România, să ne ierți! Că nu-ți dăm nicio șansă


Șoferul de taxi e foarte mândru de nepotul lui, medaliat cu aur la matematica, care desigur va pleca la studii în Anglia, London.

Că aici nu are nicio șansă!

Asta e leit motivul, că aici nu ai nicio șansă. Eu sunt în drum spre Floreasca. Unde, apropo de nicio șansă ăsta, am internat-o ieri pe mama. Și nu părea că mai are vreo șansă…și azi, e mai bine!

Internare care a durat opt ore, de la ora 5 dimineața la 13 la prînz. Opt ore în care noi am stat pe scaun în timp ce mama era investigată de diverși medici și plimbată de colo colo prin spital pentru analize și pentru a se decide dacă va fi internată la Floreasca sau trimisă în alt spital. Opt ore în care i-am văzut pe medicii din triaj și de la urgențe, la lucru. I-am văzut intrînd și ieșind, fugind, agitîndu se, sprijinidu se într un Red Bull morți de somn, cu ochii lipiți, ocupîndu-se de accidentați, bătrîni care curgeau aduși pe tărgi, de acasă sau de la cămine, livizi, exact ca mama, dar respirând.

Spitalul e o lume în sine, are regulile lui, ierarhia lui, legile lui. Nu știu alții cum simt, dar eu i-am admirat teribil pe oamenii ăștia. Pentru felul cum s-au ocupat de mama, o bătrânică de 80 de ani, prin dorința de a pune un diagnostic cât mai limpede, pentru faptul că periodic veneau și mă întrebau lucruri despre ea. Nu m-am enervat că am așteptat. Am obosit, dar nu m am enervat, tocmai fiindcă îi vedeam că fac ce pot, că le pasă, și mai ales, că sunt AICI. Că nu au plecat în altă țară, pe salarii de zeci de ori mai bune, pe condiții de muncă incomprabile, pe un alt respect și alt statut în societate.

După cum vă spuneam, mama are aproape 80 de ani, ne am dus acolo fără nicio pilă, cu Salvarea, nu ne-a cerut nimeni absolut nimic și a fost foarte bine tratată. Ieri a fost internată la terapie intensivă, avusese un infarct, azi era deja în salon, arată bine, respiră bine, mănîncă. Un salon complet renovat. De fapt o rezervă cu două paturi. Nou nouță. Deci, se poate, ei pot, și cei care au rămas pot, își fac meseria, poate cu probleme, poate nu atît de bine pe cât ar putea să și o facă în altă parte…dar și o fac, și oamenii au de căștigat. Am vrut să aduc medicamente, mi au spus că nu e nevoie, că le au și dacă e necesar ceva ce nu au, îmi spun.

Răul e gălăgios, are multe canale, are o amplificare aparte, vorba aceea, golul sună tare, plinul abia se aude. Mereu auzi doar lucruri oribile despre spitale. Niciodată nimic bun. Ieri venise un accidentat, cu poliția după el, cred că omorîse pe cineva în accident, el avea o hemoragie abdominală serioasă…, l-au băgat în operație, peste cîteva ore cînd au venit părinții lui au aflat că era bine.

Cum ar fi dacă ar pleca toți doctorii, goniți de această percepție dezastruoasă a sistemului de sănătate și chiar a lor…Nu știu exact care ar fi raportul între medici șpăgari, să zicem corupți și cei care își fac meseria asta vocațional, fără nicio evaluare a raportului efort/recompensă…probabil că aceeași care există în tot restul societății. Probabil că există un unic coeficient de corupție aplicat la toate categoriile profesionale, care pot fi corupte. Cunoaștem cu toții inclusiv portari care te opresc doar așa, ca să le dai cinci lei.

Trebuie stopat exodul creierelor. Și asta nu poate pleca decît de la a recunoaște, înainte de orice, valorile pe care le avem. Trebui să-i scoatem la lumină și să vorbim cu toții de oamenii valoroși. Sunt convinsă că există mulți medici, profesori, judecători, și chiar politicieni de bună credință. Dar altceva nu mai auzi decît corupție, corupție, corupție. Și cum spuneam la începutul articolului, părinții care le spun copiilor că aici „ n-au nicio șansă”.

Fiecare creier care rămâne în țara asta, e o șansă. de fapt, nu! Nu doar una, fiindcă mințile radiază, o minte luminată face lumină în jurul ei.

Să ai ortodoxia ta, bisericile tale, e o șansă. Să vorbești limba ta, e o șansă. Să îți ai tradițiile tale, e o șansă, să ai prietenii și rudele mereu în jurul tău, e o șansă. Să ai același simț al umorului, e o șansă. Reducem totul la bani și la recunoaștere socială și generam atât de multă durere…

I-aș fi spus taximetristului că din toamnă cele mai fericite drumuri vor fi cînd va merge la aeroport să-și ia băiatul, și nu doar pentru el, ci și pentru nepot, fiindcă inima are niște rațiuni pe care rațiunea nu le are.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: