Un manej de sfinți


Citim multe (auto)biografii în ultimul timp, ale oamenilor de succes, fie ei tenismeni de succes, fie ei oameni de afaceri. Am pus în paranteză auto fiindcă desigur nu sunt scrise de cei în cauză ci de ghost-writeri plătiți să scrie. Parctic le citim ca să ne antrenăm, ca să vedem parcursul lor și să facem și noi ca ei, să pășim pe urma pașilor lor, în speranța că vom ajunge acolo unde au ajuns ei. Dar și Viețile sfinților, sunt tot niște biografii, sunt tot niște urme de pași pe care să pășim. Ne arată care sunt cumpenele, care sunt momentele în care Dumnezeu intervine și e mai prezent decît ne putem imagina, care sunt momentele de păsăsire.

Când ne gândim la sfinți, ne vin în minte nimburile, figurile ascetice, trecute prin proba foametei,  trăsăturile longiline, gura mica, semn al tăcerii…și toate celelalte caracteristice ale picturii iconografice bizantine. Dar ia să ne imaginăm un sfânt care merge cu tramvaiul. Sau de ce nu, cu automobilul, sau chiar cu aeroplanul….Sfinți care merg cu servieta la serviciu, sfinți cu pălărie, cu melon, sfinți ăn frac…sfinți care au birouri elegante, sfinți care sunt miniștrii sau chiar regi…noi ne gândim la sfinți doar după ce și-au dat măsura sfințeniei. Și ne raportăm la acea sfințenie ca la o probă de netrecut. Și pentru că ni se pare de netrecut, nu ne o mai propunem.  cedăm lupta din start.

Mircea Vulcănescu avea servietă, funție în stat, avere, folosea apartură de calcul, avea fotolii din catifea moale, servitori. dar șia dat măsura sfințeniei, și chiar dacă nu e canonizat noi știm că a fost sfânt. Fiindcă înainte de canonizare, noi știm, tocma această știinșă a noastrăîi și consfințește.  Sandu Tudor avea ziare, era un om bogat, după cum spuneam, a avut inclusiv aeroplan, dar și el și a dat măsura sfințeniei. Vasile Voiculescu, a luptat în primul război mondial, a fost medc militar și premiat pentru asta, a scris o poezie mistică greu de egalat, dar este fărăr dar și poate, un sfânt. Ei vor fi canonozați când le va veni vremea, dar în ochii noștri ei poartă deja nimb. Și dacă te uiți la viața lor dinainte de canonizare înțelegi și de ce. Erau onești, își făceau munca cu dedicație, erau modești în ciuda valorii, ăși iubeau nația și limba, istoria și locul. ȘI cu toții au fost încercați în fel și chip de Dumnezeu și nu au crîcnit. Vasile Voiculescu și a pierdut soția pe care o idolatriza și care l a lăsat văduv cu cinci copii,, Sandu Tudor era să moră în prăbușirea cu aeroplanul propriu, Mircea Vulcănescu s a luptat cu invidiile și răutățile, fără să devină rău sau invidios…Spun toate acestea fiindcă ar trebui să ne reconsiderăm accesul la sfințenie. Ar trebui s-o considerăm ca pe un deziderat, ca pe mînă întinsă din cer, care ne trage la ea. Dintr un soi de falsă smerenie, ne refuzăm ideea finalității drumului. Să nu ajungi la sfințenie, să nu faci de un cuvios, nu toți avem stofă de martiri, dar cuvioși putem fi din zăbală proprie. E mai ușor să defilezi cu falsa smerenie a lui „ vai, mie, păcătosul” decât să îți antrenezi voința prin ne-voință.

Îmi aduc aminte de un moment, cînd la Trinitas am văzut un interviu cu o stareță de la o celebră mănăstire din Nordul Moldovei care povestea cum îi învăța ea pe copii să și facă la olimpiadă semnul crucii cu limba în gură, cred că am mai scris de asta fiindcă m-a frapat monstruozitatea afirmației. La vremea respectivă cred că am și scris despre ea…Ei bine, nu ajungem sfinți făcându-ne semnul crucii cu limba în gură, eu așa cred. Cred că trebuie să o facem cu toată viața noastră. Cît de asumat și publc se poate. Pe mine asta m au învățat cei care au preferat să moară decât să se lepede de Adevăr, de Iubire și de Iisus.

Puterea de a merge împotriva curentului vine din noi, direct de la Dumnezeu, dar trebuie s o lăsăm, trebuie să i dăm corpul nostru ca să se poată exprima prin el.

ce dacă toți muncesc în dorul lelii, eu muncesc cît de bine pot.

ce dacă toți fac copii cu rigla, eu fac cîți îmi dă Domnul

ce dacă toți fură, eu nu o fac

ce dacă toți mint, eu spun adevărul, indiferent cum mă face să par în ochii lumii acel adevăr

Și nu e nevoie de decizii mari, ca să demonstrezi că poți merge împotriva curentului.

Pot fi și altele, cît se poate de mundane și banale.

ce dacă toți își lasă nevestele și își iau altele cu 30 de ani mai tinere, eu nu

ce dacă toate femeile se folosesc de corpul lor ca de o armă letală, eu nu

ce dacă toți bărbații se folosesc de femei, eu nu

Să ne propunem deci să fim sfinți, să punem șaua pe noi și să ne încredem în Dumnezeu că ne da exact manejul de care avem nevoie ca să ajungem acolo. Ca să ne facem curaj, avem exemplele tuturor celor care au trăit nu cu mult înaintea noastră.  Exemple aici: https://eventbook.ro/theater/bilete-spectacol-candele-nestinse

 

Advertisements

Minciuna comunismului


Prima întălnire cu comunismul, în esența lui, am avut-o la Cîntarea Romîniei, festival dedicat ridicării în slăvi a țării în subsidiar, și a conducătorilor, în particular. Pînă atunci desigur făcusem cunoștiință cu întunericul forțat de două ore, cînd se stingea lumina în tot orașul de ziceai că vine bombardamentul, cartelele cu mâncare „raționalizată„ pe baze științifice, ideea că mâncarea trebuie ”procurată”, că trebuie să ”faci rost” de una, alta. Toată partea materială deja o cunoșteam, hainele pe care le îmbrăcăm erau toate la fel, veșnicul trening de bumbac negru, albastru sau gri, înlocuit de mai modernul trening de supraelastic negru, albastru sau gri. Noi nu aveam uniformă numai la școală, aveam uniformă în general. Și pe cît posibil, trebuia să avem uniformă și la cap. Deci, aceste aspecte le știam, am dat nasul cu ele pionieră fiind și le-am tot aprofundat. Dar iată-mă la liceu, la Cîntarea României, unde scopul și durata vizitei mele era acela de a obține , ca să nu zic procura, o diplomă, strict necesară înscrieii la Facultatea de teatru, secția regie, ce era numai la seral și pentru care printre alte diplome și adeverințe de muncă, și ștamplie rotunde și triunghiulare ( nu mai știu pentru ce era ștampila triunghiulară, cred că atesta ceva de la locul de muncă, fiind seral trebuia să lucrezi, să fii în cîmpia muncii cea veșnic roditoare…) îți trebuia musia și diploma de Cîntarea României. Mi-am făcut deci un recital din Nichita Stănescu, un colaj din mai multe poezii, ceva ce dura cam 15/20 de minute,  și m-am prezentat. Și am luat un binemeritat loc doi, locul unu fiind dat din start altcuiva. Problema a fost că m-a văzut nu știu cine, și a zis că dacă tot recit așa frumos din Stănescu să-l slăvesc și pe Ceaușescu, și am fost înscrisă automat la o mare serbare, cred că era de 1 Mai, unde mi s a dat să recit un popuriu de poezii dedicate Conducătorului, Meșterului Cîrmaci, Tribunului, Fiului Iubit….avea multe nume. Dacă tot mi-am făcut singură un colaj din Stănescu, am primit tot un colaj la fel de mare…Am învățat textul, m-am îmbrăcat în fustă neagră și cămașă albă, veșnicul model chelneresc aprobat de partid, și m-am dus. Am recitat. Și la final, fără să realizez ce fac, am scos limba. A silă. Nu a fost un act de dizidență, a fost un reflex, ca atunci cînd iei ceva scîrbos în gură. A fost primul meu act de duplicitate și mi-a lăsat un gust amar. La 17 ani nu mai credeam demult în idealurile comuniste, vorba lui Ilici, și le cam întinam în mintea mea. Atunci a fost primul meu contact cu esența comunismului. Bineînțeles că nu aveam habar pe vremea aceea de torturile din închisori, de gulagul romînesc care deși nu l-a egalat pe cel rusesc, s-a străduit să țină steagul sus și să-și dea contribuția de vieți omenești. Acea limbă scoasă a ajuns la Partid, desigur, și via activiști zeloși, la mama și la tata, care au fost mustrați pentru educația mea. Nu a fost o anchetă, dar au fost întrebări.

Acum gem rafturile librăriilor de cărți, toate vorbesc de mii și mii de vieți băgate în pisălogul ideologic și pisate pînă la ultima picătură de sînge. Și totuși, comunismul este apărat. De când cu lucrul la această piesă am auzit o grămadă pe păreri pro comunism. În continuare sunt oameni care zic că era bine, că erau locuri de muncă, fără să pună în balanță cîte vieți de oameni vericali costau acele locuri de muncă.

Mai mult, acum comunismul are mii de fețe. Îl găsești la ONG iști care vor să repare singuri lumea, nu cu secera și ciocanul, ci cu șurubelnița minții lor . Oameni autosuficienți care trăiesc prin eu, cu mine și ai mei. Oameni pentru care este absolut dificil să îngenuncheze. Oameni care se înconjoară de oglinzi și de vitrine în care să se reflecte. Oameni convinși că ei și numai ei vor putea drege o lume greșită, și o vor face desigur, schimbîndu-i doar pe cei din jur.

Îmi aduc aminte Piața Universității, aveam doar 21 de ani, nu multă minte în cap, și mă întrebam atunci de  ce o tot dau înainte cu punctul opt de la Timișoara. Acum am înțeles. Acum știu că trebuia să fi avut procesul comunismului, să se tragă concluziile, să se pună puctele pe i, în special pe punctul 8. Nu s au pus atunci, și nu s-au pus de atunci. Trăim consecințele.

Veniți să vedeți piesa. Vă va oferi un fundament de meditație, celor care ați cunoscut nemijlocit comunismul, și multă informație, cinstită, curată, celor tineri. Îi veți vedea și îi veți simții vii și puternici, alături de noi, pe Sandu Tudor, Vasile Voiculescu, Maria Cantacuzino, Petre Țuțea și pe mulț alții…Și nu vă va fi rușine de ei, după cum nici nouă nu ne e de piesa noastră. Candele nestinse, click aici pentru bilete