jurnalism cu ochii inchisi


Aproape peste tot in Europa au fost inundatii. Dar numai la noi reporterii pun intrebari de genul:

-cat veti mai suporta

-considerati ca e normal sa fiti inundati

-ce parere aveti, nu trebuia guvernul/presedintele/ primarul/preotul/invatatorul/ sa va ajute mai mult

-vi se pare normal sa fiti tratati in asa fel

O incitare clara la revolta. La violenta. Ca si cand fara o samanta de scandal, fara implicarea politicului, stirea n-ar fi valida. Dragi duduite, dragi domni, stirea e ca sunt inundatii. Asta e stirea. Sunt inundatii si apa le ajunge oamenilor pana la genunchi. Ce treaba are sula cu prefectura? Si din cate am verificat ultima data inundatiile nu sunt comandate de clasa politica…, mai mult ca sigur le-ar placea sa poata “baga” ei inundatii cand vor, ca sa poata sa-si arate compasiunea bine tintit, dar nu cred ca pot…poate ma insel.

Cine le invata acest gest de abordare? E de la scoala de jurnalism? E vreun sef care le spune sa scormoneasca pana dau de ceva mirositor? Habar n-am. Sau vreau sa n-am habar! Si inca ceva groaznic ce se simte. O indiferenta completa si foarte sincera a reporterului fata de subiect. Simti ca dupa ce se inchide camera, il doare in microfon de omul pe care-l lasa in urma cu pantalonii suflecati peste genunchi… repotrerul plaeca acasa fara o urma pe constiinta lui. Nu spun ca ar trebui sa verse lacrimi, sa scrie pomelnice, sa porneasca strangeri de fonduri. Cred ca o atitudine omenoasa ar fi simtita si de cel care este intrebat si de cei de acasa. La nivelul cel mai simplu al omenscului.

Cand a picat avionul la Balotesti, toata lumea a fot indignata de atitudinea reporterului care a anuntat-o in direct pe sotia unuia dintre decedati ca e vaduva. Pe buna dreptate, toata presa a vuit atunci. Acum ne-am obisnuit. Acum ni se pare normal. Am ajuns detasati, cinici air notiunea de “aproapele tau” se refera strict la cei care au exact aceeasi adresa cu tine.

Prietenii au devenit de fapt niste parteneri de afaceri mascati. Ni-i alegem si-i schimbam in functie de interese, venituri, similaritati salariale si la nivelul marcii masinii conduse.

Familia o restrangem cat putem. Am ajuns si noi sa consideram ca cei din occident ca parintii e bine sa fie institutionalizati,  uitand insa ca la noi lipseste cu desavarsire acest gen de institutie. Fie sunt foarte scumpe, fie insalubre. 

Fratii se viziteaza din ani in pasti, si sunt inlocuiti cu “asociatii”.

Iubirea o inlocuim cu sentimentalismul ieftin, ne plange inima de un caine batut dar trecem linistiti pe langa un “boschetar” sau un “aurolac: considerand ca nu ne priveste. Privim la multe, dar nimic nu ne priveste.

Cu totii practicam un jurnalsim cu ochii inchisi. Si cei care fac stirea. Si noi care o (ne)privim.

Vulpestii si Piersicul, un spectacol grandios


Zilele trecute, cam acum vreo zece zile, doua saptamani,am vazut reluarea unui interviu pe care Florin Piersic il lua sotilor Vulpescu, interviu centralizat pe ea. M-au frapat urmatoarele.

Cat de mandru era domnul Vulpescu de sotia lui. Felul in care o asculta, felul in care o privea, toata atituinea lui de fapt, transmitea o admiratie si o iubire vie. Ce rar. Nu la doi oameni care au trait o viata intreaga si sunt in pragul marii treceri, genul acesta de iubire e floare rara si la tinerete. Dar ce prostii vorbesc eu aici! Genul acesta de iubire nu tine nici de tinerete nici de batranete, nu e alterat de trecerea timpului fiindca e autentic, si tot ce e autentic, e pentru totdeauna. El era indragostit de ea si ea nu avea nimic impotriva 🙂 Si pareau asa de tineri….atitudinea lor era de adolescenti dar nu in sensul ca se “copilareau” sau ca erau infantili sau senili, nici gand, ci ca si cand iubirea lor i-ar fi “inghetat’ la acea varsta cand s-au cunoscut!

M-a izbit puterea ei. O verticalitate corporala dublata de una a trairilor. Femeia asta nu putea sa nu scrie “Arta conversatiei”! Luciditate, forta, simt al umorului, lejeritatea si precizie in exprimare, ironie si auto-ironie, le avea pe toate. N-am destule palarii pentru femeia asta! O sa ma apuc sa-i recitesc cartile!

Revin la domnul Vulpescu. Cred ca o femeie scriitor, ca sa aiba cu adevarat succes si sa se poata implini are nevoie de aceasta privire admirativa a barbatului de langa ea. Toate (ok, indulcesc!-cele mai multe) scriitoarele mari, de la Wirginia Wolf, Iris Murdoch pana la Agatha Christie etc, au avut alaturi barbati care le-au admirat si le-au ingrasat terenul fertil al mintii si simtirii  cu iubirea lor. Iubirea adevarata e un balegar pentru talent. Ingrasa, energizeaza, creste.

Si nu in utlimul rand, m-a frapat Florin Piersic. Era asa de “mic” si de respectuos, asa de “la locul lui” cum nu cred ca l-am mai vazut vreodata. Si pentru asta l-am iubit si pe el. Avea documentarea facuta, era doldora de date, si ii placea sa ridice mingi la fileu, ceea ce nu-i deloc felul lui obisnuit de a fi. Dar se simtea din asta ca admira valoarea celor doi “Vulpesti” si ca e mandru tare sa-i aiba in preaja si sa vorbeasca cu ei. Valoarea adevarata recunoaste valoarea adevarata dupa cum cred ca-i valabila si ideea cu nulitatea la nulitate trage…

In concluzie, un spectacol memorabil. Unul din acele rare momente cate te bucuri ca ai tv. Ce unealta minunata e tv-ul si ce prost o exploatam! Interviul, ca tehnica, e uitat. In ziua de azi cei care iau interviu vor sa vorbeasca cat mai mult despre ei iar interlocutorul e doar o forma de a masca un monolog. Ideile si concluziile sunt fabricate dinainte. Nu mai e nimic surprinzator, nimic viu…

In concluzie, admir omenii care admira si respecta valorile si sustin- in ciuda tuutror feminismelor si feministelor-ca o femeie talentata are nevoie de un barbat care s-o admire, s-o iubeasca si s-o sustina pentru ca ea sa-si atinga maximumul.