Sfaturile unui diavol batran catre unul mai tanar C.S. Lewis-no 5


Diavolii, ca si oamenii, cu cat inainteaza in varsta cu atat sunt mai versati. Sau intelepti. Depinde din ce unghi privesti.

“Novicele e intotdeauna predispus la exagerari. Cel care s-a impus deja in societate e ultrarafinat, pe cand tanarul invatacel e pedant”

L.C. Lewis printr-un concurs de imprejurari pe care nu vrea sa ni-l dezvaluie, asa cum singur declara in prolog, a pus mana pe un epistolar intre un diavol batran, Sfredelin si nepotul lui Amarel, incepator intr-ale dracoveniilor. Dar invatacel silitor,  entuziast si imaginativ dupa cum rezulta din scrisori. Ei impreuna inceraca sa dejoace planurile “Dusmanului”. Dar cum ne-cum, “Dusmanul” se pare ca iese invingator…  Asa ca L. C. Lewis ne propune acest curs prin corespondenta, un fel de licentire “la distanta” asa cum se practica si in ziua de azi, la unele facutati dis-creditate si nu numai…

Tanaru drac Amarel are in subordine un suflet pe care trebuie sa-l smulga din aripile Dusmanului si sa-l redea intunericului. In acest parcurs este ajutat nu doar de versatul unchi Sfredelin ci de “clientul”insusi…

“Dragul meu Amarel,

Ai dreptate. Cat timp pacientul o curteaza pe fata, nimic nu te impiedica sa arunci samanta din care, peste zece ani, va rasari o frumusete de ura conjugala. Vraja data de dorinta amanata produce rezultate pe care oamenii le pot usor lua drept semne ale iubirii. Profita de ambiguitatea cuvantului “dragoste”: lasa-i sa creada ca dragostea le-a rezolvat probleme pe care, vrajiti cum sunt, n-au facut decat sa le amane sau sa le treaca cu vederea. Atata vreme cat raman cu ceata pe ochi, ai toate sansele sa pregatesti rasadul, pentru nemultumiri care, in timp, vor deveni cronice. Mare problema vine cu “lipsa de egoism”. Te rog sa observi, o data in plus, admirabila lucrare a armatei noastre filologice care a stiut sa impuna lipsa de egoism, notiune negativa, in locul generozitatii pozitive a Dusmanului. Multumita ei vei putea, de la bun inceput, sa inveti omul sa ajute pe altii nu pentru a-i ferici pe ei, ci ca sa simta ca dand de la el, e lipsit de egoism”

Cartea este de o ironie fina si ucigatoare si pune ideea de crestinism si crestinatate exact acolo unde ii e locul, in inima omului si nu in capul sau. Rationalul, logicul, gandirea profunda sunt un teritoriu unde dracii intra ca la ei acasa. In schimb in inima omului au acces interzis.

Vrand nevrand, ne identificam cu amaratul pacient al lui Amarel si ne dam seama ca facem exact aceleasi greseli. Fiecare capitol/scrisoare este dedicat unei anumite “greseli” mai exact unui anumit capitol al omenescului nostru, vesnic supus greselii, intr-o continua alegere intre rai si iad. Dupa cum spuneam, in ciuda lui amarel, si-a lui Sfredelin, L.C. Lewis pariaza pe noi ca ne vom gasi pina in cele din urma adapost sub suflul ocrotiror al “Dusmanului”.

Este o carte ce trebuie servita in inghitituri mici. Nu fiindca ar fi greu de citit, sau ar apela la cine stie ce exprimari alambicate. Ci tocmai datorita simplitatii exprimarii. Avem deseori tendinta de a crede ca am inteles. Sau ne lasam pacaliti de umor. E mai degraba o carte de citit toamna, cand serile sunt lungi si curg incet.

Inainte sa inchei as vrea sa va las in compania unui citat care va poate tine de urat pina maine. Sau pina poimaine…sau toata viata.

“Orice virtute isi pierde din stralucirea odata ce omul devine constient ca o are, iar smerenia mai abitir decat oricare”

Cartea a aparut la Editura Humanitas, in colectia “Intelepciune si credinta”, 2007

Advertisements