În ce mai credem, de ce ne pasă…


De ce ne mai pasă, cu adevărat, mă întreb, uitându-mă în jur. Când eram mică îmi păsa de părinți, de soră mea, de prietenele cu care mă jucam pe asflatul din spatele blocului, care pe vremea aia era cool, preponderentă fiind iarba, ce vremuri… de profesori, de limba română cu Eminescu, Creangă, Nichita, Sorescu et comp, de țară, eram convinsă că fac parte dintr o familie bună, o țară bună și frumoasă, o limbă frumoasă, de origine latină, spuneam sărumâna și bărbaților, dumneavoastră mai tuturor celor mai mari sau necunoscuți.

Acum dacă spun că mi place țara mea, sunt taxată de retrogradă și naționalistă. Nouă românilor nu ne plac românii. Francezii, englezii, nemții, australienii, orice altceva decât românii da, românii ba. Aseară, la masa din spatele nostru la terasă erau doi români veniți din străinătate. Altceva nu au făcut decât să enunțe neajunsurile țării. Sec, rece, egal, monoton, două ore. Apoi și au luat la revedere și au plecat. Ea era venită din State, el din Germania, fuseseră colegi de liceu și acum se revăzuseră. Nu am tras cu urechea, dar în ciuda cosmopolitismului lor, vorbeau tare, ca niște români neaoși. Sau pur și simplu voiau să se audă că ei au scăpat ” din mocirlă” , așa s-au exprimat. Eu știu așa, că dacă sunt fericită unde sunt, nu mi mai bat joc de colbul pe care l-am lăsat în urmă și pe care am făcut primii pași.

Țara a devenit țărișoară, România a ajuns Românica, Europa nu ne mai vrea, că suntem balcanici, nici Balcanii nu ne vor prea tare, că suntem țigani, și tot așa. Dacă fac greșeala să spun că sunt creștin-ortodoxă, înseamnă să admit în gura mare că sunt îmbrobodită, pupătoare de oase goale, spălată pe neuron etc În perioada de rătăcire căutătoae, când făceam zen și umbalm după cai verzi pe pereți și mă imaginam făcând mantre prin Tibet și exersând veganismul avant la lettre, toate prietenele mele erau curioase. Vai, flozofia japoneză, vai cultura ceaiului, vai bodishatva, vai cireșul, vai koanul…acum că merg la biserică nu mă mai întreabă nimeni nici de basma, nici de iacoană, nici de acatist, că deh, ăstea sunt niște prostii pe care orice babă din fundul satului le știe. Cel care nu s a rugat niciodată în viața lui are impresia că rugăciunea e o poezie spusă în genunchi…

Deci țară, nu. Religie, nu. Limba. Cum stăm la capitolul limba română? Minunat. Minunat! O vorbim mai mereu  greșit, o corcim cu o engleză îndoielnică, o botezăm cu manelisme și asta e foarte bine fiindcă nu-i așa, limba e vie, ăsta e rostul ei să fie altoită de fiecare după bunul plac al fiecărei semi bipede. Un exemplu recent. Anei Maria. Toate tabloidele au titrat zilele astea ”Anamariei” Prodan în sus sau în jos..

În ce credem, așadar?

Poate în iubire. Oh, da! În iubire credem cu tărie, credem în iubirea nr 1, nr 2, nr 3, nr 4, nr 5 nr 6 și tot așa până la adânci bătrâneți. Iubirea ca idee, concept, ca ce vreți voi, numai lucrătoare, nu. Putem vorbi despre iubire, fuma despre iubire, powerpointiza *mă scuzați, despre iubire, orice despre iubire…dar! nu putem tolera nimic în numele iubirii, nu putem face niciun efort în numele iubirii, nicio flotare nu putem face în numele iubirii, în rest, totul. Putem iubi toată omenirea. Mai ales pe cei aflați pe alt meridian, foarte îi iubim. Când noi ne culcăm, ei se trezesc, deci ne iubim mult.

O familie care locuiește într-o garsonieră, 13 inși, doi părinți, restul copii, fac cu schimbul la somn. De întins la orizontală se pot întinde doar 7, atât permite grasoniera. Poate că așa se învață iubirea, cu somn ca la armată, dar ce știm noi, noi facem un copil, ca să-i oferim totul. Și chiar credem, suntem convinși că îi facem bine îndopândul cu de toate. Iubirea, din fericire, nu se învață în teorie, e o materie eminamente practică, toate examenele se dau la oral, la timpul prezent, și nu cu note ci doar cu admis sau repsins.

Credem în familie, așa declară mai toți românii că ei sunt familiști și tradiționaliști. Așa era, și mai este- Mafia. La Camora. Și ei cred în familia lor, dar tot ce nu face parte din familia lor, va te via! Familia nu e niciodată un cerc închis, dacă e închis devine sectă, nu familie.

Revin cu întrebarea. În ce credem?

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: