Să-i punem o zăbăluță lu Băluță


În fiecare zi te trezești și pășești ca pe vîrfuri prin cîmpul minat al știrilor. Știi ca ceva , de undeva, te va lovi și azi. Poate că e o lege care presupune că tu ești o excrescenșă pe trupul grijuliu al statului, care abai așteaptă să te vaccineze, că doar, doar te vei îmbolnăvi și vei avea de decontat multe medicamente, fie și mai bine, te spitalizezi, și atunci banii curg gîrlă, fie în cel mai bun caz, mori, și atunci lași locul lber altuia, care poate consuma mai mult decît tine.

Azi dimineață, știrile m-au lovit direct, nevirtual. Pe chioșcurile de ziare de la mine din cartier, din sectorul 4 erau  afișe prin care chioșcarii susțineau că primarul Băluță îi va nimici, le va ridica chioșcurile, fiindcă s-a emis un ordin prin care în sectorul patru distribuția ziarelor se va face numai prin malluri. Pentru că sectorul patru musia să fie frumos, și chioșcurile , strică mizamplasul sectoresc. Parampam. la Romăa, Londra, Barcelona, peste tot, sunt chioșcuri de ziare. dar se pun ele cu designul Băluțian…

Chioșcarii mei sunt așa. Un pensionar amabil, cald, si extrem de respectuos, care îți mulțumește pentru 50 bani. Ca o paranteză, cerșetorii din fața bisericii cînd le dau un leu în fise de 50 de bani îmi spun, “lăsați doamnă, îmi dați duminica viitoare”, taximetriștrii sunt în stare să renunțe la bacșiș dacă le dai în fise de 50 bani, pe scurt, cred că numai vînzătorii de ziare și oamenii din satele foarte sărace mai apreciază astăzi 50 bani în România. Ei bine, cu ăștia si-a propus Băluță să se pună.

Celalalt chioșc e ținut de o familie tînără, cu un copil de ciclu primar, amîndoi intelectuali, ea știu că a făcut asistență socială în cadrul facultății de Teologie greco romană, iar el nu știu, am uitat. Cert este că amîndoi sunt doi oameni calzi, blînzi, care stau de vorbă realmente cu toți pensionarii triști din cartier, îi știu pe nume, le știu poveștile de viață și au mereu un cuvînt bun pentru ei. Pe scurt, primăria ar putea să-i plătească și pentru psihoterapie. Mereu la chioșc sunt doi, trei oameni care stau de vorbă. Bătrîni singuri, cu copiii plecați prin lume, cu soții bolnave, care-și plîng necazul oricui e dispus să-i asculte. Din păcate, oamenii dispuși să asculte gratis, bătrăni singuri, înafară de preoți și vănzătorii de ziare, nu prea știu.

Să depășim registrul subiectiv, sentimentalo emoționalo nu știu cum, și să trecem la business. Chioșcurile sunt ale lor, și le cumpără. Ei au investit bani în acele chioșcuri. La Tineretului, la ieșirea de metrou, au fost obligați să le schimbe, cu unele moderene roșii, cu geamuri mari. Oamenii s-au conformat, au plătit 5000 de euro de chioșc, acum vreo lună și jumătate, dar acum, surpriză, le-au fost luate chiar și așa. Nu e voie. Nu dă dom primar de primar, voie. E sectorul lui, și chiar dacă noi suntem sectorul suflete, pe el îl doare la basca lui de primar.

În sectorul patru sunt în jur de 100 de oameni care trăiesc din chioșcuri. Banii care le rămîn la sfărșitul lunii de pe urma unui chioșc sunt în jur de cinci sute de euro, adunați cum vă spun, cu respect pentru 50 bani. Pentru acești bani ei se trezesc dimineața, și sunt la preluarea presei, la șase cel tîrziu, deci trezirea este în jur de cinci. Fie iarnă, fie vară.

Oricine citește  presa scrisă, știe că la un ziar tipărit există un corector, readactori care își mai aruncă un ochi pe materialul colegului, pe scurt, cît de cît, față de online, se vorbește o limbă mai corectă. Există un control mai mare și asupra informației. Din rușinea că rămîne totuși pe hărtie. Mă gîndesc că onlinul face teoria lui Orwell din 1984 mult mai ușor aplicabilă. Istoria dacă e scrisă doar în online se poate schimba mult mai lesne decît dacă e pe tipărituri. Scrisul pe online a aproape ca cel  pe apă…

Să revenim la don primar și la cel mîna pe el în luptă.

Păi să vă spun ce a făcut el pentru mine, ca cetășean al sectorului 4. Mi-a schimbat niște borduri bune cu altele, motiv pentru care toată vara mi-a sunat picameru în cap. A schimbat băncile bune cu alte bănci, mai putin bune, adică a luat, azi s-a întămplat asta, bănci din lemn masiv, cu barele puse una lîngă alta, cu niște băncuțe cu stinghiuțe rare de ți se prăvale buca printre două. Și cam asta ar fi, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. A dat aprobare unora din piașă să mă flexuiască de la șapte dimineașa pînă la ultimul nerv, deși nu locuiesc pe platforma industrială.

Ei bine, acest domn primar vrea să-i scoată din joc pe amărîții cu chioșcurile. E limpede că nu cu ei duce lupta.  Ceea ce cred că e important, este să începem să învățăm să fim solidari.

Să nu ne mai tolerăm viața în București, să o facem de trăit!

Să ne informăm, nu de la tv, ci din piață, unii de la alții, să fim curioși, în sensul bun, și să începem să sărim pe deputații și senatorii noștri.  Ăștia proști, așa cum sunt, să nu-i lăsăm să doarmă în papucii senatoriali și deputățești, să le scriem, să le cerem socoteală, să mergem peste ei. Că și judecătorul cel rău din Evanghelia, ăla de nu avea frică nici de oameni, nici de Dumnezeu, a rezolvat-o pe văduvă care avea dreptate, doar ca să scape de gura ei, de veșnicele ei insitențe.Hai să insităm și noi. Să insităm să ne dea socoteală, fiindcă altfel ei ajung să creadă cp nici nu existăm. Că suntem doar niște umbre micuțe ale egourilor lor. V-am mai spus povestea cu Ceaușescu, cum era circulația oprită în Băneasa că venea el de nu știu unde, și în stație se adunase buluc de oameni, și el a trecut si ne a făcut voios cu mîna, convins că am venit să-l salutăm cu bucurie la întoarcerea în țară, mînați de dor. Așa cred și ăștia.

Intr’o cetate era un judecator care de Dumnezeu nu se temea si de om nu se rusina Șiin cetatea aceea era si o vaduva si venea la el, zicand: Fa-mi dreptate asupra potrivnicului meu!. Si pentru o vreme n’a vrut; dar dupa aceea si-a zis in sine: desi de Dumnezeu nu ma tem si de om nu ma rusinez totusi, fiindca vaduva aceasta nu-mi da pace, ii voi face dreptate, ca sa nu vina sa ma necajeasca la nesfarsit”.

 

Băluță sunt toți, ei toți sunt Băluță 1, 2, 3, 1001 Băluță, să nu facem discriminări, să nu ne amețim crezînd că e vorba de partide, nu contează partidul, indiferent ce partid i-a pus, ei sunt acolo pentru noi. Dincolo de orice ideologie, ei sunt acolo pentru noi. Nu noi pentru ei. Haideți să-i ajutăm să înțeleagă asta!

Luni va fi un miting al chioșcarilor,  să-i susținem,  să susținem și cauze care aparent nu ne ating direct,  după aproape 30 de ani să învățăm să lucrăm cu senatorii și deputații. Să lucrăm cu ei și să-i determinăm să lucreze pentru noi. Asta înseamnă democrație funcțională, nu îndurat pînă la sînge și apoi ieșit în stradă….

 

Advertisements

Aruncaţi cu piatra!


Am să vă povestec ceva despre un preot, aşa că e bine să aveţi o piatră pregătită, deşi mai bună decît o piatră ar fi o cărămidă, că omul s-a apucat să construiască. Aici mai ţineţi puţin piatra, voi  ateilor,  că nu o biserică construieşte, că e biserică în sat, ci o şcoală. Mai exact o şcoală după şcoală, sau cum modern îi spunem noi, un after school.

La ţară copilul are alt rol decît la oraş, alt rol şi altă pondere în familie. Dacă e mai mărişor, aşa cum sunt copiii de şcoală, apoi are grijă de fraţii mai mici, de gospodărie, de animale, de grădină, de tot ceea ce familia lui are ca resurse de trai. Timpul de studiu este mult diminuat faşă de un copil de aceeaşi vărstă şi capacitate cu el, dar de la oraş.  Şi nu fiindcă sunt părinţii răi şi egoişti, ci fiindcă e alt trai. Viaţa curge altfel. Copilul e văzut altfel de familie. Familia îl creşte să facă faţa la rîndul lui unei vieţi nu tocmai roz. Treaba aia cu Bisisica nu va fi niciodată complet depăşită în Romînia rurală unde animalele nu sunt “sufleţele de giugiulit” şi pus pe FB  ci sursă de trai.

Nouă care ne purtăm copiii de colo colo, de la Brittish Council  la balet, de la înot la desen şi tot aşa, şi dacă nu-i putem duce noi, rugăm bunica, sau bona, sau trimitem direct şoferul, nu prea nţelegm cum stă treaba la ţară. Şi poate avem tendinţa de a judeca nişte părinţi care gîndesc altfel decît noi… să nu o facem.

Mătuşa mea a fost 30 de ani profesoară într-un sat uitat din fundul Clujului, unde merge 6 km pe jos ca să ajungă la şcoală. Avea trei elevi de a cincea, doi de a şasea, trei de a şaptea, şi tot aşa…Ştiu că mă aşteptaţi cu piatra şi vreţi să ajung la preot, dar aveţi puţintică răbdare! Şi din patru ani făcea de-o jumătate de clasă de la oraş. Şi în decursul unei ore trebuia să gliseze de la cinci la opt, cu trecere prin şapte şi şase. Şi nici asta n-ar fi fost o problemă, dar cînd se crăpa de primăvară, începea treaba în gospodărie, şi din patru clase rămînea cu cîţiva elevi.  Copiii oamenilor mai răsăriţi, care îşi permiteau să-i trimită la şcoală…restul aveau de ales între a merge la şcoală şi a subzista. Soluţia era să-şi normeze singură anul, să insiste în lunile în care ştia că pot veni copiii. Şi aşa a făcut de unii au astăzi facultăţi.  Nu puţini! Mereu e cîte un om care pune o treaptă sub piciorul altuia ca el să poată păşi puţin mai sus în viaţă.  Este cazul  Preotului Sebastian. El s-a gîndit să construiască un loc care să fie deopotrivă un after school pentru copiii din sat, dar şi o cantină pentru vărstnicii fără ajutor.

Dacă aveţi piatra pregătită, acum e momentul. Iată ce spune Părintele Sebastian
 Sambata si duminica sa faca medidații la materiile pentru capacitate și bacalaureat, engleză și cursuri de informatică pentru cei care doresc sa se angajeze și au nevoie de cunoștiințe în domeniu.
Dorim să oferim o masa calda nu numai copiilor ci și bătrânilor care nu se mai pot deplasa și au o situație grea
Noi am pornit pe acest drum, Dumnezeu lucrează și stiu că nu ne va lăsa indiferent de obstacole.”
Şi oamenii au început să arunce cu pietre, pe scurt cărămizi, şi azi aşa, mîine aşa…vedeţi şi voi…
Ideea este că drumul e lung, şi cu cît mai repede e gata, cu atît mai mulţi copii vor avea o şansă de a prinde puţin vînt în aripi.
Vă imaginaţi că e nevoie de tot.
De tot.
Iar la final, desigur, de voluntari, foarte bine pregătiţi, dar pînă atunci…aruncaţi cu pietre, cu materiale de construcţii, cu instalaţii, cu bănci, calculatoare, cu tot ce vă vine la mînă, să nu se simtă şi omul acesta singur în lucrarea lui. Că şi Maole a avut o Ană. Şă i fim Ană cu toţii, ca el la rîndul său să facă ce şi a propus.
Deci, cu ce aruncăm în el?

Complici la crimă


Cred că ar trebui să ne uităm la ştiri cu pomelnicul pentru cei adormiţi la îndemână, fiindcă ştirile sunt o succesiune de drame. Practic nu mai există nicio ştire care să nu-ţi acceseze direct conştiinţa, setul de valori. Pe vremea lui nea Nicu ştirile erau despre boabe la hectar şi realizări “pe ramură”. Nu spun că era bine, doar că tu ca spectator nu erai implicat cu arme şi muniţii în ştiri. Puteai sta impasibil, mânca porumb fiert şi gândi la ale tale. Acum ştirile te scormonesc până în prăsele, pâna la rădăcina binelui şi-a răului.

Ieri, de exmplu, ştirea cu puştiul de 24 de ani, mort în Anglia. După patru zile de comă, nu 40 nu 400, patru zile de comă, îi este sunată familia şi i se cere acordul să fie donator. Oamenii, de bună credinţă şi-l dau , tot ce cer în schimb este ca trupul băiatului lor, Alexandru, să fie trimis în ţară iar costurile suportate de statul englez. Li se promite că da. De atunci au trecut 3 săptămâni, corpul băiatului, fără inimă, rinichi şi ficat , zace undeva într-un frigider din Anglia. Părinţii speră să-l poată îngropa. Nu ştiu cum e cu sufletul lui Alexandru , nu ştiu care e parcursul lui, cum e să n-ai slujbă de înmormântare, să nu ţi se citească Psalmi, să nu fii condus de cei de aici cu rugăcuni pe teritoriul de dincolo. Dumnezeu sigur îl ajută. După cum numai Dumnezeu o poate face pe femeia aceea, pe mamă,  să nu-şi piardă minţile de durere.

Undeva 3 englezi au primit o a doua şansă datorită lui Alexandru în timp ce Alexandru nu apucă să fie dus pe ultimul drum.

http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/o-femeie-din-mehedinti-nu-are-bani-sa-aduca-acasa-trupul-fiului-ei-mort-in-anglia-organele-tanarului-ar-fi-fost-prelevate.html

Poţi privi o astfel de ştire fără să cugeţi la bine, rău, viaţă-moarte, corp -suflet, compasiune, omenie…probabil că nu. Tot ce poţi face este să le ie numele acestor nefericiţi, să-i treci pe pomelnic, şi să te rogi pentru ei. Dacă am fi avut un cont am fi putut trimite şi nişte bani familiei, dar nu avem…

O altă ştire. Repetitivă. Cea cu africanii morţi încercând să ajungă în Europa. Chiar nu se poate face nimic? E clar că acest exod nu va înceta, asta e soluţia, să-i lăsăm să moară pe drum? Nu se pot gândi nişte programe, un soi de “loteria vizelor” sau un program prin care să fie preluaţi, redistribuiţi, eventual tutelaţi de anumite familii dispuse să intre într-un program, construite nişte bungalowuri, orice…numai să se termine cu toate containerele care cară cadavre în Europa. Sunt bani pentru şosele, câini, pisici, sunt bani pentru arme, pentru orice sunt bani numai pentru aceşti amărâţi, nu. Cum să te uiţi la astfel de ştiri detaşat…

Ştirile trebuie privite cu  pomelnicul celor decedaţi şi cu rugăciune. Altfel suntem doar co-părtaşi la crime, genocide, indiferenţă cauzatoare de moarte. Complici la crimă, nu telespectatori, asta suntem. Digerăm durere şi scuipăm indifernşă, de se umplu băncile din faţa blocului şi din parcuri de indifernţa noastră. Trăncănim şi transformăm totul în nesemnificativ, mărunt, pasager.