Foamea de minuni


Îmi scrie un domn într-un mesaj despre suferinţa pricinuită de caterisirea lui Cristian Pomohaci. Persoana este în mod clar afectată şi o înţeleg. Nimic nu e mai groaznic decât să îţi vezi duhovnicul terfelit, aşa e. Persoana în cauză  nu poate accepta justeţea deciziei, şi aici e de gândit.

Orice om intrat în rândurile bisericii, orice creştin activ, ştie că cel mai important instrument al bisericii, e ascultarea. Eu trebuie să ascult de duhovnic, duhovnicul de chiriarh, şi tot aşa, până la Dumnezeu. Eu nu pot pretinde că ascult de Dumnezeu, dar nu ascult de niciun om. Nu pot pretinde că-l iubesc pe Dumnezeu, dar nu iubesc oamenii. Ca să pot afirma ceva în mare, trebuie să probez în mic, cam asta e. Ascultarea nu ţine de meritele celui de deasupra mea, poate Dumnezeu îmi pune deasupra un nevolnic, şi asta e lupta mea, să mă smeresc, să mă supun unui “nevolnic” . Pe măsură ce trece timpul, îmi dau seaa că nici el nu era aşa nevolnic, şi nici eu aşa moţat. Colţurile se rotunjesc, asperităţile se duc. Şi ajung la concluzia, prin ascultare de un nevolnic, că nevolnicul sunt eu.

Revin la problema cu duhovnicul.

Persoana respectivă susţine că harul pe care l-a simţit la Moşuni în timpul slujirii era Duhul Sfânt, că Duhul Sfânt era prezent, simţit, intens, acolo. Şi că s-au săvârşit minuni mari. Eu nu am de unde şti asta. Tot ce ştiu este că la sectari, şi să-mi fie iertat că fac această comparaţie şi nu bat niciun apropo, toţi vorbesc doar de Duhul Sfânt şi spun că-l simt, şi vorbesc în limbi şi câte şi mai câte. Sunt şi filmări. Repet, eu nu am fost acolo.

Ce interes ar avea Biserica să caterisească cu scandal, un preot celebru? Ce benificii de imagine sau de alt fel ar avea din asta Biserica, astfel încât să rişte toată circoteca mediatică creată de povestea cu Părintele Pomohaci. Că el a avut pe cineva care i-a copt-o, nu mă îndoiesc, că poate chiar i-a fost înscenat acel dialog, posibil. Ştiu însă următoarele.

Am ascultat de câteva ori jurământul la preoţie. Este ca o secure deasupra capului. Viitorul preot îşi asumă printre altele o viaţă de familie corectă, ordonată, ca garant al unei vieţi parohiale ordonate. Aşa cum călugărul are votul sărăciei, al castităţii, aşa preotul de mir are un vot al dedicării către familie. Unde e familia domnului Poohaci, soţia, copii, unde sunt? De bani nu mă leg, banii puteau fi lesne căştigaţi cinstit din cântări, se plăteşte bine. Întrebarea e la ce-ţi mai trebuie cântări când tu te întâlneşti duminică de duminică, şi-n toate sărbătorile, cu Iisus Hristos. Iar apariţiile televizate, dese, nu duc deloc la smerirea cuiva, v-o spun ca una care am ceva experienţă în tv, şi am văzut mulţi “invitaţi”.

Deci avem un preot divorţat, fără familie, care apare pe la televiziuni, are cântări multe, bani mulţi, multe apartamente şi îi mai dă Dumnezeu şi Duh Sfânt şi face minuni după minuni. Cum rămâne cu Ioan Gură de Aur cel exilat? Cum e cu Grigorie cel Mare, care s-a luptat o viaţă întreagă ? Cum e cu Velimirovici, cum e cu toţi preoţii care şi-au lăsat oasele prin puşcării, cu e cu Bărăganul care geme de oseminte, cum e  Canalul?   Dumnzeu iubeşte cu joarda, aşa am fost învţaţi, Împărăţia se ia cu asalt, chinul, viaţa grea fac parte din înţelegere. De ce nu putem să judecăm o întâmplare, atenţie! o întâmplare nu un om, prin prisma cazuisticii, prin prisma precedentului, ca-n sistemul de justiţie anglo-saxon. De ce ne credem noi aşa meritorii încât să avem un preot frumuşel, cu cojocel, cântăcios şi călare şi pe joş şi mare de minuni făcătoriu? Cine suntem noi să merităm aşa un preot, cum n-a mai fost în toată istoria bisericii, asta trebuie să ne întrebăm.

Idolatrizarea duhovnicului este o problemă des întălnită. Tindem să-l facem sfânt, ni-l închipuim gata pictat pe pereţi şi la primul pârţ ne supărăm că e şi el om şi are gaze. Sunt oameni, au o luptă de dat, au defecte, au căderi, au patimi. E normal să fie aşa. Dacă Petru, piatra pe care s-a construi Biserica, s-a dezis de 3 ori  de Iisus, pe care-l cunoscuse, alături de care trăise, ale cărui cuvinte le ascutase  şi cu toate acestea a devenit Sf Petru? Cântăm mereu “Cel ce prea înţelepţi pe pescari i-ai arătat”. Pescari! Fără cojocel, fără televiziune de cinci ori pe săptămână, fărăr cohorte de admiratori, dar cu famiie, cu soacră bolnavă, sărac, cu necazuri…Nu o fi aici un model?

Se impun 2 întrebari.

Pentru ce mergem la Sf Liturghie?

Şi cu ne alegem duhovnicul?

Din ce îmi scrie persoana respectivă înţeleg că ea consideră că a asistat la minuni mari, şi de aceea presupune că era mult har (nu ştiu, sincer, cum putem noi măsura harul) , şi că o persoană care face minuni mari nu poate fi decât preferata lui Dumnezeu. Foamea de minuni este de cele mai multe ori izvorâtă din lipsa catehizării, oamenii nu merg în profunziea fenomenului, nu consideră o minune că respiră, că trăiesc, că au mai primit o zi, vor o minune vizibilă, ceva mare, ceva care să ateste puterea lui Dumnezeu şi vrednicia preotului…Cu alte cuvinte îl provocăm pe Dumnezeu să ne arate ce poate…

Mergem la Sf Liturghie pentru minuni?!

Un amărât de preot de ţară care moare de foame , el cu preoteasa şi cu cei trei copii ai lui, care n-are douăzeci de oameni la liturghie, şi care nu adună 10 lei la o slujbă, şi care nu are bani să-şi plătească curentul, ăla nu e bun. Că nu simţi harul. Şi nu face minuni. Dar faptul că el nu-şi ia câmpii împreună cu nevasta şi copiii lor, şi nu se duce cât o vedea cu doi ochi, nu e o minune? Şi nu sunt puţini. Nu e o minune că mai vor tinerii să se facă azi preoţi?  Şi ei vor să se facă preoţi, nu preoţi ca Pomohaci, cu apariţii a tv, cu faimă, cu carismă…

Mergem la Sf Liturghie să fim părtaşi la o taină, o taină care e mai are decât toate minunile. E taina tainelor, şi minune  minunilor. Pentru că ne schimbă. Încet şi cu durere, ne schimbă pe noi, şi asta e adevărata minune pe care o putem lucra. De ce ave nevoie de apariţii, lacrimi, înălţări, lumină şi altele?

Duhovnicul, preotul, sunt oglinda noastră. Ne alegem duhovnicul după cu suntem noi în interior. Instinctiv. Cele asemenea cheamă pe cele asemenea. Dacă ne dorim preoţi carismatici, cu apariţii la tv, făcători de minuni, din ăştia vom avea. Întrebarea e cât doreşte Domnul Iisus să se întălnească cu unii care preferă cântecul popular slujirii Lui? Cât susţine nişte credincioşi care-şi idolatrizează preotul şi-l uită ăe cel pe care.-L slujeşte preotul? Să fim mai mici, să ne mulţumim cu preoţi ai “mici”. Să lăsăm zburatul prin aer, mersul pe jar şi altele celor care fac yoga. Şi să ne întrebăm mereu şi mereu, de ce mi-ar da mie Dumnezeu o minune? Ce am făcut eu să merit o minune? Asta i-a salvat pe mulţi de a înşelare şi cădere….

Îmi pare rău pentru domnul respectiv, îmi dau seama că suferă, e un om aproape bătrân, e greu să admită că poate s-a lăsat  păcălit…Câteodată trebuie să acceptăm că am ajuns la un drum înfundat  şi să ne întoarcem, nu să aşteptăm o minune dumnezeiască care să deschidă drum numai pentru noi.

În ceea ce-l priveşte pe Cristian Pomohaci, să ne rugăm pentru el, e cel mai bun lucru pe care-l putem face!

 

Advertisements