Dresorii de copii

Am o prietenă bună, pentru mine prieten bun e cel pe care-l iubesc și pe care îl doresc cât mai echilibrat și luminos, și această prietenă bună are un tată care-i inoculează zilnic venin. Omul e supărat pe România. Nu a ajuns în viață unde și a dorit și desigur de vină e doar țara care nu l-a lăsat să crească la adevărata lui valoare, sau cum spun new-age-iștii din ziua de azi, nu a ajuns la ”cea mai bună variantă a lui”, expresie care nu face decît să definească un mare ego care șoptește mereu, nu ești tu ăsta, tu poți fi mai bun, ceea ce practic echivalează cu tu poți avea o imagine mai bună, în fine…. Revenim la veninoasa relație tata/fiică. Deci, pentru că el nu a reușit  are grijă să-i verse fetei lui ideea că e o țară nasoală, care nu-ți permite să crești, mai ales pe plan artistic. Fata e de fapt talentată în mai multe domenii și ar ajunge departe dacă nu i s-ar inocula veșnic ideea eșecului, a barierelor și a neputinței. A ajuns să creadă mai mult în neputințele lumii din jurul ei decît în putințele ei. Mai mult decît atît, tatăl îi administrează și veniturile, odată cu incuclarea ideii că în viață trebuie să faci nu ceea ce ți place ci să faci ceea ce aduce bani. Și uite așa, încă dinainte de majorat, fata aducea famileie, bani. Bani buni, frumoși, rotunzi. Degeaba. Cu timpul și a dat seama că nu asta e ceea ce vrea să facă, și ar fi decis o schimbare radicală dacă nu ar fi fost glasul patern să i murmure că mai întâi de toate trebuie să ”te asiguri”.  Sentimentul de vinovăție e acolo, trebuie să facă mereu mai mult și mai mult pentru familie, pentru ai ei. Trebuie să ajute. Are 30 de ani azi mîine și tatăl ei comentează pe pagina ei, lături de alți tinerei, prieteni de ai fetei, de fiecare dată cu o doză precisă de fiere. Fata nu o sesizează, normal, îl iubește, sau crede că-l iubește, cînd lesa e așa scurtă nu ai habar dacă îl pup pe cel care te ține fiindcă îl iubești sau o faci fiindcă nu ai încotro, că nu ai loc de întors. Tot acest tratament a făcut din ea un om al umbrelor, un om care se zbate între o stare de optimism și speranță specifice vărstei, și toate refulările paterne. Vise ciudate, gînduri ciudate, angoasă, anxietate, depresie mascată. Bineînteles că tatăl fiind așa un om modern, luminat, și în ton cu ultimul răcnet al științei, nu e de acord cu mersul la biserică. Fata a avut niște tentative, susținută discret și de mamă, și chiar părea că se simte mai bine, dar a avut tăticul grijă să fie ironic…și micuța fetiță e obișnuită să i facă tatălui pe plac. Bineînțeles că dacă i ai spune lui tati că rodul lecțiilor de marxim leninism din școală, și de materialism științific dau rod acum, deși la vremea lor au fost batjocorite, nu te-ar crede. Oricum, e un om atât de deștept, el știe tot. E în stare să învețe și o găină cum să se ouă.

Pe scurt, mi-e cam frică pentru prietena asta a mea. Mă gîndesc mereu la ea, o simt de ani de zile pe buza prăpăstiei…

E tare greu să fii părinte. Să dai tot și să nu aștepți niciodată nimic în schimb. Nimic. Să fii doar fericit că ai putut sluji un om din punctul A în punctul B al vieții sale, și apoi l-ai lăsat. Să își facă greșelile. Să își pună el propriile lentile asupra lumii. Și mai ales, să i daui o boccea plină cu optimsim. orice ar fi, oricît ai fi suferit, copilului tău trebuie să i dai aripile ideii că viața e frumoasă și merită trăită. Cum poți să arunci un copil în lume spunîndu i că țara lui e rea, urâtă, nedreaptă, murdară…Primii sunt părinți, ceilalți sunt dresori de copii.

Dă două ore sufletului tău

”Și mai zici că mergi la biserică…”

asta aud de fiecare dată atunci cînd cuiva nu i convine ceva din ce fac, zic, sunt. Este cum ar veni -reproșul universal, suprem, reproșul reproșurilor, il capo di tutti capi.

Să mergi la biserică înseamnă să admiți, din start, în gura mare și în văzul tuturor, că ești păcătos, bolnav sufletește și nevolnic. Asta nu înțeleg mulți dintre cei care nu merg la biserică, și din păcate și mulți dintre cei care merg. De fapt aici consă și dificultatea. Să admiți că în tine există jeg, depozitat, sedimentat. Atît de vechi încît ajungi să crezi că jegul acela ești tu, că face parte din tine și că pe cale de consecință, trebuie să-l iubești și să-l aperi. Să mergi la biserică înseamnă să te uiți în sus și așa să-ți dai seama cît ești de jos, capul tău omensc nu ajunge nici măcar la picioarele sfinților. Dar știi că și ei au fost oameni ca tine. Și ei au luat startul la fel, nu au luat startul cu niciun avantaj. Așa că da, zic că merg la biserică și asta înseamnă că admit că am nevoie de ajutor. De ajutorul pe care mi-l poate da preotul prin taine, de ajutorul pe care mi-l pot da ceilalți.

”eu nu simt nimic în Liturghie” ce să simți? ce vrei să simți? Cum un porumbel ți se așează pe cap, cum te mîngîie Duhul Sfînt? Ce să simți? Important e să fii acolo, să încerci să fii prezent, la propriu și la figurat. Că de multe ori îți parchezi calul în biserică dar călărețul e aiurea…drept îi că nici măcar în cazurile astea nu pleci nefolosit, fiindcă din fericire taina nu ține cont de vrednicia noastră. Faptul că am venit arată că-L vrem, că-L dorim, că-L cerem pe Dumnezeu, și el nu se refuză nimănui. Ceea ce simți după liturghie e important, felul în care aceasta te transformă, împreună cu rugăciunea de acasă, și cu spovedaniile. Toate acestea  ajung cu timpul să-ți schimbe gîndurile din cap și să facă aerul din jurul tău, respirabil. Să simți că ai un filtru între tine și lume. Și acest filtru nu e o autohipnoză, o transă, cum poate ar zice unii psihanaliști. E real. E un filtru al toleranței, al punerii în papucii celuilalt…

„ nu vin, că degeaba vin, că nu mă pot concentra”

Există un antrenament, și aici. Mulți dintre cei aflați la început de drum duhovnicesc preferă bisricile goale și aprinderea lumînărilor. În biserica goală simt ei că se pot concentra mai bine. Poate că e adevărat, dar e o concentrare pe propriile gînduri. Nu e cu mult diferită de o rugăcinea făcută acasă. Desigur sfinții de pe pereți, mirosul de tămîie, liniștea, poate că ajută, dar ne aflăm tot în zona psihologicului, dominat de ”eu ”și de gîndurile generate de el. Lumînarea nu se roagă pentru tine, pereții bisericii nu se roagă pentru tine, sfinții da, dar trebuie să intri într o relație cu ei, și nu poți intra cu ei în relație negînd preotul, Biserica căreia sfinții i-au fost apărători și slujitori, sau pe ceilalți enoriași. La sfinți nu merge cu pile, nu se poate sări peste rînd. Sigur, că pot fi și excepții, cînd e cazul, dar regula e că ajungi la ei prin slujbe, rugăciune, efort.

În rugăciunea colectivă există tocmai această forță colectivă. Ieșim din individualism, și devenim persoane care stau de vorbă cu alte persoane. Fiecare se deschide individual cît poate, dar dacă mergi la Sf Liturghie nu mai contează cît poți tu, contează cît poate grupul de rugăciune, din care fac parte preotul, diaconul și ceilalți. Nu mai ești singur. Oare există ceva mai puternic, mai intens și mai de dorit în lumea asta decît să știi că nu mai ești singur? O vreme ești , poate, unul care ”atîrnă” la rugăciune, pentru care alții fac eforturi să-l tragă în sus, dar cu timpul și cu ajutorul Duhului Sfînt lucrurile se pot schimba și să ajungi să fii tu unul care îi trage pe alții.

E bine să ne lăspm duși de sufletul nostru ferfeniți la biserică. E bine să ne oprim și să-l ascultăm cînd ne spune că se simte murdar, și obosit și bolnav. Și cînd îl auzim să nu-i dăm la cap cu paliative, jocuri, filme, cărți, distracții. Să-i dăm voie și lui să aibă două ore numai pentru el

Nu mai ştim să ne oprim, nu mai găsim butonul de off.

După 12 sau chiar 12 ore de rulat încontinuu, rotiţele sunt de neoprit. Sunt ca un tren fără frână. Runaway Train a lui Koncealovski vorbeşte avangardist despre omul modern, cel care de la oră la oră acumuleză viteză mentală. Şi deşi simte oboseala, şi trupul e începând cu ora şase, şapte ca un mular bătrân, mintea văjâie. Încerci s-o opreşti cu un pahar, două, seara. parcă e ai bine, o amoţerţeşti. Trenul tot goneşte dar parcă reuşeşti touşi să mai prinzi cu coada ochiului ceva din peisaj. După o vreme nu mai merge nici cu paharele, trenul goneşte şi goneşte. Începi să iei medicamente. dar ai vise ciudate. Vise care continuă uneori şi după ce te trezeşti. Devii o hârtie gata de supra impersionare. Totul te răneşte. Trenul goneşte, goneşte…Începi să amesteci medicamnete cu băutură, o vreme pare că e mai bine, dar din nou se aude şuierul năucitor al gândurilor şi al vocilor. Vocile devin puternice şi te împiedică să mai auzi ceva din ce spun cei din jur. Simţi că faci fiecare mişcare cu încetinitorul, în timp ce mintea ta trece şi lasă în urmă stepă după stepă, tundră după tundră. E mereu iarnă. Şi frig. Nu te aude nimeni. Nu mai poţi vorbi cu nimeni. Şi nimic nu are sens. Ştii că goana asta nu se poate termina cu bine dar nu ştii ce să faci. Ca prin ceaţă auzi pe unul spunându-ţi că sunt demoni. Ce prostie! Nu există demoni, cel puţin nu alţii decât aceia cu care te culci, te trezeşti, mergi la muncă, mănânci, dar ei sunt demonii tăi, ce rost ar avea ca ei să-ţi vrea răul, doar ei trăiesc cu tine, şi prin tine, de ce te-ar duce către moarte? Cu toate că ai momente în care ţi se pare că tocmai ei aruncă cărbuni în locomotivă.

-Du-te la spovedit, îţi spune cineva.

Ce aiurală, spoveditul e pentru babe, eu trebuie să trăiesc. Şi trăieşti, la repezeală, cu oricine, oriunde. Muzica tare şi sexul sunt cele două aripi cu care zbori. Doar că e un zbor invers, e un zbor care te trage în pământ.

Te gândeşti din ce în ce mai des că asta se poate termina. Doar de tine depinde. e viaţa ta, faci ce vrei cu ea. Un gând razant către maică-ta. Lasă, se va descurca, s-a descurcat ea în situaţii mai grele, îţi spui, deşi nu ai habar cum e să ai un copil. Nu ţi-a trecut niciodată prin cap să ai un copil, ba da, ţi-a trecut, dar nu se poate din goana trenului, şi nu e nicio gară nicăieri. Acu vezi un la colţ de ochi  un pâlc de copaci. Încerci să-ţi alegi unul. care să fie copacul meu?

-Sunt demoni, demoni….poţi scăpa uşor de ei, lasă-mă să te ajut…

îţi spune un preot bătrân, şi nebun, unul din satul bunică-ti, care te ştie de când erai mică. Se ţine scai de tine. Şi vorbeşte cu tine dar de fapt vorbeşte cu altcineva din tine. Dar ai impresia, pentru o secundă că şi el vede trenul în mers, ai impresia pentru o secundă că dacă ai vorbi el te-ar putea auzi, ai impresia că nu e chiar aşa nebun. dar ce vor spune ceilaţi….

-Prostii, un popă de ţară, ca oricare alt popă de ţară…spun prieetnii. Şi demonii tăi.

Mai multe pahare, mai multe pastile, mai multă muzică, mai mult, mai mult, trebuie mai mult….

Afli că unul din grup a murit. Fără avertisment. Fără dureri, s-a culcat şi nu s-a mai trezit. Şi-l invidiezi. Ai vrea şi tu aşa, ai vrea şi tu să opreşti trenul dar nu ai niciun semnal de alarmă, e un tren fără frnă şi fără semnal de alarmă. Şi fărăr şine, mai nou. merge doar pe unde vrea el.

Se cântă veşnică poenire şi tu te gândeşti la căţi paşi te despart de pahar. Chiar o veşnicie. Nesuferitul de preot te-a luat la ochi, parcă ştie ce vrei, parcă ţi-a ghicit gândul.

Trenu nu poate fi oprit.

Trenu nu poate fi oprit.

Trenu nu poate fi oprit.

-Sunt demoni, auzi tu, demoni! Nimc altceva decât demoni…lasă-mă să te ajut!

Veşnicăăă pomeni-i-ree…veşnicăăă pomeni-i-re…

Nu mă poţi ajuta, nimeni nu mă poate ajuta, am fost la medici, la mulţi edici, la toţi edicii. Se uită, mă întrabă, mă analizează, mă întorc cu picioarele în sus ca pe un gândac mort, îmi bagă lumini în ochi, mă baă în tuburi, apoi alte pastile, mai multe pastile…

-Biserica e altfel, lucrează altfel…

Biserica e pentru bătrâni, pentru neputincioşi, pentru reduşi, pentru toţi obosiţii şi plictisiţii lumii, pentru cei care nu au trenuri de oprit. Pentru ei.

Ţi se pare că-l vezi pe prietenul tău cum se ridică, şi-ţi face cu ochiul, dar ochiul lui e negru, şi absoarbe lumina, şi te absoarbe şi pe tine în el. Intri în el cu tot cu tren, e un tumel, un tunel ung şi fără lumini de semnalizare.

Trenu nu poate fi oprit.

Trenu nu poate fi oprit.

Trenu nu poate fi oprit.

Nu vreau peşte şi mileu, linişte vreau eu

La unu noapta vine maşina de la Penny, care ştie ce ne place, ne place să ne zroncăne în cap containerele metalice. Piaţa nu a fost prevăzută cu intrare pentru TIR, pe motiv că era gândită pentru precupeţi români, care vindeau morocvu’ cu ridicata, Mai mult decât atât, cel care a închiriat piaţa, şi a subînchiriat la Penny, în loc să dărâme o coşmelie unde sunt două prăpădite de magazine, un petshop şi un xerox, pe care le putea foarte bine găzdui în celalalt corp de piaţă şi astfe ar fi avut TIR ul oc să intre până la magazin, nu să oprească la 200m de el,  nu numai că nu le -a dărâmat, dar le-a şi înălţat, deasupra făcând un apartament!!!pentru părinţii lui, te întrebi cât îi iubeşte dar şi cum e posibil să schimbi de capul tău destinaţia unei clădiri…iau apropbare pentru piaţă şi-mi deschid stadion, de exemplu… Eu văd la ei în casă, ei la mine, ne-am împrietenit. Dacă aş vorbi limba lor aş putea schimba şi o vorbă, două, dar aşa nu. Oricum, nu ne-am auzi.

După ce ca o jumătate de oră în care troncăne containerele metalice (genul acela de avion) , tirul, care în tot acest timp a stat cu motorul pornit, pe motiv de frigorific, mai stă vreo juma de oră tot aşa, fumează “bă-eţii” o ţigară, schimbă o vorbă cu cei din magazin, aşa, de seară de vară. Pleacă TIR-ul, vin cocalarii. Sunt între cinci şi opt, depinde cum am eu noroc şi cum au ei noroc la gagici.  Câteodată cu muzică, alteori fărăr. Nu e Mozart. Se aşează pe fântâna lui piedone, cu beri, semânţă şi gândac, tot ce i trebuie omului ca să se simtă bine într-o seară de vară. Pleacă în jur de două.

La şase jumătate vine maşina de gunoi. Gunoierii sunt oameni veseli Chiuie, se bucură când se văd, sunt ca vrăbiuţele când răsare soarele. La drept vorbind, aşa cum îmi amintesc că erau vrăbiuţele…spre deosebire de mine, ele pot zbura. Plaeacă maşina de gunoi, tot aşa cam după vreo juma de oră, patruj de minute, că vă daţi seama are de luat gunoi grămadă de la supermarket. Pe scurt, se poate dormi între două şi şase. Regim de mănăstire. Iar n timpul zilei e un atelier în care lucrează non stop un nene cu flexul. Cine i l-a pus în mână şi de ce, mă depăşeşte…

Apropo de mănăstire! dacă mergem la mănăstire, pentru că e linişte, la munte, pentru că e linişte, de ce nu preţuim liniştea şi când suntem în habitatul nostru?

Bucureştiul a devenit un oraş extrem de zgomotos fiindcă primăria a dat aprobări doar pe bază de interes, cetăţeanul fiind scos complet din ecuaţie. Nu o să vezi multe oraşe europene cu supermarketul înghesuit între blocuri, şcoală şi trei case. La ei nu se plimbă tiru cum vrea muşchiul lui de tir, fiindcă sunt impozite pentru traversat centrul, impozite mari, tirurile trebuie să circule pe centurile oraşului şi să livreze marfă la depozitele satelit….Nu fiindcă la ei cetăţeanul nu doreşte să coboare în lenjerie intimă la cumpărături ci fiindcă există plan de urbanism, calculul nivelului de zgomot, de poluare.

Noi avem claxoane, alarme, bormaşini, motociclete, flexuri, rotopecutoare, tractoare, încărcări-descărcări,avem de toate. Nu m-ar mira ca în curând să aterizeze şi elicopterul pe petecul de pământ lăsat liber în faţa blocului. Şi ne mirăm că suntem nervoşi, anxioşi, bolnavi. Ne mirăm că mergem la serviciu obosiţi,că nu ave răbdare de nimic. Lipsa liniţtii ne afectează ai mult decât ne dă seama…

Relaţia zgomot-linişte e una importantă. Anumite lucruri, cele importante,  nu pot fi făcute decât în linişte. Nuai în linişte te poţi ruga, numai în linişte te poţi gândi la lucrurile importante, numai în linişte îţi poţi sedimenta gândurile, numai în linişte…mute! Liniştea e apanajul lucrurior profunde, cu semnificaţie, a celor care fac lumea să se învărtă. Nu degeaba există în toate lumile civilizate măsurători ale zgomotului. Când luăm un aparat electocasnic ne uităm să aibă nivelul de zgomot scăzut şi dăm bani mai mulţi pe el ca să fie silenţios, dar nu luăm nicio măsură cu tot circul din jur.

Aş vrea un primar care să iubească bucureştenii. Să se gândească la ei ca la familia lui şi să le ofere exact acelaşi lucruri.

PS Nu mă refer la peşte pe tv şi mileu

câinele numit oboseală

Am obosit. Oboseala e ca un câine bătut care aleagă în mine, de la minte la inimă şi retur. E un câine prost, bătrîn şi fără dinţi dar care nu vrea să moară.Mîrâie din când în când, câtodată muşcă, din inimă sau din minte, după cum se nimereşte, dar nu moare. Iar eu nu am puterea să-l împuşc, sau mai exact, de câte ori o fac, vine şi-mi linge mîna şi-l mai îngădui o vreme. E un câine credincios, mă urmează pretutindeni. Când văd cum îmi dispar prietenii, e acolo. Când văd cum oameni pe care i-am iubit, câteodată chiar împotriva impulsului meu iniţial, preferă orgoliul propriu relaţiei noastre, e acolo. În fiecare zi sper să-l găsesc mort. Să cedeze şi să dispară,pe neaşteptate, aşa cum a venit. Dar nu, e acolo. Se alimentează din durere, trădare şi micime şi o mai duce o zi. Asta pentru că nu e pretenţios, digeră tot ce-i iese în cale. Relaţii de rudenie date la malaxor pentru o clipă de “divă”, prietenii de o viaţă şterse pentru că nu mai corespunzi financiar, stări de bine şterse de pe suprafaţa pământului fiindcă la un moment dat binele îmbracă altă haină. Câinele numit oboseală digeră tot. Şi când nu mai are ce digera, vomează şi se hrăneşte din nou cu propriile dejecţii.

Să-i iubeşti pe toţi, asta e singurul lucru care-l omoară. Să-i iubeşti aşa cum poate n-ai fost tu iubit când ai venit pe lume, să-i iubeşti fără să ţii cont de vorbele lor, de feţele lor, de trădările lor. Cu cât mai mult te umilesc, cu atât mai mult să iubeşti. Asta omoară câinele. Dar câinele meu e bine mersi. A rupt chiar lanţul şi se plimbă vesel prin curtea nemăturată.

L-am hrănit ieri pentru un an. Să ne ierte Dumnezeu pe toţi şi să ne ajute să ne iertăm unii pe alţii. Am nevoie de resursele acestea de iertare ca de aer. Le simt la fel de acut ca acum mai bine de zece ani când am divorţat. Vîrsta e un accelerator de durere incredibil.

Dar sunt convinsă că-i vin de hac. Simplul fapt că am pus la uşă “Atenţie, câine rău!” înseamnă că am început.