Cei mai proşti angajaţi, prietenii!


Cea mai mare greşeală pe care o poţi face atunci când treci de la o multinaţională la mica ta firmă, este să lucrezi cu prietenii. Pare evident şi cu toate acestea multă lume continuă să o facă.

Prietenilor trebuie să le ceri orice le ceri, cu mănuşi, fiindcă nu-i aşa, sunt prietenii tăi. Dacă vrei o corectură, pe lângă perechea iniţială de mănuşi, îţi mai tragi una. Când vine vorba de plătit, cu cât să plăteşti un prieten? Cum să-i dai o sumă mică, să-l jigneşti, dacă îi dai una mare, te simţi tu aiurea înlauntrul tău, că i-ai dat cât nu face. Şi uite aşa, aduni mănuşi după mănuşi până face de una mare de box şi atunci…pierzi un prieten. Şi nu câştigi nimic. O să-mi spuneţi că dacă l-ai pierdut nu era prieten că  bla bla bla că prietenii adevăraţi orice ar fi nu te părăsesc bla bla bla. Preietnii sunt oameni. Şi tu eşti om. Există în concluzie un acord nesemnat între voi. Mie îmi place de tine, ţie îţi place de mine şi cât timp ne placem unii pe alţii,  căruţa merge înainte.  Dar prieteniile nu sunt normate de un cadru strict. Vorbim flori, fete, filme sau băieţi, ce ne trece prin cap. Nu stabilim strategii, nu arătam busines planuri şi mai ales nu ne măsurăm împreună valoarea banului. Că banul în ciuda a ceea ce scrie pe el, are valori diferite în ochii fiecăruia. Pentru unul o sută de lei e profitul pe o zi, pentru altul, banii de coafor.  Aşa că pe lângă trecerea de la o organizaţie mare, unde erau mulţi roboţei care făceau multe munci, treci la o organizţie mică, unde te trezeşti înconjurat de prieteni care vor să te înţeleagă în loc să muncească ca la patron. Şi cum să faci trecerea de la băiatul de mici şi bere , cel care întorcea duminica grătarul la cel de luni, care nu tu mici, nu tu bere,în schimb cere şi cere…

Oricum, noi românii suferim teribil de pe urma lipsei “social courtesy” şi avem tendinţa de a ne trage de şireturi cu oricine ne iese în cale şi de a judeca oameni la care n-am avea dreptul să ridicăm ochii. Tendinţă cu atât mai accentuată cu cât acum toată lumea simte că poate şi trebuie să emită judecăţi de valoare asupra a orice. Agramaţii şi aliteraţii judecă opere literale, elevii care nu trec clasa îşi judecă profesorii, ateii îl judecă pe Dumnezeu , femeia de serviciu, pe cel care conduce afacerea din care îşi ia ea banii. Toată lumea “ştie mai bine”. Toată lumea spune cu siguranţă ” eu în locul tău…”- Ei bine, nu eşti în locul meu, pentru că eşti în locul tău, asta e! aşa a decis Cineva, să lăsăm lucrurile aşa.

Şi atunci, tot ce ai nevoie este ca alături de tine să fie un prieten pe care teoretic îl ştii de o viaţă dar nu ai avut ocazia să-l vezi cum ştie el mai bine, cum ar face el în locul tău şi cum în numele prieteniei îşi arogă dreputuri incredibile.

Întrebat dacă să dea dajdie sau nu, Iisus spune “să-i dăm cezarului cele ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu…” Să nu amestecăm politicul cu spiritualul. Deci nici economicul cu prietenia. Că dacă astfel pierdem un prieten, e doar vina noastră  fiindcă nu l-am preţuit suficient de mult încât să-l lăsăm acolo unde nu-l putem plăti. Că un lucru e clar. Prietenia nu se plăteşte, nu se răscumpără şi cu un prieten nu eşti niciodată chit. Chit poţi fi doar cu un angajat!

O săptămâna binecuvântată să aveţi!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: