O fata pe nume Milene


De fiecare data înaintea Moșilor, fie ei de primăvară sau de toamnă, apare Milene, o fată pe care o cunosc și de care mă dezic cât pot, dar această Milene e foarte tenace. Și cum spun, urmează Moșii de toamnă, hop și Milene.

Mi-i lene să fac coliva,

mi-i lene să fac cumpărături,

mi-i lene să mă trezesc sâmbătă dimineața, ce să mai, Milene pe toată linia. Numai când mă gîndesc la tocatul nucii, și Milene apare.

Singurul care o poate goni pe Milene, e tata.

Sâmbăta, după ora două, venit de la combinat, obosit după o săptămână de stres și trudă, tata își găsește timp și chef, și răbdare, la capitolul ăsta stătea cel mai prost, să mă ducă la librărie, expoziție, cofetărie și cumpărat de ceva ”frumos”. O pereche de ghetuțe de la Clujana, o hăinuță mițoasă de la artizanat….Mă lipeam eu de ceva, că doar aveam o săptămâna înainte să fac traseul, fiindcă eu mereu îl duceam pe bietul tata pe trasee prestabilite, ca din întâmplare trebuia să mergem la magazinul de schiuri, sau la cel de chitare, sau la biciclete…aveam gusturi bune, ce mai! Cele mai multe achiziții urmau să zacă în țiplă, după cum e și firesc când vine vorba de mofturile unui copil răsfățat. Acum știu că eram răsfățată, atunci mi se părea desigur că e normal, banal. Că nu cer mult. Copiii mereu trăiesc cu ideea asta că nu cer mult.

Așa că tata o gonește pe Milene.

Și dacă totuși vrea să se întoarcă apare Buni de la Cluj, ca o vijelie și mi-dă o „bucată„ din mâna ei mare și caldă, am moștenit asta de la ea, am mâinile mereu foarte calde. Mâinile ei care erau în stare să-mi ofere tot tacâmul iubirii. de la câte o bucată bine țintită pentru lene, minciună sau obrăzncie , până la cele mai cele trufandale gastronomice. Ca o femeie care a nascut copii aproape fără număr, noi am pierdut socoteala după 12, și care a crescut câți i-a îngăduit Dumnezeu, adică cinci ajunși la maturitate, din care mai trăesc trei, dintre care una Slavă lui Dumnezeu e mama, această Buni de la Cluj era păinea caldă, deși nu se pupă cu niciuna din poveștile lacrimogene despre bunici. A rămas orfana de mama și de tata din primele zile, făcea parte dintr-o familie foarte bogată, care nu a ezitat s-o crească după ce a rămas fără părinți, dar și s-o nedreptățească în ceea ce privește moștenirea, nu i-au dat bani de școli, au ținut-o drept fată în casă deși era casa ei, dar a reușit datorită unei inteligențe sclipitoare să se descurce și să fie admirată de oamenii cu două, trei facultăți ai Clujul intelectual, al anilor ante și inter belici. Eram eu deja maricică, și mulți din ei veneau încă să.i ceară sfat. Avea un sistem al ei de-a detecta sensul, adevărul, esențialul unei situații. Era deopotrivă extrem de credincioasă dar și mare devoratoare de romane polițiste, ceea ce o făcea să fie o povestitoare pasională și plină de vervă dar și conținut. Ziua ei începea invariabil la cinci,  cu două ore de rugăciune, și dacă făceai greșala s-o întrerupi atunci….Tot ce făcea, făcea serios. Și râsul ei era ceva serios. Râdea din adâncuri.

Cum să mai reziste Milene când mă gîndesc că eu merg mâine la masă cu ei, cu buni de la Cluj, cu tata, cu bunicii de la Călărași, cu nașii mei, cu unchii și mătușile…cu toți cei pe care i-am cunoscut sau nu i-am cunoscut dar le datorez drumul spre lumină. Lor li se mai adugă foști profesori, domnul învățător, actori, vecini, colegi, poeți…lista e din ce în ce mai lungă, masa e din ce în ce mai mare.

Și uite cum mă pun pe făcut colivă, și pachete, și pomelnic, și uite cum mă trezesc mîine mai repede decât în orice altă zi a anului, fiindcă nu-i așa, trebuie să prind ”loc pe masa” fiindcă de Moși vin mulți, mulți pe care nu-i vezi altminteri prin biserică, vin că așa se face, că e bine…Și chiar e bine, tot e bine că vin măcar așa, să stea la o cină de taină cu al lor.

Dumnezeu să-i pomenească pe toți, să ajungă de-a dreapta Sa!

Advertisements

Cum am ajuns să iubesc Moşii


Îmi aduc aminte cît de îngrozită am fost la primii Moşi la care am fost. Toate vasele acelea intinse pe mese, toată buluceala, toată foşgăiala, certurile, “dă-le tu mai încolo pe ale tale ca să încapă şi alte mele”, “dacă voiai loc trebuia să vii mai devreme” etc. Telefoanele. Plasele foşnite la nesfîrşit. Cohortele de cerşetori….Biserica, în mod normal liniştită, calmă şi primitoare devine teatrul unei bătălii. De fiecare dată cînd urmau Moşii îmi era groază. Mă duceam ca la o bătăţie la care urmam să fiu învinsă, prădată de colivă, vin şi pachete şi necesitând recuperare ulterioară pe tot parcursul weekendului.

Şi a fost o zi. Acelaşi peisaj foşgăitor, aceeaşi lume care se comporta în biserică ca-n tîrg, acelaşi drum de coate care deschidea calea către altar…şi nu ştiu cum, am avut această revelaţie. Că toţi aceşti oameni care n-au habar de biserică, care probabil vin la biserică de Moşi şi de Paşti cinci minute “să ia lumina” (cu l mic) au venit aici din iubire, din dor, din dorire după ai lor. Iubirea i-a trezit pe toţi dimineaţa, iubirea i-a purtat prin pieţe ca să facă pachete, pe care mulţi par că şi le-au rupt de la gură nearătând cu mult mai pricopsiţi decît cerşetorii cărora le dau pachetele…Iubirea i-a făcut să participe la un ritual pe care poate nu-l înţeleg, într-o comunitate pe care n-o cultivă, şi care cîteodată poate fi ostilă acestor stranieri care vin şi le iau în posesiune preţiosul spaţiu cultivat duminică de duminică. Şi cînd am înţeles asta, nu aşa raţional şi sec cum v-o spun eu acum, ci într-o fracţiune de secundă, în care am ştiut că dorul meu după tata şi bunici este dorul lor după tatăl şi bunicii lor, că plânsul lor este plânsul meu pe care poate nu mi-l permit…atunci şi lipsa lor de catehizare şi de uzanţă a devenit a mea şi ca prin minune, nu m-a mai deranjat.  Au dispărut certurile, şi coatele, şi călcăturile, şi bufniturile, şi privirile mânioase şi am rămas aşa,  nişte copiii veniţi să ia masa în oraş cu adormiţii lor. O ocazie unică. O masă mare, mai mare ca la orice nuntă dar cu acelaşi sentiment că deşi nu-i cunoşti pe toţi, sunt familie, sunt  şi ei din partea cuiva, poate vreo verişoară de-a miresei sau vreo rudă îndepărtată a mirelui. Şi deşi nu-i cunoşti, sărbătoreşti în aceeaşi bucurie.

Şi apoi glasul cald al preotului care spune nume după nume. Doamne, suntem cu miiile, realemnte cu miiile în cea mai mică parohie, fiindcă toţi aduc pe hărtiuţele lor , conştiincioşi, numele multora pe care nu i-au cunoscut nici măcar părinţii lor. Tot soiul de fraţi ai bunicilor decedaţi de mici în condiţii aprige de război sau băgaţi pur şi simplu într-unul din multele malaxoare ale timpului. Cum e posibil aşa un sentiment dumnezeisc de bucurie în mijlocul unui vacarm? Greu de înţeles. Dar, e! Şi e limpede că niciunde altundeva, în niciun loc din lumea asta nu mai e posibil ca o armată de necunoscuţi să se aşeze la masă cu adormiţii lor. Şi nicăieri în lumea asta nu mai ai ocazia să te bucuri, că asta e cuvîntul, de o întâlnire cu cei demult marcaţi cu două date.

Morţi, vii, tineri, bătrâni, bogaţi, săraci, educaţi, grobieni, grabiţi, calmi, stăm cu toţii laolaltă. Ştim cu toţii că dacă astăzi suntem cei care ducem lista, mâine poate vom fi pe ea, aduşi de copiii noştri. Dar cît suntem pe o listă, e bine. E semn că iubirea din neamul nostru rodeşte în continuare. Nu ştim niciunul dintre noi unde ne sunt repausaţii. Sperăm, desigur, că-s în rai, dar cine are vreo garanţie? Dar faptul că noi suntem de Moşi, în biserică, înseamnă că ceva bun tot au rodit ei, semânţarii noştri. Şi pâna la Judecata de Apoi nimic nu e definitv. Dacă o faptă bună are nevoie de trei generaţii ca să rodească, Dumnezeu îngăduie ca efectul ei să acţioneze retroactiv.

Aşa că să fim cît mai mulţi, să ne înghesuim cît mai tare, să ne dăm cît mai multe coate, să ne călcăm cât mai mult pe picioare şi să foşgăiască plasele, fiindcă e din iubire. Şi-n iubire, totul se iartă!