Domnul Ţării Româneşti şi domnul său


Mâine îi sărbătorim pe Brâncoveni.  De sărbătorim, i-om sărbători noi, care, cum, dar de înţeles, eu zic că-i imposibil să-i mai înţelegem.

Să o luăm metodic, pe puncte, ca la matematică.

Suntem cotropiţi de Zeul Confort, ne închinăm lui, dimineaţa, la prînz şi seară. Avem, sau visăm la toalete inteligente, frigidere care ne toarnă singure băuturile, case care se deschid cu o apăsare de buton, aerul condiţionat pornit cu wi fi. Cum să înţelegem pe unul care a privit căderea capetelor fiilor săi, şi a ginerelui? În ziua de azi mamele se simt sacrificae dacă stau acasă cu copiii, iar taţii dacă renunţă la meci ca să ducă gunoiul…Cu toţii avem drepturi, vrem drepturi sau ne preocupăm să cerem drepturi, aşa că ideea cu sacrificul, cade din start.

Nu mai înţelegem sacrificul. Nu mai avem puterea interioară necesară, nu mai avem fizicul care să ducă sacrificiul. Leşinăm de la căldură, ne îmbolnăvim de la cel mai banal friguleţ, ne trage curentul, etc Nu suntem în stare. Sau nu mai avem motivaţiile care să ne adune energia. Sau nu mai credem că există pe lumea asta ceva mai presus de noi, în numele căruia să merite să sacrificăm ceva. Nu ştiu…

Brâncoveanu s-a opus ideii de islamizare. Aici, ce să mai comentez? Toată România stă cu ochii pe serialele turceşti. Că sunt frumoase costumele. Şi eroul principal. Or fi.  În plus de asta, aşteptăm valuri de imigranţi islamici. Şi fetele noastre se căsătoresc de bună voie şi nesilite de nimeni cu turci, şi trec la religia islamică.

Toţi ai lui Brâncoveanu au ascultat de el. A zis el că ei trebuie să moară, au pus capul pe butuc. Capul familiei ţinea familia. Şi capul ţării ţinea ţara. Aici ce să mai comentam? 3000 de motive de a fi batjocorit la televiziuni, de înalţii scriitori şi intelectuali ai ţării, ăia pentru care statul a plătit din banii tăi traducerile lor, ca să fie ei celebri şi importanţi prin Europa, şi să fie invitaţi pe la tv unde să spună ca noi ăştia care credem că e bine ca mama să fie o ea, suntem nişte retrograzi, semi anlfabeţi, care nu înţelegem mersul lumii.

Oare ce ar zice Constantin Brâncoveanu despre aceste alegeri libere? Era un om în avangarda timpurilor sale, un erudit, o minte enciclopedică, vorbitor de multe limbi străine, într-o vreme când asta nu era o modă, dar totuşi, nu cred că ar fi fost de acord ca în loc de doamna Marica să aibă un domn…”Domnul Ţării Româneşti împreună cu domnul său”. Nu prea sună bine.

Recapitulând.

Cum să-l înţelegem pe Brâncoveanu înafara ideii de creştinătate, familie, sacrificiu? Cum?

Dacă el ar veni azi, să vadă cum e ţara pentru care şi-a văzut copiii decapitaţi, ce ar spune? Uite dragul tatei Ştefan, tu ţi -ai lăsat capul, dar uite ce frumos se pupă domnii ăia doi acolo? Uite Mateiaş ce drăguţ, diseară ne uităm la telenovela turcească, că tot amînvăţat noi limba lor în turn la Edicule şi nu am avut ocazia s-o vorbim?

Cam astea sunt valorile pe care le-am pierdut. Şi atunci ce facem? Îl scoatem din manuale, îl trecem la o lecţie cu alţi domnitori, un fel de la “şi alţii”. Şi facem cale liberă istoriclor care ne spun că nu e cazul să ne mai împăunăm atât cu domnitorii noştri,că nu e mare lucru de capul lor…

Cine sunt oamenii pe care noi îi respectăm azi, şi în gura cărora ne uităm? Ce au făcut ei în vieţile lor, cu vieţile lor?

Care sunt criteriile succesului în ziua de azi? Banii şi expunerea.

Un scriitor de succes nu e în mod obligatoriu şi un om a cărui moralitate să-l plaseze în postura de guru. Un sportiv faimos nu trebuie neapărat să ne zică nouă cum e cu viaţa. Un actoraş, fie el şi premiat, nu e musai cel mai în măsură să exprime sensuri profunde atunci când nu vorbeşte vorbele lui Will ci pe ale sale.

Noi punem lumina pe ei, le punem microfonul în gură şi-n secunda doi ne închinăm lor. Cine e de vină? Cu siguranţă, nu ei.

 

Advertisements

Succesocratia


Oameni care n-au nicio treaba cu sportul in general si cu tenisul in special,  o ridica acum in slavi pe Simona Halep desi Simona Halep nu s-a nascut ieri. Simona Halep este un copil care a muncit de mic, asemenea oricarui copil care-si doreste sa faca sport de performanta. Din pacate noi nu apreciem munca in sine, pentru noi munca nu reprezinta o valoare daca nu e incununata de succes si rasplatita cu bani. Peste tot se aude de milioanele pe care le-a castigat pana acum si pe care le va castiga de acum inainte daca va casiga Roland Garosse-ul. Succesul inseamna bani. Munca, nu neaparta…Am auzit ca multe fetite au venit la antrenorii de tenis ca sa se inscrie la tenis fiindca vor sa fie ca Simona. Mare greseala. Cate din fetitele care voiau sa fie Nadia Comaneci au ajuns sa fie ceva, mai exact ele insele? Nu mai facem sport pentru ca ne place ci pentru ca ne asigura succesul. Eu cred ca succesul vine atunci cand iti place cu adevarat ceea ce faci. Simona Halep a vrut sa fie Simona Halep si a reusit. Oricine altcineva isi va dori sa fie Simona Halep va esua.

Succesocartia este de fapt abonament la tristete si dezolare. Ce se intampla cu toti acesti copii adusi de cele mai multe ori de parinti la sala, acesti copii care nu vor ajunge niciodata Simona Halep, desi poate au muncit ca ea, desi asemenea ei si-au sacrificat copilaria, desi asemenea ei au renunat de multe ori la lectii de istorie, engleza si romana de dragul de a munci la sala cu doua, trei ore in plus…Pe ei de ce nu-i aplaudam? Pe ei de ce nu-i cunoastem dupa nume?

Faptul ca succesocratia ia elan o dovedeste si vanzarea de asa zise autobiografii de oameni celebri. Aceste vertitabile manuale pentru a invata succesul. Cum a facut Agassi de a reusit? Cum a izbandit Putin? (la Bookfestul abia incheiat biografia lui Putin a fost in topul vanzarilor…). Nu am vazut pana acum nicio carte despre “1001 de moduri de a munci mai bine”, in schimb carti despre succes, cu ghiotura.

Acum o sa ma intebati” ce ai cucoana cu succesul, ce te-ai pornit asa asupra lui”….N-am nimic cu succesul ci cu succesul succesului.  Succesul poate veni ca o consecinta fireasca atunci cand faci ceva pentru care esti haruit. Dar, atentie! Poate veni. sau nu.  Nu trebuie pus semn de egalitate intre succes si valoare ci succes si valoarea de moment. In acea clipa, la acea data, in aceea competitie X a fost cel mai bun. Ceea ce nu spune nimic despre valoarea lui Y sau a lui Z. Noi insa absolutizam totul. Ne facem idoli din oamenii de succes. Ne inchinam lor. Lumea rade de cei care stau la coada la moastele sfintilor pentru a fi aproape de cei care le sunt exemple si pe a caror cale isi doresc sa paseasca.  In schimb,  aceeasi oameni vor un autograf de la nu stiu ce celebritate, incearca sa le copieze  stiul vestimenetar sau sa conduca aceeasi marca de masina….

Succesocratia este prin natura ei o abonare la tristete, invingere si depresie. Atata pentru cei care au cunoscut succesul si l-au pierdut, pentru ca sa pierzi succesul este in natura lucruruilor, dar mai ales pentru cei care nu l-au cunoscut niciodata si care in loc sa-si pretuiasca viata lor ajung sa fie nefericiti ca sunt Popescu sau Ionescu in loc sa fie Halep sau Comanici.

Si daca o sa va uitati, in prea putine din gloriile trecute se mai poate vedea ceva din fosta lor stralucire. Mai nimic.

Succesul sportivilor imi aminteste oarecum de intrarea triumfala a Mantuitorului in Iersualim, cand toti ii strigau Osana! iar peste trei zile aceeasi oameni ii cereau lui Pilat “osandeste-l”.