Unde ți-e inima, bre? Sau bro?


Ne place să mîncăm. Fie că e vorba de vegan, raw vegan, carnivor, ierbivor sau omnivor, mîncarea și tot ce ține de ea ne mănîncă foarte mult timp. Citim rețete, schimbăm rețete, experimentăm, scriem pe bloguri, ne interesăm de nutrienți, calorii, vorbim cu dieteticienii, etc. Și vine Biserica, prin preoții ei și ne spune, țineți post, nu vă proecupați, reduceți cît se poate, consumați voi mai puțin, dați altora.

Dați altora. Nouă ne place nu să dăm, ci să acumulăm. Case, mașini, mobile, excursii, haine, obiecte de artă, cărți, tot ce se poate, să adunăm. Cu cît devine omul mai bogat cu atît își diversifică mai mult opțiunile, căutările, ariile de marketing. Și nu vrea să audă de „nu vă preocupați cu ce vă veți îmbrăca sau ce veți mînca„.

Ne place sexul, dar deja sexul ala banal, casnic, cu nevasta sau cu soțiorul, nu mai e bun, trebuie experimentat, trebuie să arăți că ești liber să faci ce vrei, cum vrei, cînd vrei , cu cine vrei, unde vrei. Cum ai văzut tu în filmele americane sau în reviste așa vrei. Dacă vrei în parc cu un măgar, și măgarul e de acord, cine ce are de obiectat. Și vine biserica, prin preoții ei și ne spune nu săvîrși adulter.

Mai mult decît atît, spune Iisus că cine a poftit în inima lui…păi cum să nu poftești cînd pe toți pereții sunt numai muieri dezbrăcate, cu varianta fetițe dezrăcate, fiindcă nu-i așa și pedofilia e tot o formă de libertate.

Dacă luăm fiecare dintre cele zece porunci ne dăm seama că societatea de azi e construită exact pe opusul lor.

Zice să nu furi. Păi cum să nu furi cînd ai ajuns la conducerea unei țări care are munte, mare, păduri, resurse, aur, cum să nu furi, nu ai fi tu prost să nu profiți în anii, sau în lunile cînd țărișoara asta ți s-a dat pe mînă….

Sau să nu omori. Păi cum să nu omori dacă îți stă în cale, în calea dintre tine și resursele din țărișoara ce ți s-a dat pe mînă. Cum să nu omori cînd numai omoruri vezi la tv de dimineața pînă noaptea. Omoruri cu toporul, omorul cu bomba, omorul cu cuvîntul. Toată lumea omoară, e banal să omori, de la copii nenăscuți, la urși mari și grași, cu trecere prin tot ce trece prin mintea ta bolnavă. Ducă-se ăștia cu poruncile lor, cine are nevoie de ei_ Și să nu se mai dea așa mari, că uite și ei calcă strîmb…

Să mai extragem la întămplare din jobenul cu porunci, una.

Să nu rîvnești la cele ale aproapelui. Păi cum să nu rîvnești_ Toată lumea rîvnește. Are o mașină mai bună ca a mea, o casă mai faină, o nevastă mai siliconată…vreau și eu. dacă pentru asta trebuie să fur, să omor, nu-i bai. Fac ce trebuie să fac.

Să nu-ți faci chip cioplit. Păi dacă nu-mi fac eu, cine să-mi facă_ hai la operații, hai la diplome, hai la tv, hai la doctorate false, orice numai să demonstrăm că avem statuia, soclul mai trebuie.

Dacă nu ne ajunge că facem idoli din noi, facem și din copiii noștri, și din animalele noastre, din mașinile noastre, din orice se poate face un idol. Chiar și din boală. Boala poate fi idolatrizată la fel de bine ca sănătatea. Odată ce avem pornită mașinăria de făcut idoli, ea transformă în idoli tot ce apucă. Ochiul idolatru vede idoli peste tot. În agramatul de la tv ținut în viață doar de cohortele de oameni din spate și de cască, din fotbalistul care nimerește din cînd în cînd mingea, sau din buzata careți expune țîțele la poza de profil de pe fb.

Și acestei lumi îi opunem niște domni îmbrăcați în negru care scot poruncă după poruncă și ne dau canon după canon. Cum să-i dorim în viețile noastre? Cum să-i ascultăm? Cum să facem ce ne spun ei cînd noi abia am așteptat să ajungem „mari„ să scăpăm de ”tirania” propriilor părinți. Cum să asculți un preot cînd din mama și din tatăl tău ai făcut glugă de coceni_ Cînd pe profesori i-ai disprețuit_ Cînd tot ce ți- ai propus la majorat a fost să fii un tip descurcăreț, care-i „face„ pe toți. dacă i-ai făcut pe toți, crezi că poți să-l faci și pe Dumnezeu. Ăsta e adevărul, societatea nu respinge preoții, ei sunt doar interfața sistemului, ceea ce respinge toată lumea este sistemul, adică pe Dumnezeu. Doar că unii sunt sinceri, și se numesc atei, iar alții sunt mincinoși și lași și spun „credința e în inima mea”. Corect, acolo e, dar inima ta, inima ta, unde e?

Advertisements

Unde mai e respect înafară de # ?


Mai există oare o categorie profesională respectată?

Mai an erau respectaţi profesorii, medicii, juriştii, inginerii, parctic toată intelectualitatea, tot omul care făcuse o facultate merita o steluţă invizibilă în piept. El ştia că e acolo, societatea ştia că e acolo. Nu prea se făcea tapaj de asta, deşi se mai întâmpla să vezi pe câte o plăcuţă “inginer x” sau “doctor z”. Nu erau funcţii ca acum, pe cărţile de vizită, ci profesii. Ele nu atestau câştigul ci învăţătura, impactul social pe care-l aveai. Reflectau oamenii care ascultau de tine, cei ale căror vieţi erau impactate de profesia ta. Aveai mulţi oameni în subordine, luai multe decizii, erai respectat. câştigul nu era un factor, de exemplu un muncitor cu grad cinci de calificare putea câştiga cât un director de intreprindere sau un medic.

Acum, lucrurile stau altfel. Toată lumea are diplome şi cu toate acestea nimeni nu mai poate înţelege ce scrie pe o carte de vizită. Sunt nişte funcţii inventate de ţi-e greu să mergi pe firul roşu al logicii ca să-ţi dai seama dacă omul lucrează cu mopul sau cu op-ul.

Profesorii, de exemplu, după ce că au lefuri mici sunt luaţi la trei păzeşte de părinţi şi de elevi, trebuie să stea frumos la orele de dirigenţie şi să le explice de ce copiii lor atât de asemănători cu Einstein au rezultate  proaste. De vină nu pot fi decât profesorii, pe cale de consecinţă, dai cu tunul şi nu mai vrea nimeni să fie profesor. Ajung în învăţământ doar cei care nu-şi găsesc de lucru în altă parte. Dar nu i poţi condamna pentru asta. Salarii mici, elevi cu “personalitate”, părinţi “care ştiu tot”. Ce să ceri mai mult de atât? Un glonţ în ceafă.

Să trecem la medici. Salarii mici, sunt acuzaţi că sunt şpăgari, pleacă pe capete acolo unde nimeni nu-i acuză de nimic, fiindcă iau salariul corect, unde sistemul lucrează, unde nu sunt acuzaţi de malpraxis de câte ori se întămplă ceva, unde societatea nu e umorală şi virală. Rămânem fără medici într-un ritm mai alert decât cel al defrişăriilor. Se închid secţii peste noapte. Exemplu concret: eram anul trecut cu mama la Sf Ioan, era după un AV, pe targă, cu sânge-căzuse,  eram deja în spita de vreo opt ore, ne plimba de la o secţie la alta şi mi se zice într-un final apoteotic să cobor la neurologie. Coborâm şi aşteptăm vreo oră şi jumătate, întrebând pe unul şi altul şi spunându-ni-se că încă nu a venit medicul, dar urmeză să vină din clipă în clipă. Nu eram singurii care aşteptam neurologl acolo… până când o asistentă  ne spune ” noi nu mai avem secţie de neuro de două zile” Pentru că orice secţie nu e dată de birou sau de plăcuţa de pe uşă ci de medicul din interior. Nu e medicul, nu e secţie.

Respectăm oare poliţiştii? Da, ştiu, deja râdeţi. Magistraţii? Inginerii? Artiştii? Sportivii? Numai câte bătăi de joc am auzit eu la adresa lui Hagi sau Halep… de preoţi, nici nu mai spun. Nu respectăm pentru că nu mai ave ce înseamnă de fapt respectul. Ni-l pune în piept, la profil, defilăm cu el dar ce înseamnă.

Ce simţi când respecţi pe cineva, cum te comporţi? Ai mai pupă mâna cuiva, a unui părinte bătrân, a naşului, a preotului? Ne mai ridicăm în picioare când intră cineva mai bătrân în încăpere? Ne plecăm ochii când suntem mustraţi? Mai tăcem când ne zice cineva ceva de rău? (nu din servilism şi frică, ci din respect…) Aşteptăm să ni se dea cuvântul să vorbim?  Cum se manifestă, fizic, respectul?  Cum ni se deranjează nouă umorile, comodităţile, când respectăm pe cineva? Şi încă ceva, eu vorbesc de respectul PENTRU cineva, sau CEVA, nu împotriva lui. Vorbesc de respectul pornit din admiraţie, din umilinţă, din poziţionara sub ceva sau cineva, nu de pumn ridicat împotrivă…

Respectul se dobândeşte în copilărie. Noi nu mai creştem copii cu respect. Nu se respectă vârsta, educaţia, cultura, talentul. Toate sunt la grămadă. Copiii sunt egali cu adulţii, toţi copiii sunt talentaţi, toţi au merite, toţi sunt buni, nu se “taxează” nimic. Părinţii numesc personalitate crizele de isterie. Profesorii clachează şi o iau pe arătură. Mass media stă ca un corb la pândă, să ude imediat orice sămânţă de scandal. E o moarte sigură şi nu foarte lentă. În acest haos de respect şi scară de valori mafioţii, baronii, şmecherii, se mişcă precum peştele în apă. (Apropo, şmecher, cuvântul şmecher aşa cum îl înţelegem noi astăzi e un neologism, pe vremea copilăriei mele şmecher era un paria, unul care nu făcea nimic, şi nu se ştie cu, se descurca, desigur+la limita legalităţii. Astăzi copii spun la două vorbe şecher când se referă la ceva “cool”)

Cele mai mari şi mai importante lucruri din macro, se rezolvă în micro. Dacă am reuşi cumva să începem să creştem din nou copii buni, copii calmi, copii respectoşi, nu genii, nu beizadele, am putea avea încă o şansă. Dar nu o avem. E nevoie de mame. Lumea asta are nevoie de mame, ţipă după mame, şi mame nu sunt!

 

 

 

 

 

45 minute


45 de minute. Atât i-a luat salvării să ajungă la noi. 45 de minute în care speram ca fiecare sirenă auzită pe stradă să tacă profetic în faţa blocului nostru. 45 de minute poate fi un timp foarte lung, când aştepţi, cu mama care suflă greu alături. “Suflă greu” e un fel de a spune că fiecare respiraţie părea să fie ultima. Horcîituri, icnete, toată coloana sonoră a unui coşmar în direct.

Mă ndesc la tot ce ştiu, din experienţă, din auzite, că atunci cînd simptomele sunt dramatice nu e neapărat la fel de dramatic şi verdictul, ba din contra…E cianozată în jurul buzelor şi mâinile îi sunt vinete, cît de bine poate fi?

45 de minute în care nu pot decît să mă gândesc cît de rea am fost cu ea 45 de ani. Că am fost. Eu ştiu asta mai bine ca oricine. Pentru că nu am fost rea ăn interior, unde se poate vedea, nu…

Am aşteptat mereu pe soculul făcut de ea, să fiu admirată. Mereu am fost cea care avea nevoie de ajutor, mereu am fost cea care trebuia susţinută. Şi-n  alea 45 de minute m-am rugat, nu-n genunchi, nu formal, dar cu un sentiment foarte clar că Iisus şi Maica Domnului şi toţi sfinţii pe care-i ştiam şi pe care i-am luat la rînd, m-au auzit.

Nu ştiu ce “timeout” am primit. Poate de 45 de zile, sau 45 de săptămâni, sau de luni…sper la unul cît mai lung, sper ca măcar la final, în al douăsprezecelea ceas, să dreg busuiocul. Se poate, ştiu că se poate. O ştiu din sursă sigură. Singura sursă sigură, din punctul meuu de vedere. O ştiu din parabola celor tocmiţi la muncă. Pilda lucrătorilor la vie. Unii au venit devreme, alţii la prânz şi alţii pe seară, dar toţi au primit acelaşi gaj.

Dar e păcat să pierzi bucuria muncii. Bucuria de a sta cu părinţii tăi, de a fi bun cu ei, de a le fi acolo când au nevoie ei. Nu când ai tu chef, timp, nervi … Eu am pierdut asta.

Din fericire , mama e bine.

Iar în acele 45 de minute am înţeles cît de puţine lucruri stau în picioare, din cele ce ne preocupă mintea şi timpul. Viaţa asta e un mare cadou, pentru noi şi prin noi, pentru toţi cei din jurul nostru. O risipim în nimicuri. În tot soiul de ambiţii şi de conflicte, în impresii despre noi şi despre alţii, în lucruri  fără sens, ăn imagini de  construit şi apărat. Zeul confortului, acest Baal modern, ne fură tot. Ne goleşte te sens, ne sclavageşte din zori şi până-n seară.

Şi în timp ce mă frăsuiam, în acele 45 de minute, şi-mi zdrobeam mâinile şi îmi făceam procese de conştiinţă, am avut epifania că Salvarea nu-mi dă viaţă, că medicii nu pot prelungii nimic din ce e menit tăierii, indiferent tânăr sau bătrân, accident sau boală cronică. Combustibilul e rugăciunea. Şi m-am liniştit. Ca un ar care a scuipat o săgeata, aşa m-am liniştit.

Şi mama era deja mult mai bine când a venit salvarea. Pragul critic fusese depăşit. Respira. Ce poate fi mai important?