Culisele omoară spectacolul….

M-am apucat săptămânile trecute de un proiect de teatru la iniţiativa cătorva actriţe foarte cunoscute ale căror nume nu le dau aici. S-ar fi dorit realizarea unui spectacol exclusiv cu femei. Eu m-am oferit să scriu textul în locul unei traduceri pe care ele o doreau iniţial. Zis şi făcut. Într-o săptămâna, am tras tare şi am scris primul act. Lung. La prima lectură s-a râs zgomotos. Deci era de bine fiindcă o comedie şi voiam. Dar unele din actriţe au fost nemulţumite că partitura lor e prea mică. Dă-i cu discuţii.Orgolii, “eu care încă din 1848…familia mea care şi clopoţeii clinchi clinchi”.

Şi în mijlocul acelui vacarm creat de faptul că nu am generat 8 partituri absolut egale lca lungime, pondere dramaturgică, efervescenţă şi altele….am avut o epifanie. Nu-mi doresc asta. Pentru mine teatrul nu mai înseamnă faimă, bani, recunoaştere. A ajuns să fie exact ce era când m-am apucat de el, acum 25 de ani. Bucurie. Senzaţia aceea minunată că acum ai făcut un pas şi nu ai habar ce urmează după el. Aşa că prefer să lucrez cu amatori, chit că ei nu ştiu să-şi posteze corect vocea, chit că nu îşi controlează mijloacele şi acum joacă bine acum joacă prost, chit că n-au habar când le iese de ce le iese, chit că trebuie să le reglezi volumul mereu…mai tare, mai încet…chit că repeţi 500 de ore pentru patru reprezentaţii…nu contează! E viu, e acolo, e prezent, se întâmplă! Nu e poluat de imaginile rolurilor trecute, de impresiile vechilor articole, de vorbele nu ştiu cărui critic care cine ştie ce o fi zis într-un puseu de entuziasm sau deznădejde bahică…Aşa e de fapt şi pe marea scenă pe care păşim cu toţii zi de zi. Unii o fac fiind proaspeţi, fiind ei, fiind fărăr impresii de sine, alţii târâie după ei trena grea e ceea ce cred ei că-i defineşte. Talentul lor, imaginea lor, presa lor, apariţiile lor în lume…şi trena e din ce în ce mai grea, dar ei în loc să-i taie coda ca la şopârlă şi să trăiască liberi, ei se enervează, devin mânioşi, agresivi şi omoară singurul proiect care contează. Viaţa.

Zilnic se trage apa peste sute, mii de proiecte, bune, frumoase, cu sens, doar fiindca x, Z sau Z nu renunţă la impresia lui despre sine, culisele omoară spectacolul…asta e a) înfricoşător b) amuzant sau c) normal. Spuneţi voi!

PS Eu din proiectul asta am ieşit îmbogăţită cu o piesă faină, căeria mai am să-i scriu finalul şi cu ideea clară că teatrul de profesionişti nu mă mai ineresează deloc din postura de creator.

 

 

Grasă şi frumoasă, Lagerfeld mă lasă…

Am citit ieri în EVZ că distinsul domn Karl Lagerfeld se plângea de Adele că ar fi cam grasă. Şi mă gândeam câtă nefericire, depresie şi frustrare, ca să nu spun câte suiciduri şi boli a generat cretinoida dimensiune standard 90-60-90. Deştepţii de creatori de modă, acesşi idoli la care ne încinăm până dăm cu fruntea de podea de mai multe ori s-au gândit că cel mai simplu mod de a munci ei mai puţin ar fi să bage dimensiuni standard la frumuseţe. De ce să stea să ajusteze rochii înainte de prezentare când pot ajusta din start femeile după gustul lor. E mai simplu doar să tai în carne vie decât în mătase …pielea e doar un material mult mai rezistent şi dacă n-ai tăiat bine o dată, merge s-o tai a doua şi a treia şi a zecea oară, mai scoţi mai pui, mai ţii o dietă drastică de leşini prin baie, mai dai la boboci după ce mănânci, ce contează, important e să intri în rochie……dar proşti nu sunt ei că încearcă să-şi facă viaţa mai uşoară, proşti suntem noi că acceptăm să ne-o facă pe a noastră grea. Proaste sunt toate femeile care în loc să se uite în ele însele câte lucruri minunate au de oferit lumii se uită în oglindă…şi pun mereu aceeaşi întrebare “care-i cea mai frumoasă din ţară” ..Ei bine, aia e o poveste şi dacă ne aducem aminte, cât era ea de poveste, cea care punea această întrebare sfărşea prost!

Proşti sunt bărbaţii care nu mai caută femei, caută “asistente”, “top modele”, “femei gonflabile” şi apoi se plâng că-s nefericţi. Că-s cu sănătatea varză, cu nu mai …şi nu mai…Păi cum să “mai” şi să “mai”  când tu nu mai eşti bărbat ci peşte sau hai să nu fiu rea, vânător. Un vânător trebuie să-şi păzească trofeul, să nu i-l ia altcineva sau să ochească un trofeu şi mai bun aşa că liniştea…s-a dus. S-a dus liniştea, s-a dus şi sănătatea….

Revin la Lagerfeld şi Adele. Adele e minunată aşa cum e, mai grăsuţă şi cu un ten superb şi sper să nu cedeze presiunilor celor din jur şi să ajungă şi ea vreo păpuşă gonflabilă nu de alta dar chiar cred că avem nevoie de exemple de femei normale, care ştiu să-şi poarte cu demnitate, încredere şi bucurie formele ieşite din standard.Iar ca lectură obligatorie pentru toate fetiţele trecute de şapte ani, ar fi “Hainele cele noi ale împăratului”. Anderesen a avut geniu şi s-a dovedit un adevărat vizionar. Fiindcă indiferent câtă vânzoleală era cu moda atunci, e glumă faţă de ce e acum.Tocmai fiindcă atunci se tăiau hainele, pe când acum se taie oameni ca să se potrivească cu hainele…

Fara diacritice, ca am nervi!

-O sa strangeti voi 500 000 de mii de euro cand o sa gasiti petrol in curtea bisericii. Adevarul e ca o sonda de petrol pe strada Franceza ar ezolva problema, dar nu cred ca a spus-o ca sa imi dea o idee. A spus-o ca sa poata continua doct.

-Eu in locul tau…

…ce ne place noua sa spunem asta…”eu in locul tau as face asa si pe dincolo”…eu in locul tau m-as ocupa de salvarea delfinilor fara dinti, sau a balenelor peltice, sau a arbustilor piperniciti din Honduras. Daca te ocupi de strangere de fonduri pentru barani de ce nu o faci pentru copii, daca strangi pentru copii, de ce nu pentru caini, daca te ocupi de caini vagabonzi esti o baba comunista, daca ….exista o categorie aparte de oameni care nu traiesc decat printr-o raportare negativa la tot ce e in jurul lor. Ei nu fac nimic dar iti spun tie, care de bine de rau te straduiesti sa faci ceva, ca ar trebui sa faci altceva.

Cat despre celebra expresie “eu in locul lui” sa avem pardon! Nu putem accepta ca fiecare suntem in locul nostru fiindca acolo ne e locul. Eu nu stiu ce as fi acut in locul lui x, y, z…stiu ca dau socoteala pentru ce fac eu, la locul meu fiind. Si eu la locul meu fiind, decid ca nu vreau sa betonez Baraganul, nu vreau sa asfaltez Marea Neagra, nu vreau sa le pun sau sa le scot covrigii din coada cainilor.

Vreau sa ajut ca aceast lacas de cult-Biserica Sf Dumitru/Juramat sa continue sa existe. E alegerea mea. Si fiindca nu ma consider asa de originala bag seama ca or mai fi fiind si altii care sa doreasca sa faca acelasi lucru. Cine vrea sa desfasoare cauze cu batrani, cu copiii, cu bolnavi, cu animale…e liber sa o faca. Sunt foarte multe lucruri de facut. Si e minunat ca nu facem toti acelasi lucru… Nu e cazul sa ne dam unul altuia peste initativa. Nu e cazul sa jignim. Nu e cazul sa ne batem cu pumnul in piept ca a noastra cauza e mai grasa, mai laptoasa si mai devreme acasa. Nu e cazul sa ne plasam cu superioritate in locul celuilalt si sa-i spunem doct ce am face noi in locul lor.

Pina una alta sa facem fiecare ce putem din locul nostru. Sa fim cu totii niste oameni la locul nostru si lumea va fi in mod clar mai buna…

In concluzie, consolidarea bisericii Sf Dumitru De Juramant, de pe Strada Franceza nr 2 e cauza mea. O sa ceara timp, o sa fie cauza mea multa vreme de aici incolo.Si vreau sa dovedesc ca prin tenacitate, caldura, preieteni si prieteni ai prietenilor se poate face asta, fara sa extragem petrol in fata Teatrului de Comedie. Ca pina la urma, adevaratul combustibil care pune lumea in miscare e iubirea pentru celalalt. Sau stai, mi-or fi spalat creierul de spun asta?

Strada Franceză No1

Nu ştiu dacă vă mai amintiţi melodia lui Alifantis cu Piaţa Romana nr.9  dar vă invit să o învăţaţi pe asta cu Str. Franceză nr 1.

Strada Franceză este strada pe care nu o prea ştie nimeni dar vă spun eu, e aia care nu e Smărdan, care nu e Şelari, care nu e Lipscani. Şi pe acesta stradă se află o biserică -Sf Dumitru, pe care eu o iubesc fiindcă îmi seamănă. E mândră cu toate că stă să cadă, se înalţă către ceruri deşi e slabă de temelie.  Prima ei atestare datează din sec XV!! când a fost construită de boierii Bălăceni, dar arsa la puţin timp de ienicerii lui Sinan Paşa. Este reconstruită în 1674, dar şi cea de-a doua construcţie sfârşeşte tragic. Este ridicată din nou, pentru a treia oară o biserica in 1746. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea situaţia bisericii era critică: în anul 1797 era dărăpănată, în 1802 a fost avariată de cutremur, iar la 28 august 1804 a fost din nou incendiată. A patra biserică si cea pe care de altminteri o admiră în fiecare an grupurile de turişti străini veniţi sa vadă „the painted churches” a fost ridicată in 1819 de Constandie Filitti, care de altfel se şi odihneşte în naos. După marele incendiu din 23 martie 1847, când i s-a ars acoperişul şi pictura, biserica este reparată în 1852 de către Episcopul Filotei al Buzăului, care îi face acoperiş nou, consolidează zidurile, iar pictura a fost restaurată de Carol Pop de Szatmary.

Biserica Sf Dumitru de pe strada Franceză nr 1 are titulatura „de jurământ” fiindcă a fost construită de boierii Bălăceni tocmai pentru ca negustorii neştiutori de carte să vina şi să jure ca târgul e corect, marfa va fi de calitate si livrată la timp. Ce simplu era pe vremuri, nu-i asa? I se mai spune si Sf Dumitru –Poştă fiindcă este amplasată în spatelele actualului Muzeu de Istorie al Romaniei care pe vremuri era Palatul Poştei si langa fostul spital al Postelor. Ca norocul ca nu i s-a adăugat şi titulatura “de comedie” fiindca se afla în faţa Teatrului de Comedie!  Vecinătate importantă de altminteri fiindcă a contribuit la naşterea unei frumoase colaborari soldată cu o montare a piesei “Hoţul de mărgăritare” de Valeriu Anania.

Ei bine, acest lăcaş de cult are nevoie de ajutor financiar pentru a putea fi consolidat. Dacă nu, toate eforturile înaintaşilor se vor duce pe apa sâmbetei picturile lui Szatmary, iconostasul, totul. Suma necesară într-o prima fază este de 500 000 de euro. Ştiu, te ia ameţeala numai când te gîndeşti! Aşa că mai bine haideţi să ne gîndim fiecare doar la un euro. În definitiv aşa s-a procedat cu Ateneul, “dai un leu pentru ateneu” , aşa se reface Sagrada Famiglia….Daca 500 000 din oameni donează un euro, treaba e ca şi rezolvată.  Crezi că poţi dona un euro pentru un lăcaş de cult minunat în care se pun la cale piese de teatru, concerte, cantine sociale…Poţi fi ctitor cu un euro,

Parohia Sf. Dumitru Posta

cont IBAN: RO 02 RZBR 0000 0600 1219 1317

deschis la Raiffeisen Bank, Agentia Decebal

 ps totul e perfect legal, se eliberează chitanţă.

pps Ii rog pe bunii mei prieteni care au bloguri foarte citite, nu spui cine, persoane importante să retransmită mesajul. De asemenea voi fi recunoscătoare oricui o va face, fie că-l cunosc, fie ca nu. Multumiri anticipate!

Habar n-am să negociez…

Zilele acestea tot umblând eu pe la interviuri de angajare mi-am amintit de primul interviu la care am fost. Eram studentă, era prin anii 90 şi nu ştiu cum am aflat ca Agenţia de publicitate Saatchi&Saatchi angajeayă coppywriter. Ceva exotic la vremea respectivă! După ce am aflat cu ce se haleşte postul ăsta, cum se pronunţă şi alte marafeturi legate de el am convins-o şi pe o colegă de-a mea, Cristina Niţulescu, fie-i ţărâna uşoară ca a murit foarte tânără, să mergem la interviu. Îmi aduc şi acum aminte că prima încântare a fost la lift! Un lift Ottis care noua ni se părea din filmele SF. Trebuie să ţineţi cont că erau anii în care marile firme nu intraseră prea tare în Romania, lumea nu era aşa fashion, glam şi cool ca acum iar noi veneam din ATF- Academia de teatru şi film unde trebuia să ne milogim pentru un bec la reflector, să ne păzim decorul peste noapte ca să nu ne trezim fără el în dimineaţa examenului şi alte alea pe care când le povestesc acum par ireale. Dar erau ale naibii de reale!

Primele interviuri, vreo 3 cu nişte teste de lucru între ele le-am dat în liimba franceză  cu Olivier Grateau care era la vremea respectiva director de creaţie, un franţuz cu şosete interesante şi mania persecuţiei. Am trecut de ele, am mers şi am schimbat două vorbe în engleză cu Nick Florescu după care am ajuns la etajul superior, la şase, la Radu Florescu. Ne-am întreşinut amical cu el într-o româno-americană voioasă. După care el ne-a întrebat ce aşteptări salariale avem.

Ei bine, eu cu Cristina ne frăsuiserm cât să cerem, vorbiserăm la telefon nopţi în şir fumaserăm şi trei pachete de ţigări fiecre şi ajunseserăm noi la concluzia că trebuie să cerem 150 de dolari ca să putem apoi negocia la 100. Eram foarte hotărâte să nu ne lăsăm fără o sută de dolari. Am decis să negociez eu că eram mai cu engleza vorbită la mine. După trei săptămâni de teste şi interviuri în franceză, americană şi română, noi, două studentet la regie teatru ne deciseserăm să cerem o sută de dolari! Dacă ar mai trăi acum Cristina s-ar supăra pe mine că dau asta din casă…

Îmi iau curaj, mă uit în ochii lui Radu Florescu şi zic, aparent sigură pe mine:

-150 de dolari fiecare.

Radu râde şi spune.

-Îmi pare rău. Nu vă pot da atât.

Am avut inspiraţia divină să tac. Radu a continuat.

-Ar însemna să vă dau mai puţin decît îi dau femeii de serviciu. Vă dau 250 de dolari. E bine?

 Anii au trecut dar eu tot n-am ajuns un negociator mai bun. Şi din păcate nu sunt mulţi care să procedeze aşa ca Radu Florescu.

De ce nu ne place zăpada?

Nu există nici măcar un singur om care în coplărie să nu se fi bucurat de zăpadă. Făceam ţutruri la nas, obrajii ne deveneau casanţi, mîinile erau vinete în mănuşile îngheţate dar nu ne dadeam bătuţi. Ştiu că aveam teracote şi veneam cu izmenele de pe noi aşa de îngheţate că le propteam realente de ea.

Aşa cum e greu să găseşti un copil căruia să nu-i placă zăpada e greu să găseşti un adult căruia să nu-i displacă. De ce? ce se pierde între copilărie şi maturitate? Avem haine mai călduroase, maşini sub fund, creme, loţiuni…Ceea ce însă se schimbă fundamental este că avem planuri. Ne dorim să ajungem undeva. Să facem ceva. Să fim cineva. Să arătăm ceva. Yăpada ne pune în perspectiva micimii noastre. maşinile nosatre ultra rapide se tîrîie ca nişte melci borţoşi. Ciymele noastre de piele nu fac căt o ceapă degerată. Zăăada ne arată limitele noastre, dependenţele noastre. Zăpada nu ne susţine deloc egoul. Nu ai cum lupta cu ea. Tot ce poţi face este să coabitezi cu ea şi să aştepţi să treacă. Şi să speri că măcar anul acesta te vei maturiza şi vei înţelege că nu poţi să te pui cu zăpada. Cu vîntul. Cu focul. Cu pământul. Că eşti doar o furnicuţă cu Louis Vuitton şi gura mare.

Cînd suntem mici suntem mari şi pe măsură ce creştem ne vrem tot mai mari şi ajungem minusculi…

 

manele si defetism

Nu, nu ni se trage de la Miorita. Nu mai dati vina pe biata oaie ca nu are nicio legatura. Noi cultivam cu buna stiinta ca pe un semn de bonton defetismul. Daca nu te plingi de Romania, nu esti roman adevarat. Daca nu-ti pute tara, limba, strada, groapa, cainele, esti un nenorocit. Daca esti suficient de batran esti facut comunist, cat ai zice peste. Daca faci greseala sa spui ca ti-e bine, ca iti plac viata ta, ziua ta, lumea ta, prietenii tai, esti un paria. Un nenorocit. Un zero, un cacat. Daca razi, glumesti, zambesti…e limpede ca ai tradat neamul ginta, tara, locul si dobitocul. N-ai spume la gura, nu esti roman. N-ai cuta intre sprincene, nu spui tz tz tz , nu dai din cap a jale, esti suspect. Suspect de fericire. Noi nu avem calea de mijloc. De la jale sarim direct in manea, de la fata trista bagam subito dansul din buric. C-asa-i romanul cand se veseleste…o beleste de-o trazneste! Daca nu dansezi pe manele, nu bei zdravan si mai mergi si duminica la biserica, apoi e clar ca ai creierul spalat la program prelungit, cu inalbitor si tot tacamul. Declar ca-mi displac pina la nucleul ultimei mele celule atat manele cat si intelectualismul manisfestat prin fata lunga de dezicerea de propriul neam. Asa ca data viitoare cand va adunati pe vreun forum, real sau virtual, sa va plingeti, nu ma mai invitati ca sunt plecata sa sabotez o petrecere cu manele. V-am pupat pe portofelul acela doldora de lovele de care va plingeti ca-i gol!

La dragoste-noi, la baie-ei

În engleză “falling in love”, în franceza, “tomber amoureaux”. Actul îndrăgostirii văzut ca o cădere. Ca orizontalitate. Când eşti îndrăgostit vasăzică nu mai stai în picioare ci culcat. Hm! Aproape că acesatsă idee de cădere sugerează că îndrăgostirea ar fi o stare maladivă. Aşa cum au şi descoperit nişte cercetători isteţi fără viaţă personală…ca toţi cercetătorii isteţi.

 Aşa să fie? Trebuie să cazi în iubire, să fii prădat, vânat, dat de pământ? Altă cale nu există? N-ar fi oare normal ca iubirea să ne tragă în sus? Sa fie anti gravitaţională, selenară…Acest falling in love sau tomber amoureaux cred că te duc mai degrabă la ideea de carnalitate decât la sentimente aerate, primăvăratice. La noi verbul a cădea e folosit mai cu sens, aş zice. “A căzut grea”. Aşa da, are sens. Nu iubire, nu abureală, nu prosteală, sarcina, frate! Atunci da, e clar că ai cazut şi nu te ridici minimum nouă luni dacă nu o viaţă intreagă! Hai că am glumit! Nu-mi săriţi în cap, îmi plac copiii, ţăncii, plozii, infanţii, infamii…Nu, infamii nu e bine …

E interesant cum limba dacă stai să meditezi la ea, să-i dibuieşti dedesubturile îţi vorbeşte despre trăsăturile unui popor.

Românul spune frumos.M-am îndrăgostit. Am intrat în dragoste. Vorbesc din lăuntrul ei. Mi-a căzut cu tronc. Aici verbul a cădea este conţinut în expresia verbală care sugerează impactul devastator al acţiunii. M-a lovit în moalele capului. Mi-am pierdut minţile.

Acum am să fac o săritură peste ax şi am să vorbesc despre bathroom, salle de bain si ….baie. Doar ca să-mi susşin teza conform căreia limba spune multe despre stilul de viaţă al unui popor. Cănd spui salle de bain, ce vezi? Oglinzi, marmură, geamuri mari, lumină…Cănd spui baie-igrasie, abur, odoruri dubioase….

Aşa că la dragoste, punctăm noi, că suntem mai metafizici, mai către sentiment, emoţie, ceva frumos, înălţător dar la baie, ne iau francezii si englezii de nu ne vedem….

PS Acest articol nu este făcut să servească uzului elevilor deoarece este scris la mare mişto, caterincă, gen

Asuma sau suma lui minus cu minus care refuza sa dea plus

Sotii nu-si asuma casatoriile.Vezi divorturile.

Profesorii nu-si asuma procesul de invatamant.Vezi rezultatele la BAC. Vezi tonele de meditatii.

Parintii nu-si asuma copiii. Vezi “nu stiu ce sa ma mai fac cu el”, “alta generatie”, “nu pot sa-l ridic de la calculator”.

Primariile nu-si asuma sectoarele, orasele. Vezi problema cainilor vagabonzi pasati de colo dincolo. Vezi strazi varza. Vezi parcari inexistente.

Politicienii nu-si asuma politica. Vezi vreunul care o face?

Tinerii nu-si asuma batranii. Vezi cum ne plingem ca suntem o tara de asistati.

Oamenii sanatosi nu-si asuma bolnavii.

Nu ne asumama instoria. Ceea ce e bun uitam, ceea ce e rau, negam. Ne bucuram de rest, adica de nimic. Ingropam sub betoane toate descoperirile arheologice.

Nu ne asumam relieful. Vrem sa-l facem praf cu cianuri.

Nu ne asumam limba. Nu o invatam, nu o respectam.

Nu ne asumam nimic. Dar vrem sa ne fie bine. Cum poti sa traiesti binele fara sa-ti asumi raul, numai poporul roman poate sti.

PS Eu nu-mi asum diacriticele acestui articol si dau vina pe tastaura ca s-a blocat pe aia englezeasca. Deci sunt suta la suta romanca.

 

 

 

 

borduri să fie, cauze găsim noi!

Zilele acestea era musai să fii revoltat. Să dai cu pumnul în masă şi dacă n-ai masă atunci în mă-sa sau în ce apuci. Dacă nu erai revoltat, nu urlai, nu înjurai, nu făceai spune la gură şi nu te plângeai de viaţa ta, de ţara ta, de neamul tău erai fie nepatriot, fie băsescian, ceea ce e ar putea fi la o adică tot aia.

Zilele acestea ca de obicei România s-a divizat. Asta ne iese cel mai bine. Să ne separăm. Unii să arunce cu borduri şi alţii să le ia în freză.

Ce simplu e şă ne întoarcem unii împotriva alţilor, cu toate că şi unii şi alţii mai ieri ne bucuram şi ţipam împreună. Ba că au ieşit “ai noştri”, ba că “noi suntem români”ba că-i laie, ba bălaie. Mie una mi-e dor sa mai câştige România un camponat la fotbal că alea sunt singurele momente în care suntem şi noi uniţi. Că în rest, bugetari versus patroni, uslaşi vs civili, şoferi vs pietoni, tineri vs bătrăni, angajaţi vs şomeri…. borduri să fie că mai găsim noi o cauză….Nea Videanu, bagă mare mă! ca avem nevoie în procesul tehnologic de exprimare critică la români de câteva diacritice şi linuţe de dialog!

Acum eu vă întreb, când suntem noi sinceri, autentici, neam, gintă latină …când ne bucurăm împreună şi fluturăm steaguri găurite sau când ne jucăm de-a bordura la CNN? Sau e tot aia….Toată legătura de limba, cultură, obiceiuri nu face nici cât o ceapă degerată când vine vorba de opţiunea politică…Cum am mai putea vorbi noi doi ceva cât timp şie îţi place Mitică şi mie Georgică c-o are mai mică (18 plus)…Cum să fim prieteni când ţie îţi place Steaua şi mie Dinamo? Cum să stau de vorbă cu tine când tu eşti bugetar şi eu lucrez la patron şi am oi mai multe mândre şi cornute şi concediu n-am că am business plan! Cum să tolerez eu ca tînăr să muncesc doar ca să suport cîteva milioane de pensionari? ETC ETC ETC

“Satana se mănâncă cu alţi draci în iad şi vrea ca şi noi să facem la fel” Arhimadrit Emilianos Simonopetritul