Părinţi mici


Sunt fericită că am copii mari, declar aici pe propria-mi răspundere, cu mâna pe inimă, că dacă aş avea copii mici, habar nu aş avea cum să-i cresc, dacă să-i vaccinez sau nu, dacă să-i dau la şcoli de stat sau particulare, dacă să-i pleznesc la cur când fac ceva rau sau să le ţin o predoslovie despre sensul binelui şi al răului, originea speciilor combinată cu walt disney, ca să nu se plictisească.  Orice aş face, aş fi permament terorizată că greşesc, sau că voi fi reclamată la nu ştiu ce telefon al copilului şi nişte domni şi doamne vor da buzna în casa mea, vor trage un şut pisicii şi-mi vor înşfăca copiii.

Apoi ar mai exista atâta şi atâtea cursuri la care ar trebui să merg doar ca să fiu sigură că nu-mi cresc copilul cum trebuie. Am văzut ceva capanie la tv împotriva violentării copiilor. În ele apăreau nişte vedete neaoşe. Şi intense. Şi ele ne spuneau cu glas domol şi tremolo că violenţa nu e bună. Just, nu e. Niciodată, cu nimeni. Doar ca ceea ce vedeam eu, ca om care a crescut doi copii singură, erau părinţi excedaţi, care îşi trăgeau de exemplu copilul de haina ca să-l potolească, sau strigau la ei fiindcă îi lăsaseră nervii. Sunt multe cursuri de parenting care îţi vor explica ce trebuie să faci ca să fii mereu ca Aba ca Zăpadă fărăr să consumi nimic ilegal.

Campania asta, ca mai toate campaniile sociale e minunată dar scopul ei lipseşte cu desăvărşire, scopul bun. În schimb are un ce  rău. Şă ă explic. Există o categorie de părinţi care îşi snopeşte realmente copiii, din păcate, există. O fac pe fond de sărăcie care duce la insuficienţi bani pentru bătură şi de aici la nervi şi frustrare, care se varsă pe nevastă, copii, soacră, orice stă între băutor şi sticla . La acest target acea campanie are eficienţă cât am eu în a mă impune unui violoncel de beton într o zi ploioasă.

În schimb avem categoria coconilor de oraş, care se deşteaptă şi află drepturile coconilor. Vecinul meu o ameninţă periodic pe mama lui că o reclamă, dacă nu îi dă 1000 de euro. În final nici ea nu i dă o mie de euro, nici el nu o reclamă, dar ameninţarea pluteşte în aer. Copilul are zece ani!  E dus la şcoală cu o maşină care costă mai mult decât produc eu într.un an bisect, dacă lucrez două ture. Nici mama lui nu e Merry Poppins, clar, dar ameninţările sunt hidoase. Nici nu ştii de cine să ţi fie milă mai întâi. Mă aleg pe mine, din egoism.

Dacă ai ca părinte instinctul bun conform căruia copilul trebuie crescut cu delimitări clare a ceea ce e bine sau rău, vine societatea şi îţi spun nţţ , crete l cum îţi spunem noi, că altfel ţi.l luăm.  ce glumă sinistră, să iei un copil de lângă al ui fiindcă al ui, cei care l au făcut, dorit şi aşteptat nu l iubesc la fel de mult cum o vei face tu ca instituţie.  A, pardon, greşesc. Iubirea a fost scoasă complet din ecuţie. A fost înlocuită cu drepturile. Drepturile copilului. Iarăşi un lucru care sună bine, pare a fi bun, cu sens. Dar cum să dai drepturi unui copil care este prin definiţie incapabil să răspundă pentru faptele sale. Şi iarăşi dă-i i bate-ţi capul cu o fi şi o păţi. Drepturi îi dăm, dar obligaţii nu, iar legal răspunde părintele.

A fost odată ca niciodată, o vreme când părinţii erau mari, şi aveau grijă de copiii lor, care erau mici. Acum părinţii sunt mici şi copiii lor mari le spun cum trebuie să i crească, ce trebuie să le dea să mănânce, cu ce trebuie să i îmbrace, unde trebuie să i ducă, la ce ore să i culce, că dacă nu, dau jos iphonul din (i)pod şi i reclamă.

Mă bucur că nu am copii mici.

 

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: