s-a trăit mult și bine, unde războiul a intrat târziu și poate tocmai de aceea dispus să-și ia revanșa pentru timpul de pace. Societatea era clar straificată, oamenii știau unde le e locul, fiecare combinându-se cu cei de teapa lui, excepție făcând jurnaliștii și artiștii care aveau un fel al lor de a transcende scara socială. Dar unde fiecare își avea locul său și era respectat pentru ce făcea. Unde cuvântul ”domnule” avea un sens peiorativ, puțin jignitor, spre deosebire de apelativul ”coane” cel care trăda respectul pentru un sânge albastru. Cum am ajuns de la ”coane” la ”coaie” cu trecere prin domnule și tovarășe, e istorie.

Bucurați-vă datorită aceste cărți de o Românie pe care nu ați trăit -o, nu fiindcă v-ați născut voi prea târziu ci fiindcă a murit ea prea repede, trădată de toată lumea.

http://www.elefant.ro/ebooks/biografii-memorii/memorii-jurnale/troica-amintirilor-sub-patru-regi-161932.html

 

Advertisements

Omul , animal îndumnezeit, Panayotis Nellas


copert[, omul...Cartea mai are subtitlul “perspective pentru o antropologie ortodoxă”. Antropos, tradus ca “om” înseamnă de fapt “cel care priveşte în sus”, cel căzut care are nevoie de ajutor, de “sus” şi vorbeşte defapt foarte clar despre omul de după cădere. Asta spune nou numitul Mitropolit Ioan, în cartea Ioan al Munţilor despre care vom vorbi în curând.

Nu ştiu cu ce să încep. Aşa că încep direct, fără introduceri. Cartea este  scrisă în tuşe profunde, cu o anumită directeţe şi concreteţe, cu un fel de a sări peste tot ce e neesenţial pentru a rămâne doar acel cuvânt care contează. Care luminează. Om, animal, Dumnezeu, acestea sunt coordonatele ox, oy, oz ale cărţii, pe ele ne mişcăm. Practic omul stă în punctul de intersectare al acestor axe şi alege, ce vrea să fie :  animal sau Dumnezeu. Dacă vrea să devină animal, face tot ceea ce poate pentru a rupe legătura cu Dumnezeu şi a-şi slăvi hainele de piele, până la punctul în care ajunge să facă din ele un idol. Materia ca idol, corpul ca idol, sună cunoscut, nu? Solar, salon de frumuseţe, liposupţie, silicon, acid hialuronic…dar şi reiki, radiestezie, acupunctură şi toate celelalte forme de terapie a omului prin om, fără nicio legătură cu Dumnezeu sau chiar împotriva lui, această vulgarizare îmi aprţine desigur, nu e a ilustrului teolog grec, dar nu-i trădează esenţa…. Ideea cărţii este că autonomizarea omului, sub nicio formă nu e bună. Omul rupt de Dumnezeu este doar un animal. Poate bine îngrijit, poate cu blană frumoasă, poate degrabă de afecţiune vărăstoriu, dar un animal.

Cartea este împărţită în treui mari părţi, 1-Chip al lui Dumnezeu şi haine de piele, 2-Viaşa spirituală a omului în Hristos, studiu asupra antropologiei Hristocentrice a lui Nicolae Cabasila şi 3 cadrele Antropologice şi cosmologice ale unirii cu Dumnezeu, studiu asupra rînduielii Canonului Mare.

“Lumea reprezintă un mijloc de unire a noastră cu Dumnezeu”

Hainele de piele ne-au fost date doar pentru a face faţă în această lume în timp ce ne lucrăm ascensiunea spre Dumnezeu,  dar noi uităm şi le transformăm din vehicol în scop în sine. Pe noi ne transformă într-un scop în sine. Ori noi trebuie doar să revenim în locul de unde am fost izgoniţi. Dar în loc să tînjim după casa noastră frumoasă, ne impopoţonăm coteţul.

“Conţinutul central al “hainelor de piele”este mortalitate biologică, transformarea vieţii în supravieţuire”.

Odată ce l-am pierdut pe Dumnezeu, legătura cu el, suntem ca nişte animale decapitate, care umblă bezmetice, pradă simţurilor pe care nu le mai pot gestiona, din moment ce acest rol îi revenea capului.

“A fi unit cu Hristos este cu putinţă pentru toţi cei ce trec prin toate câte a trecut Hristos, şi suferă toate şi devin toate câte a suferit şi a devenit El” Spune Nicolae cabasilla, citat de P. Nellas.  Ideea că nu putem să revenim la starea iniţială decât prin Hristos şi datorită lui, este amplu susţinută şi exemplificată prin lucrările sfinţilor părinţi,într-un fel lesne de urmărit.

Meditaţiile pe marginea Canonului cel Mare al lui Andrei criteanu sunt absolut emoţionante, tulburătoare, atît datorită lui nellas cât şi a traducerii diac. Ioan I. Ică jr, formulări extrem de cizelate şi de limpezi care m-au făcut să caut, fără succes un Canon în traducerea domniei sale. Cartea în general este extrem de bine tradusă ceea ce ajută şi mai mult lectura densă şi scurtcircuitantă pe alocuri.

Doamne ajută!

 

 

 

Proudly present….


Sunt foarte mandra. Zau ca sunt. Si de companie. Si de limba. Si de una si de alta. de ce sa zic ca nu sunt, daca sunt….

 

Expresii romanesti, sa traiesti!


“E ca mersul pe bicicleta, nu se uita.” Ei bine, am un anunt pentru voi, se uita! Sigur, nu uiti sa-ti tii echilibrul, stii ca daca dai din pedale mergi inainte si daca tragi dreapta de ghidon faci dreapta. In schimbi uiti cum se cade. Cazi asa ca un sac de cartofi si risti sa ajungi stire. Oare asa o fi cu toate expresiile? De unde vin ele si mai ales unde te duc? Sunt ele altceva decat niste clisee menite sa acopere goluri de comunicare? Cu cat ai creierul mai schweitzer cu atata bagi mai multe expresii. Sau din contra ele sunt menite sa ne dea autentice puncte de referinta care fac discutia mai puternica, mai articulata. Ca niste tarcuri facute sa ne tina pe toti acolo unde e ideea.

“Simplu ca buna ziua”. Nu e nimic simlu in buna ziua. In primul rand trecem unii pe linga altii precum cainele pe gardul pe care nu vrea sa se pise fiindca nu s-a usurat niciun alt caine inaintea lui. Intoarcem capul. Ne facem ca nu ne vedem. Deci ce e simplu in ‘buna ziua”. Sau daca o facem o facem cu ciuda si printre dinti. Fiindca e un coleg care ne-a mancat ficatii. Sau un vecin care ne-a inundat. Sau cineva care nu ne-a imprumutat cand am vrut. Sau un fost iubit. Si atunci “buna ziua” iarasi numai simpla nu e. Gura ta rosteste cuvintele dar mintea ta e sorocova brambura pa! la plimbare. Si daca omul ar avea ziua nu asa cum i-o doreste gura ta ci cum o vede inima ta ar fi vai si-amar de el…

“Adio si-un praz verde”.  Aici lucrurile se complica. Probabil ca e o expresie olteneasca, altfel nu vad de unde prazul. Dar ce zicem cand spunem asta? Spunem de fapt doar ca am “concediat” din viata noastra pe cineva. Probabil prazul verde este ca sa-i tina de urat la “calatoria sprancenata”. Alta expresie tare. “Calatorie sprancenata” adica “du-te invartindu-te”. Avem ceva expresii numai bune sa pigmenteze despartirile si sa ne faca sa radem atunci cand de fapt situatia e dramatica. Cred ca noua romanilor ne place foarte mult sa epatam, sa ne ascundem adevaratele stari dupa aceste expresii. De ce sa recunoastem ca suntem triti, ca poate am gresit, ca e pare rau cand putem spune simplu”du-te invartindu-te!”

“Bate campii” alta expresie senzationala. Nu stiu care e matricea ei originala dar ma intreb daca se pot bate cu piciorul , cu parul sau cu pumnii…Sensul e evident cel de lipa de conciziune, dilatare mentale, evaziune de idei…Avem multe cu batutul.  “Bate apa-n piua” este exact opusul batutului de campi. Cum ar veni campii si piua sunt anatgonici de vreme ce batutul ramane acelasi. Piua ca loc restrans, limitat, mic, campii -cat vezi cu ochii.

“Bate saua sa priceapa iapa”. De ce nu calul? Armasarul? Ei bine, nu. Iapa. Fiindca ea pricepe mai greu. Dar tot e bine ca nu-i arzi una iepei intre ochi sa o integrezi in absolut. Nu! O iei cu binisorul. Bati saua. Ii bati apropouri. O iei cu lugu-lugu prin invaluire..

Faina limba avem, zau asa. Greu de tradus, greu de inteles, greu de invatat, greu de uitat, greu de neiubit.

Festina lente


Totul trebuie sa fie pe repede inainte. Mancatul. Umblatul.Fu…matul!

Viteza se transforma cu repeziciune (sic!) intr-o virtute. Daca faci ceva repede se considera ca ai un avantaj net asupra altcuiva care face acelasi lucru, dar mai incet. In ceea ce priveste discutia legata de calitate, momentan nu ma bag.

Acest criteriu al vitezei a aparut din pacate si la citit. Cate carti ai citit intr-o saptamna? Cat de repede citesti? Poti citi in diagonala? Dar in stea? Dar in x? Mai nou se tin si cursuri de citit rapid. Aiureala mai mare nu am pomenit. Ba da, am pomenit dar asa imi place mie sa exagerez 🙂

De ce sa ne grabim cand citim? Ce importanta are cat citesti? Poti citi o singura carte toata viata ta dar sa o citesti temeinic, sa rezonezi profund la fiecare cuvant, la fiecare idee. Sa transpui sensurile din pagini in viata ta. Pentru ca numai asta conteaza la o carte. Cate sensuri activeaza in viata ta. Cat de lucrator este cuvantul acela in tine. Cum te schimba.

“La inceput a fost cuvantul…” Daca acel cuvant de inceput ar fi fost grabit lumea nu s-ar mai fi intrupat. Lasati cuvintele sa ajunga la voi, in voi. Lasati ideile sa lucreze. Fiti atenti la pauzele dintre cuvinte, la ritm, la muzica unui text. Incercati sa ajungeti la acea voce care i-a dictat autorului de la bun inceput cartea. Pentru ca nici macar o secunda cartile nu sunt ale celor care le scriu. Suntem cu totii niste bieti copisti, niste bieti scribi. Asa ca daca prin intermediul unei carti ajungi sa auzi acea voce care a dictat-o si prin intermediul ei sa te schimbi pe tine, inseamna ca ai citit. Restul nu e nimic mai mult decat o maimuta care scrie din intamplare un vers dintr-un Sonet de Shakespeare.

 Cititi incet!

Semne de intrebare, semne de mirare


M-a pus aghiuta sa intru azi in Carturesti. Hay, cine naiba mai citeste cand toata lumea scrie?  Poate fiindca tocmai am inceput de scris o noua carte voi fi fost mai sensibila, asa ca femeia gravida care in loc de sinapse are o conversatie intre doua ovare, dar m-a frapat avalansa de carti. Multe bune. Sigur, poate ca nici 5 % dintre autorii aceia nu au univers si valoare, poate ca prea putini dintre ei vor ajunge sa schimbe viata vreunui cititor (inca meditez asupra temei influentei literaturii asupra realitatii 🙂 ) dar chiar si asa….Cat de bun trebuie sa fii ca sa ajungi nu pe un raft in Carturesti ci in pliul cerebral al vreunui om? Care-i scopul pina la urma? Spunem povesti, povesti, povesti, din ce in ce mai multe povesti si teorii si principii amestecate impreuna cu crampeie de filozofie, le bagam pe toate intr-o mare rasnita le facem terci si le servim de noi. Oare o fi ramas vreun adevar nespus? Vreo poveste neinventata? Pot aduce eu ceva nou, ceva cu miez, ceva cu sens? Sau de fapt singurul lucrur care conteaza este sa scrii o carte care sa faca un pustan sa uite ca l-a parasit iubita, o mama sa suporte ideea ca nici luna asta nu-si permite nimic si un barbat sa-si infrunte golul  interior dat de prea multe femei si prea deloc iubire?  Sau totul e doar un act de  sustinere a uitarii la nivel planetar. Scriitorii scriu ca sa uite, cititorii ca sa uite. Oare citim ca sa intelegem ce traim sau citim ca sa uitam ce traim? Nu e de fapt toata foamea asta de literatura un mare escapism? Iar faptul ca acum se scrie asa de mult nu dovedeste doar ca viata e atat de grea incat avem nevoie de acest opium litrar ca sa putem s-o induram?

PS  Am plecat cu achitii de peste 200 lei. Uitare de 200  va rog 🙂 Prezentari  in curand.

Omul care aduce cartea Negru de fum


http://www.protv.ro/show/omul-care-aduce-cartea.html

Datorita lui Dan C. Mihailescu am reusit si eu sa integrez cartulia asta, numita Negru de fum. Deci am aflat ca se poate incadra in realism parabolic.

Gaudeamus si Louis Vuitton


Nu mai tin minte, prin 85/86 am venit la Bucuresti intr-o vara sa vad teatru. Urma sa dau examen la regie si am considerat ca e de bun simt sa-mi fac o infuzie cu teatru de calitate.  Parintii mei au considerat si ei ca merita efortul. Am vazut atunci niste spectacole memorabile. Richard al III-lea la Teatrul Mic cu Stefan Iordache in rolul principal, regia lui Silviu Purcarete (daca nu ma insel) Hamletul de la Bulandra cu Caramitru, Fratii Karamazov la Nottara in regia lui Dan Micu, in fine, multe spectacole puternice. Si traiam eu asa cu impresia ca actorii si regizorii mari sunt un fel de semizei care baga ambrozie si nectar pe o parte si cealalta genereaza imagini mirobolante care te urmaresc apoi, pe tine simplu si nating privitor, toata viata. Stateam in Bucuresti la matusa mea pe care o chema Ifigenia Tudorica, Si din cauza acestui nume popmpos toata lumea ii spunea Geta sau Doamna Tudorica. Si aceasta matusa a mea, Dumnezeu sa-i odihneasca sufletul, pe linga faptul ca facea o mincare la care cred ca coborau si cerurile doar sa o adulmece, lucrase toata viata ei , de la 18 ani, in teatru. Fusese secretara lui Vraca, Eugen Lovinescu. Il cunocuse bine pe Calboreanu. Pe scurt, era harsita in lumea teatrului. Ei bine, fiind ea o femeie cu mult umor si cu un spirit fin de observatia, ca nu degeaba lucra in teatru, m-a luat intr-o seara deoparte si a incercat sa ma pregateasca. Sa imi povesteasca ca lumea artistica nu e asa cum cred eu, ca exista invidii, ca degeaba faci tu ceva bine ca nu e obligatoriu sa fii si recunoscut, ca de multe ori colegii iti spun ca binele e prost si prostul e bine numai ca sa te ameteasca etc etc  Concluzia Getei era ca trebuie sa ma concentrez intotdeauna numai pe scena si sa fiu imuna la culise, daca vreau sa rezist nervos. Aveam 16-17 ani si nu o prea credeam. Ma gandeam ca e doar acrita. Nu era deloc. Era doar un om care era implicat in procesul de creatie dar nu la nivel artistic ci administrativ, asa ca avea ocazia sa vada totul cu ochi limpede.

Ei bine, de atunci a trecut un sfert de secol si am avut ocazia sa probez spusele matusii mele. Mi-am adus aminte de acest lucru, fiindca Gaudeamusul sta sa inceapa…Cine crede ca in literatura sau teatru nu exista Louis Vuittoane si Hermesuri, se inseala. Esti mai cu mot daca faci parte dintr-o anumita gasca. Daca frecventezi anumiti oameni. Daca zambesti cui trebuie. Si aici sunt oameni care iti spun ca raul e bine si binele rau doar ca sa te ameteasca. Dar nici ca-mi pasa! Ma bucur ca ma vad cu cativa oameni care-mi plac, carora le zambesc nu fiindca trebuie ci fiindca-mi plac.  Se stiu ei care sunt nu-i mai strig aici…Imi voi clati ochiul cu aglomeratia de la anumite standuri si vantul prin salcii de la altele si voi incerca pe cat imi sta in pueri sa sustin noua mea carte”Negru de fum”. Care in ciuda numelui nu e o carte trista. Din contra.

Asa va si la Gaudeamus am de gand sa ma concentrez pe ce se intampla pe scena si nu in culise. Fiindca nu stiu daca stiati, dar culisele sunt o scena in aspiratie. Dar asa trebuie sa ramana, in aspiratie. Deci sa nu le permitem culiselor sa devina scena si scenei sa devina culise.