Ce zi tristă!


29 august, ziua cînd un streaptease a fost plătit cu capul.

Ziua cînd beția, prostul gust și poftele, au triumfat.

Ziua cînd ni s-a demonstrat care e măsura omului. Cît poate el. Și ce valorizează. Dansul deșucheat al unei tinere, mînată de dorința de răzbunare a mamei sale, a produs efectul scontat. Ni s-a arătat clar că lumea nu e a omenilor ca Ioan, lumea aparține răzbunătorilor, adulterinilor, lascivității și sexului.

29 august ar trebui să fie ziua tuturor decadenților, tutror pariorilor, a bețivilor, a curvelor, ziua tuturor celor ce admit cu bucurie că nu sunt decît un boț de carne, mînat de stimuli hormonali. Triumful pămîntului asupra cerului.

Ce zi tristă.

Cred că e cea mai tristă zi din calendarul ortodox, nu fiindcă Ioan a murit, că de murit în chinuri grele au murit toți sfinții, ci pentru că a murit  din motive jalnice și a murit înainte de Învierea Domnului.

Ioan  și-a permis să facă o ”observație”, un reproș mai marilor zilei. A avut curajul să spună că ce fac regele cu regina e greșit. Imoral. Murdar. Ioan l-a mărturisit pe Hristos avant la lettre,  înainte ca Hristos să fie Hristos în deplinătatea cuvîntului. Martirii  știau de Înviere, Învierea avusese loc. Pe cînd Ioan moare înainte de moartea și implicit Învierea Domnului.A fost contemporan cu Iisus, a știu cine e Iisus,  a fost martorul dumneyeirii lui Iisus, dar nu a ajuns să mărturisească Învierea Lui.

29 august, moartea inocenței mature, a inocenței conștiente, adulte. În fiecare dintre noi moare Ioan, mai mult sau mai puțin, parțial sau total…moare cînd nu mai credem, moare cînd ne mulțumim cu jumătătți de adevăr și măsură, moare cînd trăin necununați, cînd facem avorturi, cînd mințim, cînd judecăm, și moartea lui ăntotdeauna anunță patimile lui Iisus. În noi.

Ce zi tristă.

 

Advertisements

cei care tac


Pe vremuri, pe vremea mea!, erau numiţi pupincurişti. Acum le spunem yesmani.

Îi ştiţi şi voi, aparent umili,aparent cum se cade, aparent la locul lor. Mereu cu replica

“da, ştiu, dar eu sunt prea mic să pot face ceva…”

Adevărul e că sunt suficient de aproape cît să vadă răul cu ochii lor. Sunt acolo, la un braţ distanţă darnu fac nimic. Doar privesc, doar ştiu. Sunt martorii răului de care apoi înceracă să se dezică prin acel “ştiu, dar ce pot să fac, sunt mic…”.

Micimea lor e evidentă. Stau acolo şi absorb toată poluarea. Uneori o fac pentru o amărâtăde lefă care nu le permite nici întreţinerea să şi-o  plătească. Alteori o fac pentru palate. Dar sunt la fel de periculoşi. Sunt adevărate celule canceroase care pot paraliza un guvern, anihila o organizaţie sănătoasă sau ţine la putere o dictatură, aşa cum a fost cea a lui Ceauşescu.

Toţi ştiau, toţi vedeau, dar erau prea mici…

Aş vrea ca toţi pupincuriştii, sau iesmeni, sau cum şi-or mai spune ei să ştie că la final vor da socoteală nu doar pentru răul pe care l-au făcut dar şi pentru binele pe care ar fi putut să-l facă şi nu l-au făcut.

Nu e chiar un act de eroism să iei partea unui coleg zburat pe nedrept…nu e chiar un act de eroism să spui că negrul e negru şi albul e alb, e doar un act de omenie.

Fiindcă dacă renunţi la coloană nu devii decît un vierme, un lung tub digestiv care se tîrîie pe pămînt. Şi mănîncă, cacă, mănîncă, cacă pînă într-o zi, când invariabil e mîncat şi căcat. Că ăsta e mersul lucrurilor.

dar vorba poetului, nu-i tot una leu să mori sau cîine-nlănţuit.

 

PS de câte ori scriu ceva de genul acesta cînd sunt pe punctul să postez îmi spun “cine şeti tu să judeci lumea, lucrurile, oamenii..” Adevărul e că nu sunt nimeni dar mereu mă gîndesc că poate face Dumnezeu aşa ca cineva care e pe cale să comită această infracţiune de complicitate de ucidere morală, să citească prostiile mele şi să prindă curaj…măcar cît să simtă că nu e singur…

Sunt situaţii pe care le-am trăit şi nu e uşor. Nici să fii mâncat , nici să priveşti cum altue e mâncat…

câinele numit oboseală


Am obosit. Oboseala e ca un câine bătut care aleagă în mine, de la minte la inimă şi retur. E un câine prost, bătrîn şi fără dinţi dar care nu vrea să moară.Mîrâie din când în când, câtodată muşcă, din inimă sau din minte, după cum se nimereşte, dar nu moare. Iar eu nu am puterea să-l împuşc, sau mai exact, de câte ori o fac, vine şi-mi linge mîna şi-l mai îngădui o vreme. E un câine credincios, mă urmează pretutindeni. Când văd cum îmi dispar prietenii, e acolo. Când văd cum oameni pe care i-am iubit, câteodată chiar împotriva impulsului meu iniţial, preferă orgoliul propriu relaţiei noastre, e acolo. În fiecare zi sper să-l găsesc mort. Să cedeze şi să dispară,pe neaşteptate, aşa cum a venit. Dar nu, e acolo. Se alimentează din durere, trădare şi micime şi o mai duce o zi. Asta pentru că nu e pretenţios, digeră tot ce-i iese în cale. Relaţii de rudenie date la malaxor pentru o clipă de “divă”, prietenii de o viaţă şterse pentru că nu mai corespunzi financiar, stări de bine şterse de pe suprafaţa pământului fiindcă la un moment dat binele îmbracă altă haină. Câinele numit oboseală digeră tot. Şi când nu mai are ce digera, vomează şi se hrăneşte din nou cu propriile dejecţii.

Să-i iubeşti pe toţi, asta e singurul lucru care-l omoară. Să-i iubeşti aşa cum poate n-ai fost tu iubit când ai venit pe lume, să-i iubeşti fără să ţii cont de vorbele lor, de feţele lor, de trădările lor. Cu cât mai mult te umilesc, cu atât mai mult să iubeşti. Asta omoară câinele. Dar câinele meu e bine mersi. A rupt chiar lanţul şi se plimbă vesel prin curtea nemăturată.

L-am hrănit ieri pentru un an. Să ne ierte Dumnezeu pe toţi şi să ne ajute să ne iertăm unii pe alţii. Am nevoie de resursele acestea de iertare ca de aer. Le simt la fel de acut ca acum mai bine de zece ani când am divorţat. Vîrsta e un accelerator de durere incredibil.

Dar sunt convinsă că-i vin de hac. Simplul fapt că am pus la uşă “Atenţie, câine rău!” înseamnă că am început.