Insula programatorilor

Acum câteva zile mi-a apărut o nouă carte, după 10 ani, nu fiindcă aș fi scris-o de curând, că e scrisă în 2009, ci fiindcă acum i s-a dat să vadă lumina zilei. A avut un destin aparte, a primit undă verde de publicare la Editura Curtea Veche după care a venit criza finaciară și m-au sunat să mi spună că se amână, s-a tot amânat și amânată a rămas…ironia sorții făcea la aceea dată ca  o carte pe care am contract să nu apară și altele neacoperite de contract să vadă lumina zilei, e vorba de ”Hoții de timp” și ”Negru de fum”, cărți care se vând și în ziua de azi, fără contract. Nu am luat nici un ban din publicarea cărților mele, în parte fiindcă editorul mereu avea grijă să se plângă că nu merge vânzarea și contractul era amânat la nesfărșit. Deși nici cu contract nu stau mai bine fiindcă ”Cu sânge rece și albastru” are contract dar desigur că nu am primit nici un drept de autor. În fine, ale tinereții de scriitor, valuri. Apoi m-am oprit, nu din scris ci din publicat. Acum am descoprit Editura Zbor a Liceului Pedagogic”Anastasia Popescu” și uite așa a apărut cartea. deocamdată vă spun foarte pe scurt subiectul .

Este povestea a doi frați care trec print divorțul părinților, cel mic frizează genialiatea cu vagi accente autiste, cel mare e hacker cu acte în regulă, și deși nu se înghit foarte tare se unesc când e vorba să-i plătească polițe tatălui care i-a lăsat. Ceea ce pornește ca o poveste de răzbunare devină una de maturizare și sfărșește în descoperirea sensurilor profunde a ceea ce înseamnă familie, iubire, totul pe fondul unei lumi a viitorului, controlată și generată de programatori.
Este plină de optimism negru și umor trist

Pentru comenzi tel: 0726126808.
Cartea costă 38 lei plus taxe livrare dacă nu optați pentru ridicarea personală, are 346 pagini.

Cartea are și ilustrații semnate Ștefan Georgescu.

Patru autocare cu copii cad în crevasă! Zilnic!

O reclamă ne anunță că în România se fac zilnic peste 170 de avorturi. Patru autocare cu copii se duc ZILNIC pe apa sâmbetei. Un an are 365 de zile. 1460 de autocare pline cu copii se aruncă anual în crevasa timpului în România. 62050 de copii care ar fi crescut, ar fi avut la rândul lor familii, unii ar fi fost medici, și poate chiar ar fi rămas în țară, unii ar fi fost judecători, și poate nu corupți, unii oameni de afaceri și posibil corecți și empatici și buni angajatori. Deci asta doar într-un an. Niciodată un țăran nu-și va duce vita să-i avorteze vițelul, țăranul e deștept, el știe că vițelul acela va fi la rândul său cândva o vacă bună de muls. Să fim și noi măcar puțini țărani, și dacă nu putem judeca în termeni de conștiință, să o facem în cei economici. Ne plângem de bătrâni, ne plângem de asiatați și-n același timp dăm pe gârlă anual peste șaizeci de mii de români. E logic oare?

În copilăria mea era o excepție familia cu un copil, cei mai mulți colegi ai mei aveau un frate. La țară se făceau și cinci, șase copii în mod frecvent. În Ardeal mai puțini, în Moldova mai mulți. Auzim tema că ce rost are să faci un copil dacă nu ai ce să-i oferi. Pare un gând bun, grijuliu, responsabil. Vă dau un exemplu, din familia mea. Bunica mea a fost orfană de la naștere. Tatăl bunicii mele era pe front, la câteva zile după ce s-a născut bunica a venit vestea de pe front că tatăl ei murise. Străbunica mea a murit de durere la scurt timp după aceea. Era foarte tânără, încă lăuză la primirea veștii, și-l iubea tare pe soțul ei, pe scurt-nu a făcut față realității. Bunica a fost crescută de niște rude, nu așa bine cum ar fi meritat ea fiind dintr-o familie înstărită care avea animale și măcelărie și aproviziona mai multe magazine din zonă, dar a crescut. Și a făcut la rândul ei peste 10 copii. A fost o persoană puternică, o sursă de inspirație pentru noi toți. Și a putut fi așa, fiindcă s-a născut. Odată omul născut posibilitățile sunt nenumărate și viețile de toate felurile. Unii au fost adoptați de familii bogate și au avut parte de școli. Alții de familii modeste dar care i-au iubit ca pe ochii din cap. Unii s-au pierdut pe parcurs, prin sărărcie și anturaje proaste, dar poate că și așa pierduți au avut un rost al lor. Mai mult decât dacă ar fi fost avortați, asta e sigur. De unde sunt așa sigură? Hai să facem un exercițiu de imaginație. 170 de foetuși adunați laolaltă într-o cadă. Bucățele de membre, ici colo câte un degețel, mai încolo un ochișor, sânge, carne tasată, rozalie pe alocuri, vineție preponderent. Și în camera de alături 170 de boschetari. Să presupuenm deci că nici unul din cei 170 de copii nu ar fi avut șansa unei vieți normale. Deși eu ca decrețel, complet nedorit de părinți vă pot spune că am avut o viață super faină după ce ai mei au înghițit gălușca. Le sunt recunoscătoare că m-au avut!  Dar de dragul experimentului mental să ținem balanța așa. Masa sângerie a 170 de fetuși de-o parte și 170 de boschetari murdari, nețesălați dar altminteri veseli. Alegeți voi vârsta. Mici, adolescenți, maturi cum vreți. Care din cele două imagini vi se pare mai groaznică?

Nu prezervativul e soluția. Conștientizarea e soluția.

Nu ora de educație sexuală e soluția. Nici măcar ora de religie, ea nu funcționează decât la cei cu adevărat credincioși iar cei cu adevărat credincioși nu se aruncă așa ușor ăn relații. Ora de biologie e soluția. Să li se explice copiilor de la vârsta de 10-12 cum e exact evoluția unei sarcini, cum e un fetus la o săptămână, două, trei. Iar la liceu să li se explice fetelor ce presupune EXACT un chiuretaj, fizic și psihic. Mai ales psihic. Și abia ulterior, moral. Jucăm jocul acesta al avorturilor în extreme. Fie îi minimzăm efectele foarte tare, de genul un prezervativ și gata, fie din contra, sărim direct la flăcările iadului și pedeapsa veșnică. O abordare nepătimașă și practică a subiectului, introducerea consilierii înainte de avort, la modul serios, cu argumente și discuții profunde  ar reduce drastic avorturile. Interzicerea nu e o soluție, a demonstrat-o Ceaușescu. Mai ales într-o țară coruptă ca a noastră.

 

Amintiri din copilărie. Pe păturică

Când eram mică ieșeam la joacă în spatele blocului. Cu o păturică și ce jucării avea fiecare, le adunam într-un soi de cooperativă de producție de timp liber ad-hoc și stăteam afară ore în șir. Practic începeam să stăm afară din 15 iunie și intram în casă pe 14 septembrie că pe 15 mergeam la școală. Mai erau o săptămână sau zece zile de concediu la mare și-n rest vacanța era ”pe păturică!.

Nu ne plictiseam niciodată de noi. Se inventau mereu jocuri. Mâncam afară, pâine cu grăsime de porc și boia de ardei, că doar eram în Ardeal. După ce am mai crescut mergeam la ”vichend”(Week-end)  ștrandul orașului Târgu-Mureș, întins de-a lungul Mureșului și cu canale de comunicare cu el. Vara se putea pleca cu barca pe ștrand și merge pe Mureș. Cam de la 10 ani în sus. Îmi aduc aminte că odată am sărit în cap din barcă și am rămas literamente înfiptă în mâl, fiindcă Mureșul are mulți curenți puternici care poartă mâlul alandala, și aci e apă adâncă, imediat un dâmb subteran de mâl. Ei bine într-unul din ăla m-am înfipt și eu, de bine ce voiam să mă dau mare cu săriturile mele (de pe fix). Tot acolo luam cursuri plătite de tenis deși mai mergeam și la terenurile dela IMF(Institul de Medicină și Farmacie) , unde ne lăsau să intrăm că doar în orașul acela crescut odată cu facultătea de medicină oricine avea pe cineva în UMF, ca student sau profesor.

Părinților nu le era frică nici că ne pierdem, nici că ne înecăm, nici de insolații, nici că ne fură, nu le era frică de nimic. Motiv pentru care în plin regim totalitar noi creșteam în liberate, cu mult curaj în noi, cu cheia de gât și alegeri de făcut până la patru când veneau părinții acasă. La patru veneau. Nu la opt, nu la nouă, nu la zece. Practic aveam o seară întreagă alături de părinți. Nu că ne-ar fi făcut ceva, pe vremea aceea nu era ideea că părinții altă treabă nu au decât să te distreze pe tine. Nici prin gând nu ne-ar fi trecut așa ceva…Dar venea mama acasă, gătea, se pornea casa cumva,se puneau în funcțiune toate utilitățile gospodărești, mai primeam o palmă pentru dezordine sau obrăznicie, sau lene…îmi punea sacoșa în mână și mă trimitea la ”târguieli”. Așa le spuneam cumpărăturilor, târguieli, și nu fiindcă eram din Târgu-Mureș ci ca a o amintire a târgului, a negocierilor.

După că am mai crescut am descoperit biblioteca mare a orașului, cărți peste cărți, și la mijloc cărți, ba și câte un pick-up și mulțime de discuri. Biblioteca era cuprinsă în Palatul Culturii, deci era normal să mergem și la concerte de muzică simfonică. Marțea și vinerea. La parter erau expoziții ale artiștilor plastici, se schimbau des că erau artiști mulți în zonă, așa că cel puțin o dată pe lună dacă nu de două ori aveam seară de expoziție…Duminica mergeam la teatru. Joia la discotecă, se deschisese chiar atunci era mare, cu lumini și fără băuturi alcolice 🙂 deci lumea mergea strict pentru dans și povești. Pe scurt, toată vara eram unii cu alții. Marți și vineri concerte simfonice, joi discotecă, duminică teatru. Aveam secția română, secția maghiară și Institutul de Teatru, tot așa cu două secții. Aveam telefonul fix la care ne dădeam întâlnire prin diverse locuri din oraș, dar de cele mai multe ori stabileam de pe azi pe mâine. Locuiam aproape unii de alții, și-n loc de telefon, dacă interveea ceva în planul prestabilit, ne luam picioarele la spinare să ne comunicăm schimbările de plan. dar de cele mai multe ori nu intervenea nimic. Parcurgeam oricum distanțe kilometrice zilnic, Târgu Mureș e plin de dealuri, mai ales în zona în care locuiam noi, așa că acum când mă gândesc cât umblam pe jos mă apucă invidia, pe mine însămi.

Serile de la opt și jumătate era timp destinat pentru ”vațea” când eram mai mici, asta fiind la vemea aceea cam până printr-a opta hahaha și apoi statului la taină, în grupuri mai mari inițial din care apoi se alegeau formule de doi. 🙂

Și apoi mai erau ”cercurile”. Îmi amintesc cu drag de un cerc de matematică combinat cu apicultură, fiindcă proful Sabău era apicultor și ne scotea să facem mate în aer liber, cu madamele albine împrejur. Și de un cerc de Morse/transmisiuni. Să nu vă imaginați că știu ceva despre albine sau Morse dar am niște amintiri pe care nu le poți avea niciodată stând la computer. Ați remarcat nu-i așa că statul la computer nu generează absolut nicio amintire?!

De ce nu se mai iese azi cu păturica în spatele blocului?

Dacă mă uit în spatele blocului meu…e murdar. Asta e primul lucru care-ți sare în ochi, murdăria. Rahat de câine, gunoaie, mașini peste mașini, mașini care alimentează supermarketurile aflate la parterul blocului (ca la noi la nimenea) claxoane, nervi…unde să pui păturica, unde să te joci?

De ce nu mai stăm zi de vară până seară afară, unii cu alții? Nu e păcat să ne lăsăm furați de toate aceste device-uri fără suflet, care ni-l răpesc încet încet și pe al nostru, sau cel puțin încearcă…

”Nu e păcat, ca să se lepede clipa cea repede, ce ni s-a dat?”

 

PolitiCoase

În 90 a fost momentul, unicul, în care nu am avut de ales între două rele pe cel mai mic. Din contra. Aveam un Rațiu, un Câmpeanu și un Iliescu. Aveam 2/3 șanse să alegem bine și 1/3 prost. Și a fost exact cum era și firesc să fie, adică prost. De ce? Din ignoranță, care naște frică. Atunci a fost primul mare exercițiu de manipulare. Atunci ni s-a spus că Rațiu și Câmpeanu, veniți de afară, ne vor nouă răul. ”Nu ne vindem țara” am zis. pe vremea aceea acest slogan a prins, încă mai eram îndoctrinați cu iubirea de țară. Încă mai aveam impresia că însemnăm ceva. De ce am ales cum am ales? Fiindcă noi cei mulți, noi cei care am trăit acel moment de epifanie numit 89 nu aveam nici un plan pentru ce vom face după. And now what? se întreabă peștișorul Nemo odată ajuns în ocean. Noi nu aveam un plan, nu știam practic nimic din lumea nouă, tocmai eram orbiți de aer, de lumină, de mirosul cafelei naturale la orice colț și de portocalele care existau înafara cozii, a programului tv înafara celor două ore. Ni se părea minunat că l-am omorât pe Ceașcă. Ni se părea că am făcut ceva bun, ca și când să omori vreodată pe cineva a fost ceva bun. Nu sunt nostalgică. Nu îmi place Ceaușescu, doar că uciderea înafara procesului nu a fost ceva bun. Nu am aflat nimic de fondurile de pensii, de fondurile sindicatelor și atâtea altele. Nu s-a făcut procesul lui, procesul comunismului, procesul legionarismului…toate legate între ele. Nu am aflat nimic despre chestiunile economice sau ideologice.  Nu le-am aflat noi. le-au aflat, de fapt probabil că le știau dinainte cei care au și pus la cale toată șarada. Regizori la propriu, unii dintre ei, și la figurat alții. Nu asta voiam să vorbim.

Ci faptul că atunci când scopul final al planului inițial coincide cu primul punct al unui plan pe care nu-l ai, nu-l știi, nu-l cunoști, nu e bine, nu e bine deloc.

Manipularea cu nu ne vindem țara a prins perfect, unde ne e țara acum? S-au dus irigațiile din Bărăgan, s-a dus toată Câmpia Bărăganului de fapt, s-a dus agricultura, a mai rămas ceva din zootehnie dar nesemnificativ, industria e minunată dar lipsește cu desăvârșire, pădurile idem, mica industrie care era mare s-a dus și ea, resursele subterane nu mai sunt în bună parte ale noastre, istoria e pusă la pământ, familia tradițională e batjocorită, tradițiile în general sunt semn că ești vechi, depășit, suntem îndatorați până în găt ….dar nu ne vindem țara!  Nu ne vindem țara a zis Iliescu și a câștigat alegerile. Ce zic acum cei cu rezist, că luptă împotriva corupției. Cum? Negând legislația existentă, dând cu barda în toate instituțiile statului, mai puțin Sfântul DNA . Vor să impună religia anti-corupție, am înțeles,  dar care sunt pașii? Ce ne propun ei? Unde sunt liderii incorubtibili? Unde e Corrado Catani? Dacă presupunem că Piața Victoriei  are câștig de cauză, care e planul? Punct cu punct. Pas cu pas. Care sunt liderii? Cine sunt cei care vorbesc în numele acestui rezist? Cum le e viața. Niciun om nu e mai bun, și mai presus de viața lui, de felul în care trăiește, de ceea ce realizează. Care sunt exemplele de viașță virtuoasă,împlinită, de moralitate și verticalitate pe care mi le servesc?  Care sunt valorile lor nu pe FB  și în citate, ci în real?

Iliescu ne a amenințat cu vânzarea țării, uite unde suntem, oare nu e la fel cu anticorupția, oare nu sunt hoții care strigă hoții?

Revin. Care e planul? Care e partidul născut din spuma pieței? Care sunt liderii? Cum e viața lor? Care e trecutul lor? Cum e fața lor? Care sunt verbele și vertebrele lor? Care sunt gesturile lor? 

Liderul pe care eu îl aștept e trecut de prima tinerețe, are o singură nevastă și mulți copii cu ea, este ortodox nu doar în vorbă ci și în faptă, iubește România și nu îi e rușine că e român, dar nu are nimic împotriva niciunei alte nații , etnii etc. Este bun profesionist dar nu tehnocrat. Nu e sărac dar nici bogat. Vorbește cursiv și corect româna dar și vreo alte două trei limbi. Îi place să citească. Știe să tacă și să asculte fără să fie mut 🙂 Este vertical, curajos și mai ales, are o echipă după chipul și asemănarea lui. Oameni de sine stătători, nu milogi ai liderului.  Nimeni nu poate răzbi singur. Și Iisus a avut apostoli.

Și încă ceva. Cum vrei să te cred că tu vei respecta legea când te-ai impus tocmai încercând să contribui la săparea ei. Lovitura de stat nu a fost niciodată o armă onorabilă. Nici instigarea la ură și la violență.

Am spus-o. Când în piață va apărea un Pr Galeriu care le va da o binecuvântare, după care se va îngenunchea și se va spune Tatăl nostru, voi fi acolo. Până atunci, acăsică.

Aștept momentul când nu va trebui să votăm răul cel mai mic. A venit timpul și pentru un mare bine ieșit din urnă. Nu din turmă!

 

Om bun, deschide-ne poarta, să te facem una cu pământul

Om bun. Ăsta era pe vremuri argumentul suprem în favoarea cuiva.

Ce preț mai are astăzi bunătatea? Nu prea mare. A fost înlocuită cu deșteptăciunea, descurcăreala , șmechereală. Cutare e barosan mare, e ”jmecher”, se descurcă. Copiii dacă vor să spună că un joc, sau un loc, sau orice, le place, spun e șmecher. Șmecher este un soi de echivalent autohton a lui ”cool”, adică ceva ”tare” ai cărui bunici sunt ”marfă” și ”mișto”.

Ce mai înseamnă bunătatea?

Râdem de cei care se exprimă prost (aici nu mă refer la doamna prim ministru, persoanele de Stat se exclude 🙂 of course!), mă refer la cei care se trezesc la cinci, dau cu sapa, adună ouă de prin cuibare, dau de mâncare la animale, pentru ca seara să-și ajute vreo rudă bolnavă, sau vreun vecin cu probleme. Oameni ai comunității. Nu trăiesc singuri, nu sunt izolați, nu au garduri de beton între case, ci uluci , prin care se poate vedea, se poate da un pahar cu apă rece și se poate schimba o vorbă, fiecare dintre vecini fiind totuși ”la el acasă” 🙂

Pe acest fel de oameni nu-i așezi pe canapea să le iei interviu, că ți-e rușine că n-au dinți în gură, nu-s proaspăt spălați pe păr, când le pui lavaliera simți miros de usturoi și transpirație și în plus de asta, vorbesc rar și greu. Ce să le iei interviu, mulți le-ar lua și dreptul la vot dacă ar putea…

Dar nu e obligatoriu să fii din pătura aceea de la bază, ca să fii bun. Buni sunt și medicii care aduc mâncare de acasă pentru pacienți, sau se chinuie să le facă rost de medicamente, sau să-i pună pe listele de operație afară, pentru care au de completat hîrțoage,  muncă pentru care desigur nu sunt plătiți și de cele mai multe ori o fac peste program.

Buni sunt și ziariștii care mai speră încă să revină moda anchetelor sociale, autentice, neangajate politic, sau pe cea a reportajelor menite să ajute comunități uitate de lume să aibă un glas.

Buni sunt și profesorii care sunt batjocoriți de elevi și de părinții lor, care sunt priviți de sus fiindcă nu au ultimul tip de telefon și vin la școală cu tramvaiul, și în ciuda tuturor acestor priviri de sus, ei încearcă să învețe. Și o iau iar și iar de la capăt, și nu sunt obosiți. Și de multe ori știu că sunt singura speranță a copiilor, pe care părinții lor i-au abandonat, și aici nu e vorba de abandonul propriu zis, ci de abandonul în ghearele bunăstării. ”Îți ia tata mașină la majorat, și tu nu-l bați pe tata la cap cu una , cu alta, cu golul din tine, cu teama de mâine, cu prostii din astea și nici cu întrebarea dacă ceea ce simți tu pentru Vasilica e iubire sau nu…N-are tata timp, că trebuie să muncească să-ți ia ție mașina asta. Pentru tine muncește tata”. Și profesorii încearcă să scrie o carte a conștiinței în aceste mașini de tocat nervii lor laolaltă cu banii părinților.

Sunt mulți oameni buni, avem o genă de bunătate, noi românii. Încercăm așa din instinct să-l îmbrăcăm pe cel gol, să-l hrănim pe cel flămând, să-l vizităm pe cel bolnav…doar că această genă este acum uzurpată. ”Românul dăștept și jmeher” îl lasă în urmă pe românul bun. Îl lasă în urmă la propriu, la figurat și la pătrat.

Pe lângă șmecheri, bunătatea mai are un mare dușman.

Libertatea.

Ne-am făcut din libertate un idol.

Eu sunt liber, fac ce vreau. Am copii, nu contează, îmi pun palma în cur și plec.

Legea zice că trebuie să fac așa, dar eu sunt șmecher și liber, și fac cum vreau eu.

Oameni care rec prin viață fără să accepte autoritatea niciunui alt om. Este de-a dreptul înfricoșător. Părinții rămân repede fără glas, de pe la 12-15 ani, profesorii tocmai ce-am spus ce bine stau, autoritatea statului, nu e pentru șmecheri, biserica ce să mai vorbim, cum să stau eu cu valoarea mea cu tot, în genuchi? Cum să stau n fața unui om îmbrăcat în negru să-i spun eu păcatele mele…

Oameni care trec prin viață ascultând doar de glasul voinței proprii. Nu e înspăimântător?

Înainte aveai o întreagă ierarhie, părinții, profesorii, preotul, primarul, judecătorul…acum singura autoritate pe care o mai acceptăm e medicul, dar și pe asta o negăm puternic în ultimul timp, și o acceptăm doar în ceea ce privește momentele dramatice, atunci când CORPUL nostru este afectat. Aici poate că e marea diferență. Omul bun e bun fiindcă, știind-o sau inconștient,  își pune sufletul mai presus de corp, pe când șmecherul, libertinul, închinătorul la el însuși, pune corpul înainte de toate. De aici obsesia pentru sănătate, mâncare, spor, odihnă etc

Când vom ajunge să nu mai râdem de omul bun, o să fie un prim semn de însănătoșire.

Când o să începem să acceptăm autoritatea altcuiva, al doilea.

Trezirea sau putrezirea, aceasta-i întrebarea…

Banalizarea este felul în care răul își asigură ziua de mâine. Odată ce toată lumea face ceva, că nu e mare lucru, răul triumfă.

Nu e mare lucru să înșeli. Toți bărbații o fac.

Nu e mare lucru să copiezi, toți elevii o fac.

Nu e mare lucru să divorțezi, toată lumea divorțează.

Nu e mare lucru să-ți lași copiii în urmă, toată lumea o face.

Nu e mare lucru să avortezi, toate femeile fac avort.

Nu e mare lucru să bei, cine nu bea?

Nu e mare lucru să copilărești până la 40 de ani, toată lumea face la fel.

Nu e mare lucru să fii agramat, uită-te în jur.

Nu e mare lucru să-ți înjuri țara, mama, nația, limba, cultura, tradițiile, credința, toți o fac. Hei, dar când mi-am înjurat eu mama?

Când ți-ai înjurat țara, limba, cultura, tradițiile, religia…

Banalizarea se face ușor, au grijă de asta ”noile media” dar și cele vechi. La televizor  numai muieri dezbrăcate, fie că e vorba de știri, emisiunea de sport sau cea pentru copii…toată lumea e pusă pe chefuri, abundă imaginile din cluburi. Mai nou am avut și imagini cu tras pe nas, în direct, la tv. Hei, dar ce mare lucru, toată lumea trage pe nas…Tuturor ne plac manelele, toți stăm pe telefon, nimeni nu mai citește. Asta auzi.

Părinții care susțin că e normal ca progeniturile lor celeste să afle despre sex la șapte ani și le cumpără prezervative când îi trimit în tabere școlare, și cu asta se simt ei părinți buni. Protejează copilul. Nu asta face toată lumea?

Părinți care își idolatrizează copilul în cel mai grotesc fel, fără să-și dea seama ce formă perversă de egoism au. Pun poze cu el, în culcare și-n sculare  fiindcă le seamănă. Vor să le fie lăudați copiii, fiindcă de fapt așa se simt ei lăudați. Confundă iubirea cu atașamentul, și la cinci ani au un câine în lesă iar la cinșpe un câine furios care rupe lanțul și pleacă unde vede cu doi ochi. Și părinții cu ochii în lacrimi spun ”vai, nu știu ce e cu Vasilică, dar câte am făcut pentru el, cum a putut să-mi facă una ca asta?”. Păi a făcut, că-n loc de timp și atenție l-ai hrănit cu fotografii. Și-n loc de educație i-ai oferit laude și ți ai dat ochii peste cap, laudativ, la orice nimic banal a făcut.  La doi ani toți sunt Picasso, Laurence Olivier și Madonna. La 15 sunt doar furioși. Pentru că între timp au trecut prin scris, mate, fizică, chimie, desen, teatru…și nu a mai fost cu dat ochii peste cap, admirativ, ci de exasperare…

Așa cum dacă aduni globuri albe unele peste altele, ele nu vor deveni negre, ci doar multe globuri albe, în ciuda poetului care spune că albul în desime e negru împărat, răul propagat, banalizat, nu devine mai puțin rău, și în niciun caz nu devine bine.

Mare lucru e să ai curaj să fii așa cum vrei tu, nu cum îți dictează ”trendul”.

Mare lucru este să duci un plan de viață la bun sfârșit.

Mare lucru e să accepți că nu poți sacrifica orice pe altarul comodității și al iubirii de sine.

Mare lucru este să vezi în iubire, jertfă de sine.

Mare lucru este să admiți că nu ești nimic mai mult decât o creatură, indiferent câte aere de creator ți-ai trage.

Mare lucru este să te gândești cine ți-a dat talentul, puterea de muncă, sănătatea, cine te crește, cine te ține de adaugi la umbra de ieri și pe cea de azi…Mare lucru e să accepți că ai și un bilet de întors, pe care nu-l activezi tu, altcineva o face, și tu habar nu ai când.

Nu uita acel bilet de întoarcere, treci fiecare zi cu el în mână, și atunci poate că toate cluburile, și distracția, și manelele, și idolatrizarea copiilor, și divorțurile, și luptele pentru putere vor trece nu pe locul doi, ci vor fi așa cum se spune, în ”neființă” asta fiindcă ele de fapt nu au avut-o niciodată. Sunt niște Pinocchio pe care noi singuri i-am animat și am crezut în ele…

 

 

Educație sexuală, zici? Eu zic că vrei sexualizarea educației

Dacă te întreabă copilul despre flori, îi spui, că are interes din moment ce întreabă. Îi răspunszi desigur ca pentru vârsta lui. Dacă te întreabă la doi ani, nu începi să-i spui de stamine, pistil și polenizare. Îi spui că are o rădăcină, că are o tulpină, frunze și petale, și dacă o arzi mai pe poetic așa, îi spui și că se hrănește cu lumină. Dacă îți pune aceeași întrebare la 15 ani și nu mai știi, îl trimiți la taică-su, mai ales dacă e horticultor, adică  din floare în floare, treaba e rezolvată. Exact la fel e și cu educația sexuală. Nu vreau să spun că dacă te întreabă la doi ani răspunzi tu, și la cinșpe îl trimiți la tac-su hoticultorul, ci că trebuie să

AI RĂBDARE SĂ PUNĂ COPILUL ÎNTREBAREA ȘI APOI ÎI RĂSPUNZI.

DIN CE ȘTII, CÂT POATE ÎNȚELEGE LA VÂRSTA LUI!

Recapitulăm. Aștepți să pună întrebarea. Dacă te întreabă de flori, aer, fete, aeroplane, te va întreba desigur și asta, atât timp cât te simte deschis. Nu rușinat, dar nici dornic să-i deschizi manualul de sexualitate, ediția a cincea adăugită și revizuită cu planșe la zi.

De ce să predai analiza matematică unui copil care încă numără pe degete?

De prost.

Răspuns corect. De prost.

De ce să-i predai teoria literară unui copil care învață alfabetul.

De prost.

Răspuns corect. De prost.

De ce să predai lecții de sexualitate unui copil de cățiva ani. De prost.

Răspuns greștit, nu de prost, de rău. De rău.

Și aici nu susțin că ar fi răi părinții, ci cei care se luptă de ani de zile să le inducă părinților ideea că dacă nu le fac copiilor educație sexuală, sunt niște părinți răi, retrograzi etc

În România teoria asta că trebuie să vorbești despre sex cu copilul tău a venit pe fondul unor generații anterioare care făcuseră din sex un subiect tabu. Nu cred că trebuie să fie un subiect tabu, cred că nu trebuie să fie un subiect , pur și simplu. Am mai spus-o.

Dacă copilul tău nu stă pe tabletă de la doi ani, dacă nu folosești telefonul pe post de babysitter, dacă îi resticționezi accesul la calculator și-l parolezi, ai toate șansele să nu ai un copil interesat de sex mai devreme de 10 ani. Și încă ceva. Dacă nu spui, cum spun părinții ” așa sunt toți în ziua de azi” !!! Copiii din ziua de azi nu au mai multi hormoni sexuali decât aveam noi la vârsta lor, sau bunicile noastre, hormonii nu s-a demonstrat (din câte știu) că ar fi în creștere. Ceea ce e în creștere, e vizualul. Mai ales în țările ieșite din blocul comunist, vulgarul, pornograficul, sunt ca numele prostului, pe toate gardurile.

Părinții în loc să lupte pentru introducerea educației sexuale, ar trebui să lupte împotriva reclamelor sexualizante, să lupte împotriva tabloidelor, să nu mai accepte ca fata de la pagina cinci să locuiască cu ei în casă. Dacă mama cumpără reviste mondene cu fete despuiate, dacă tata are revista de motociclism unde toate motocicletele sunt călărite de fete proaspăt ieșite din duș…e normal că și cel mic cere prezervativ de la 12 ani, că cine știe, e bine să-l aibă la el…

Părinții în schimb stau ca oile placide și apoi se ocupă să le facă educație sexuală. Felicitări, ați reușit ca la 15 ani să aveți un copil cu palmares sexual, la 18 un curvar și la 25 un plictisit de viață, sătul de tot, misogin și alterat definitiv, cu refulări în alcool și droguri, asta vreți?

Sigur, societatea are nevoie de ei cât mai devreme, maturi și consumatori, dar voi ca părinți chiar asta vreți?

Scrieți postări dulcege cu bunica cu ochi lăcrimoși care vă aștepta în cerdacul casei cu miros de cozonac și abur de scorțișoară dar susțineți educația sexuală la copii? Bunica aia, care s-a măritat fecioară și a născut apoi, cu același soț cu care a trăit 70 de ani, 15 copii,  de la care are 32 de nepoți…

Vă aminți de iernile cu săniuțele legate lanț, și de nasuri roșite de ger, dar le puneți în brațe tablete cu acces liber la toate porcăriile? Vă amintiți de „pe vremea mea„ când stăteați la coadă la o bicicletă, că din tot blocul de 10 etaje doar unul avea un Pegas, și vă dădeați cu toții cu el, așteptându-vă rândul cuminți în freamăt de anticipare frisonantă,  dar le puneți la îndemână mașini cu”jde” cai putere la 18 ani…Nu vedeți nicăieri o problemă, la voi, nu la copii ? La ei va fi mai încolo, atunci când inconștiența părinților va da rod.

 

Scrisoare deschisă de la o mamă către alta

https://www.arc-en-ciel.ro/examen-de-admitere-la-liceul-pedagogic-anastasia-popescu_184

Pentru că tot e perioada asta de începere a examenelor, mi am amintit cum stăteam eu cu ai mei, cu listele alea cu toate liceele din București, și ne băteam capul ce să alegem și cum, ca să nu riscăm prea mult la medie. Și de o profesoară care ne spunea cu glas pițigăiat , ”bifați acolo, bifați tot, cât mai multe opțiuni, cel puțin peste o sută, că nu se știe niciodată unde ajunge copilul”…Când i-am spus că eu lucrez și n-am timp de o sută de bife, a zis că s nebună.

Așa că acum am să vă spun așa, de la mamă la mamă, de la coracon la coracon, de ce dacă ar fi fost atunci Liceul Anastasia Popescu mi-aș fi dus copiii acolo.

În primul și în primul rând, fiindcă la sfârșitul liceului nu au o hărtie cu niște note pe ea și șansa unei facultăți, ci o profesie minunată și mai mult decât atât, un loc de muncă asigurat în cadrul școlii pe care tocmai a absolvit-o. Ca mamă singură aș fi fost foarte fericită șă știu că indifernt ce se va întîmpla, copilul meu poate fi educator sau profesor, ocupații vocaționale și foarte căutate. Fac aici o paranteză și vă spun, că citesc acum un jurnal a lui Vasile Cancicov, perioada fiind a celui de-al doilea război mondial, și jalea mare a fost când sau oprit școlile, fiindcă oamenii știu, instinctiv, că funcționarea școlii garantează normalitatea, și că cel mai rău semn este când se suspendă școala pe termen nedeterminat. Asta înseamnă situație de calamitate, forța majoră. Așa că se poate spune că profesia de educator, învățător, profesor va fi, alături de cea de medic și preot, printre cele care vor rezista până la sfârșitul lumii.

Următorul argument pentru care mi-aș da copiii la Liceul Pedagogic Ortodox ”Anastasia Popescu” este cel al bogatei culturi generale și învățarea multor limbi străine, Engleză, franceză, germană. Dar oricât aș iubi eu aceste limbi, tot învățarea temeinică a limbii române mă interesează mai tare. Și la capitolul acesta școala iarăși stă de la foarte bine în sus.

Când spun cultură generală mă refer la mai mult decât noțiuni de istorie, geografie, mă refer la arte. Mersul la teatru, la muzee, la concerte, participarea la diverse activități culturale este ceva constant la acest liceu.

Un argument și mai puternic decât cele de până acum, este metoda de predare. Nu am suportat niciodată ideea că să înveți înseamnă să asimilezi. Ci să te bucuri că înțelegi, că afli. O curiozitate sănătoasă este ceea ce definește din punctul meu de vedere un învățământ sănătos. Aici accentul se pune pe elev, nu pe învățare. Elevul este în centrul preocupărilor, și nu doar o simplă acumulare de informații, pe termen scurt, ”pentru notă” sau medie. Ci o așezare temeincă a informației, venită pe fondul întreținerii acestei curiozități sincere a elevului. Da, se poate, chiar se poate face din învășare un proces al bucurie.

Trec la un alt argument, foarte important. Mediul, colegii, întreaga ambianță. Fiind un liceu ortodox nu poate fi vorba de ”anuraj”, ”găști”, ”chiul” . Un liceu ortodox înseamnă valori ortodoxe. În primul rând respect pentru celalalt. Cel care a fost înaintea ta, cel care este acum cu tine. Și o responsabilitate pentru cel care va veni după tine. Respectul pentru limbă, pentru țară, pentru neam, pentru tradiții, pentru sacrificiu. Respectul e ceva ce dispare treptatat , treptat, dacă nu ne ocupăm de  generațiile care vin. De aceea e bine să ni-l propunem și mai ales, să-l cultivăm prin exemplu personal.

Troica amintirilor/ Sub patru regi de Gheorghe Jurgea Negrilești

Ca un cititor bătrân, ce mă aflu, arareori mă mai entuziasmez de o carte, rușine să-mi fie pentru această anchiloză emoțională. Ei bine, aceasta carte m-a rejuvenat, pe mine cititorul tăbăcit. Mi-aș dori tare mult să vă pot transmite acest entuziasm.

O să o iau pe puncte ale entuziasmului.

Starea

Dacă ar fi să citesc un manual de istorie, așa mi-aș dori să fie scris. Cu eleganță boierească, că doar Jurgea Negrilești chiar asta e, cu un soi de detașare afectivă care nu cade niciodată în răceala. Autorul ni-i prezintă pe toți, fără cinismele cu care ne a obișnuit contemporaneitatea, fără tușe groase, fără unghiuri subiective închise pe plus sau pe minus. Un rafinament al crearii personajelor magistral. Daca ar fi să aleg o reprezentare plastică a cărții, aceasta ar fi în pastel. E o acuarelă a societății, nu e o frescă a ei. Conturile se pierd, binele se impregnează de rău și răul de bine, mai degrabă într-un balet decît într un război.

Portretele

Portetele personalităților istorice sunt minunate. E prima carte în care l-am înțeles, l-am văzut, l-am zărit pe Regele Carol al II lea. Prezentat ca un tip super citit, informat în foarte multe domenii, curios, atent, într-o perioadă în care toată lumea băjbîia el a știut să-și creeze o rețea de spioni care l-au informat asupra a ceea ce avea să se întâmple, la rândul lui informându-și aliații, care însă nu l-au crezut. La aceste trasături, se mai adauga una care asemenea ursitoarei celei rele, distruge tot ce-au oferit cele dinainte a ei. Nu, nu este vorba de afemeiere, așa cum s ar crede. E vorba de o sete de putere și o dorință de control, manifestate printr-un fel grosier și dur.  O poveste foarte faină ni- l prezintă așa cum e, cu o minte sclipitoare dublată de o lipsă completă și totală de scrupul.

„ Nu-mi trebuie avocați care să-mi explice Consttuția, am nevoie de dulăi care mușcă. Cine spune asta? Carol al II -lea, stând de vorbă cu Cezar Petrescu, pe atunci director al ziarului România. A fost o vreme cînd Regele a fost subjugat de farmecul lui Cezar. Lucrurile au mers până acolo încât Carol i-a dăruit o pereche de butoni de manșetă cu cei doi ”C” încărligați. Ia plătit și datoriile de la jocul decărți. Aici însă carol ăși trădă firea calică. Oamenii Palatului au lansat zvonul că se desființează România, și că Cezar petrescu era în dizgrație.Atunci, cămătarii din București, din Dudești, s au grăbit să vîndă polițele lui Cezar cu mari reduceri.

-Ți-ai plătit polițele, i-a spus Regele lui Cezar, banii ț- i vor reține din drepturile de autor. nemaipomenit! Reținerile s-au făcut la valoarea nominală, iar Fundațiile Regale-Editura, căștigă sută la sută”. Astăzi am numi asta un excelent spirit antreprenorial și este o schemă care se practică la scară mare.

De asemenea portrete, aflate din primă sursă și foarte bine construite abundă cartea. Și nu sunt doar portretele unor oameni. Ele pot fi deopotriva ale unei clădiri, cum e Capșa, a unei fabrici, cum e Bragadiru și tot imperiul aferent, sau al unui  bombardament intens si neașteptat, ca cel din fatidica zi de 4 aprilie 1944.

Ton of voice

Spuneam la început că așa mi-ar plăcea să fie scris un manual de istorie, desigur, e mai greu să găsim ceva scris, gen jurnal, din perioada lui Mircea cel Bătrân. Dar aș vrea să iau de la Jurgea Negrilești acest fel de a fi totodată și în mijlocul istorie și-n afara ei. Pentru că așa e scrisă toată cartea, cu un soi de dedublare lucidă. Pentru că nu vrea să ridice nimic în slăvi, dar nici să coboare în canale, reușește preformanța de a te face să fii mândru de țara de ta. Dacă nu putem fi mândri de România de acum, măcar atâta consolare să avem. Pentru un copil crescut în comunism, cu poezii patriotice și defilări de 1 Mai și 23 August, care a refuzat ani de zile să mai citească istorie, care apoi a fost asaltat de contra istoria care ne prezintă ca pe o șară vai mama ei, care nu a supraviețuit decât datorită lașității, scrierea lui Jurgea Negrilești e o gură de aer, de echilibru.

M-au interesat indeosebi pasajele despre legionari. Nu-i prezintă deloc într-o lumină roz, nu ni-i arată altfel decât imaginea pe care au susținut-o și comuniștii despre ei, și anume niște exaltați care și descărcau exaltarea prin pistol. Imagine pe care mi-o confirmă un alt istoric de încredere, Pr Virgil Gheorghiu. Desigur, au fost și excepții. Cum ar fi Părintele Papacioc. Și alții mulți, pentru care nu pistolul era soluția. dar ideea de violență îi înconjura ca o aură întunecată.

Bucureștiul prezentat de Negrilești este un oraș viu, efervescent, unde s-a trăit mult și bine, unde războiul a intrat târziu și poate tocmai de aceea dispus să-și ia revanșa pentru timpul de pace. Societatea era clar straificată, oamenii știau unde le e locul, fiecare combinându-se cu cei de teapa lui, excepție făcând jurnaliștii și artiștii care aveau un fel al lor de a transcende scara socială. Dar unde fiecare își avea locul său și era respectat pentru ce făcea. Unde cuvântul ”domnule” avea un sens peiorativ, puțin jignitor, spre deosebire de apelativul ”coane” cel care trăda respectul pentru un sânge albastru. Cum am ajuns de la ”coane” la ”coaie” cu trecere prin domnule și tovarășe, e istorie.

Bucurați-vă datorită aceste cărți de o Românie pe care nu ați trăit -o, nu fiindcă v-ați născut voi prea târziu ci fiindcă a murit ea prea repede, trădată de toată lumea.

http://www.elefant.ro/ebooks/biografii-memorii/memorii-jurnale/troica-amintirilor-sub-patru-regi-161932.html

 

Armata lui Alfie, armata inocenților

Cel mai greu lucru, cea mai mare realizare, suma tuturor calităților, mi se pare a fi , în ziua de azi, să-ți păstrezi optimismul, mintea întreagă și încrederea în bine. În adevăr, în justiție, in triumful logicii și al bunului simț. Lumea asta, gestionată de statele laice și de homunculii care le conduc, face tot ce i stă în putință să te convingă că e cum spune Dante,  ”lasciate ogni speranza, voi ch”entrate ”.

Cazul familiei Smicală, descompusă de statul Finlandez, fără niciun motiv real, că dacă era vreunul, se anunța și enunța până acum. Între timp copiii mici sunt despărțiți de mamă și probabil își pierd, bieții de ei, încrederea în viață și-n bine cu fiecare secundă care trece. La mamă nici nu pot să mă gândesc, mă rog doar să o țină Dumnezeu întreagă  pe Camelia până trece urgia asta. De câte ori mă gândeasc le ea îmi spun că ar trebui s o cheme Iov și nu Smicală, pe numele de familie.

Acum, povestea asta cu Alfie. Cum să decidă un spital că un bebeluș trebuie omorât? Cum să se opună un spital unui act mediacl? Cum să se lupte prin instanță tinereiii ăia care sunt părinții lui Alfie și care fac omenescul posibil  și-l depășesc, devin niște eroi ai curajului, niște demonstrații vii despre ce înseamnă iubirea și puterea pe care ți-o dă ea. Noi cum trăim? Cum de nu ne smulgem părul din cap fir cu fir când auzim din astea?

Mi-e limpede că există forțe dezlănțuite care vor să ne convingă că nu există Dumnezeu. Dar asta doar dacă privești la rece, fiindcă la cald îți dai seama că numai Dumnezeu îi poate întări și ține pe oamenii ăștia să treacă prin aceste iaduri hand made, făcute pe comandă, alese pe sprânceană, tot unul și unul…Ieri am citit și că poliția din Anglia amenința că vor exista urmări pentru cei care-i susțin pe părinții lui Alfie !!!, așa zisa lui armată, care a depășit cu mult granițele țării. Armata lui Alfie e formată din toți cei care cred că niciun tribunal, niciodată, nu are dreptul de a decide dacă un inocent are dreptul să trăiască. Inocenții nu-s din lumea asta, de asta lumea asta nu are niciun drept asupra lor, chiar dacă are puteri.

Cum să nu înebunești când mama e înlocuită cu sintagma ”Părinte 1”. Citesc acum o carte scrisă despre începuturile secolului ( Troica amintirlor, sub patru regi-Gh Jurgea Negrilești, Editura cartea Românească ) , atunci Franța era numită masonică și din cauza asta asimilată antihristului. Idee validată și de capetele regilor puse în coșuleț, desigur…Nu pot însă să nu mă gândesc că nu e o coincidență că tocmai de acolo pleacă legiferarea termenului de Părinte 1.

Noi în România avem un președinte care ba își aruncă haina pe capota mașinii, deranjat că slujnica Românie îl lasă să-și ducă singur povara mantoului, ba dă la pedale și l bîrfește pe prim minstrul țării, care oricum ar fi el sau ea, ar trebui ca măcar de ochii lumii să i se acorde o oareșcare considerație, că ești ditamai președintele nu țața Floarea din Căcănarii de Câmpie, și să nu mai trăim iarăși scenele cu Părintele 1 al țării care se ceartă cu Părintele 2, în timp ce noi copiii, știm că ne așteaptă un nou divorț care numai lucruri bune nu anunță, că am avut parte de scenariul ăsta de ni s-a acrit…. ca să nu spun că domnul președinte ar putea lua și niște lecții de română, că sintagma ” să fiți asigurați că” suna mai degraba a subtitrare de Veveritza_bc  decât de președinte al unei țări.

Singurul fel în care poți să nu-ți pierzi mințile, e Dumnezeu. Nu am alt răspuns. Laicatul face tot ce poate ca să ne demonstreze că justiția și dreptatea sunt piese de muzeu, dacă vor fi existat vreodată. De la copii luați cu japca de lângă părinți, bebeluși condamnați de spital și tribunal la moarte, minoriăți care sunt importante decât majoritatea, pe principiul că minoritățile sunt mai multe și majoritatea e doar una, de la refugiați tratați mai bine decât cetățenii țării, de la elevi care dictează sistemul de învățământ și-și trag profesorii de urechi prin tribunale, până la….

Nu, nu e infernul, și nici măcar o umbră a lui. Este doar o negreală care se încearcă însinuată în retină până a ajunge să credem că e chiar retina.

Nu, nu e.

 

Dumnezeu va avea ultimul cuvânt, așa cum l-a avut pe primul, să nu uităm asta. Dacă aveți credință, mulțumiți pentru ea, țineți vă de ea, rugați-L pe Dumnezeu să v-o întărească, dacă nu aveți, rugați-vă să v-o dea. Primul pas e să nu vă mai bateți cu cărămida în piept că sunteți deștepți, fiindcă atunci sigur cade ”piatra din capul unghiului” peste voi…